Home / Resurse Crestine / Articole / Şi dacă nu am nevoie de Dumnezeu? – Nicu Butoi

Şi dacă nu am nevoie de Dumnezeu? – Nicu Butoi

Mult mai cumplită decât persecuţiile, ideologiile şi păgânismul militant la un loc ar putea fi forţa ascunsă în spatele expresiei aparent inofensive: „Nu ai nevoie de Dumnezeu!”

„Nu ai nevoie de Dumnezeu!” a devenit un fel de emblemă a progresului, a maturităţii şi a superiorităţii. Expresia capătă putere asupra minţii omului şi devine, pe neobservate, un subtil proces de deconstruire a gândirii (la fel operează pofta şi ura). Mai devreme sau mai târziu, ideea aceasta exprimată şoptit se va face trup şi va trăi, alimentând mândria şi aroganţa care cresc în minte precum buruienile. De aceea, „nu ai/am nevoie de Dumnezeu” a dat lumii credinţei una dintre cele mai devastatoare lovituri din istoria existenţei ei, nu vărsând sânge, ci producând indiferenţă.

În faţa expresiei „nu ai voie să…” omul adoptă imediat o poziţie de rezistenţă. Când însă i se spune: „Nu ai nevoie de…”, mândria lui este activată foarte subtil: „Tu eşti atât de mare şi de important, încât nu ai nevoie de aşa ceva…” Credinţa în Dumnezeu este pentru copiii cărora le este frică de întunerec, susţine Dawkins. Ideea de Dumnezeu, care a avut sens într-o anumită perioadă sau situaţie a vieţii, a încetat să mai aibă sens într-o altă situaţie sau perioadă. Hawking afirma ilustrativ că omul nu mai are nevoie de Dumnezeu ca să înţeleagă universul.

Pe fundalul mândriei astfel stimulate, mintea cedează adesea aproape fără luptă. Ca în povestea în care părintele îi spune fiului său care se pregătea să ia a doua piersică: „Nu e cazul. Toate au acelaşi gust şi un băiat ca tine nu se coboară până la rutina aceasta.” Băiatul a rămas descumpănit şi nu a încercat să mai ia o altă piersică, de teamă să nu cadă în rutina degradantă.

Greşelile din ochii noştri

Primul viciu al expresiei „nu ai/am nevoie de Dumnezeu!” este legat de conţinutul ei şi de statutul lui Dumnezeu şi al omului. Omul poate spune „nu am nevoie de ceva”, pentru că obiectele există ca să servească scopurilor pentru care le folosim. Când un om spune: „Nu am nevoie de cineva”, vorbeşte despre celălalt ca despre un obiect. Existenţa lui Dumnezeu nu este justificată de nevoia vreunuia dintre noi de El. El există şi prin acest simplu fapt, independent de nevoile autopercepute, omul este pus să aleagă cum se va raporta la Dumnezeu. Pe de altă parte, dacă un om afirmă că nu are nevoie de Dumnezeu, se neagă pe sine, ca un copil care i-ar spune mamei sau tatălui: „Nu am nevoie de tine.” Se poate să nu ai nevoie de părinţi pentru împlinirea scopurilor tale de un fel sau altul. Dar dincolo de această perspectivă funcţională şi simplistă, existenţa oricărui individ este derivată din existenţa părinţilor lui. De la ei are deci viaţa şi, în plus, orice ar fi un copil şi oriunde s-ar afla, părinţii sunt şi vor rămâne pe veci parte din ceea ce înseamnă el. Dumnezeu nu e ceva de care ne folosim sau nu. Dumnezeu este Cineva prin care existăm.

Greşeala nu se comite deci când cineva spune: „Nu am nevoie de Dumnezeu!”, ci s-a comis atunci când omul a început să creadă că Dumnezeu este ceva de care „are sau nu nevoie”, că El este acolo ca să împlinească o „nevoie“ şi că atunci când lipsa respectivă dispare, nu mai este nevoie de El. Dumnezeu nu este ceva de folosit, ci este izvorul continuu al fiinţei noastre. „Căci în El avem viaţa, mişcarea şi fiinţa, după cum au zis şi unii din poeţii voştri: «Suntem din neamul lui…»” (Faptele apostolilor 17:28), striga Pavel.

Adevărul din spatele cuvintelor

Nebunia expresiei „nu am nevoie de Dumnezeu!” („Nebunul zice în inima lui: «Nu este Dumnezeu!»” – Psalmii 14:1) rezultă şi din faptul că reperul oricărei măsurători este întotdeauna exterior, în timp ce omul care crede că nu „nu are nevoie de Dumnezeu!” spune, de fapt: „Mă măsor cu mine însumi, nu îmi conduc barca vieţii nici după stele, nici după vreun alt instrument, ci după cum cred eu că trebuie. Vreau să-L înlocuiesc pe Dumnezeul creştin cu un altul, fie că este cineva sau ceva conform cu dorinţele mele.” În realitate, omul nu-L înlocuieşte pe Dumnezeu cu ceva sau cu cineva, ci cu propria fiinţă şi gândire. El însuşi devine dumnezeu pentru sine. „Apoi aprinderea i se îndoieşte, întrece măsura şi se face vinovat, căci puterea lui o ia ca dumnezeu al lui!“ (Habacuc 1:11)

Este vorba, fără îndoială, de înlocuirea lui Dumnezeu şi nicidecum de renunţarea la El, aceasta fiind exclusă prin chiar natura fiinţei umane. Ideea de Dumnezeu este legată fundamental de ideea de creaţie, de existenţă. Cum omul nu poate fi creaţia lui însuşi, el este şi va rămâne, în mod esenţial, un rezultat, şi nu o cauză.

Proba efectelor

Cuvintele „nu am nevoie de Dumnezeu!”, în timp ce pot fi rezultatul diverşilor factori, sunt, în acelaşi timp, fără îndoială, expresia unei dorinţe şi a unui impuls de schimbare. Tendinţa de a căuta schimbarea este naturală şi pozitivă în sine, însă este condiţionată de natura, obiectul şi obiectivul ei. S-a dovedit pe vreo cale, cumva, că renunţarea la Dumnezeu şi înlocuirea Lui cu ceva sau cineva, indiferent de factorii care le cauzează, sunt spre binele, fericirea şi progresul omului şi ale omenirii? Au produs epocile păgânismului negru, ale idolatriei sau ale societăţilor ateiste superioare opere şi realizări care să ducă la înălţarea omenirii? Se află omul care s-a făcut pe sine însuşi dumnezeu într-o pozitie mai promiţătoare faţă de poziţia pe care i-o oferă teoria evoluţiei vieţii pe pământ?

Să aruncăm o privire în lumea noastră, aşa cum arată azi, în lumina deciziilor luate fără Dumnezeul de care spune că nu mai are nevoie. Primul afectat este adevărul. Odată ce Dumnezeu a fost înlocuit cu altceva sau cu altcineva, iar omul s-a făcut pe sine dumnezeu, se ridică întrebarea: Ne bucurăm de o măsură mai mare de adevăr? Am reuşit să găsim o definiţie a adevărului superioară celei pe care a dat-o Iisus când a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa” (Ioan 14:6)? Petre Ţuţea credea că fără Dumnezeu şi fără eternitate nu putem vorbi de adevăr pentru că nu avem o referinţă universală şi nici timpul necesar dezvoltării lui complete. Câtă dreptate a avut acest profet dispreţuit în patria lui. Cine sau ce poate înlocui Absolutul şi, fără existenţa Lui, cine mai poate şti de unde vine, încotro se duce şi cu ce rost se află aici? Dacă este amputat gândul veşniciei, cine mai poate scăpa din nisipul mişcător al timpului? Primul efect pe care l-a resimţit generaţia noastră, care nu duce lipsă de Dumnezeu, a fost pierderea definiţiilor. „Şi astfel izbăvirea s-a întors îndărăt şi mântuirea a stat deoparte, căci adevărul s-a poticnit în piaţa de obşte şi neprihănirea nu poate să se apropie.” (Isaia 59:14) Omul nu mai ştie exact ce înseamnă că este om, valorile au dispărut, înghiţite de mocirla localului, temporalului şi individualului. Moralitatea a pierdut orice fel de ghidaj şi direcţie. Legăturile sociale – familie, naţiune, societate, biserică – au fost desprinse de la ţărm şi trimise în larg, la discreţia valurilor şi fără niciun fel de reper. Omul, cu suficienţa lui de sine, a devenit el însuşi măsura lucrurilor, şi astfel a pierdut orice măsură. Limita spre care tinde decăderea morală este a ruinei şi nefiinţei. În ochii lui, lucrurile, fenomenele şi procesele au pierdut raportarea la absolut, unul bine definit şi stabilit. Vaste sectoare ale omenirii şi, din profundă nefericire, printre ele sunt şi ale bisericii, au împrumutat limbajul demonilor – „Ah! Ce avem noi a face cu Tine, Iisuse din Nazaret?“ (Luca 4:34) –, sperând că totuşi rezultatul va fi diferit. (Cazul bisericii Laodiceea este exemplul tipic.) Din nefericire, sau din fericire, aceiaşi factori, prin aceeaşi operaţie, vor duce întotdeauna la acelaşi rezultat.
Aşadar, e adevărat că omul nu are nevoie de Dumnezeu? Dacă acesta este un adevăr, iar adevărul îl face pe om liber, trebuie demonstrat că omul fără Dumnezeu e liber. Nu-l întrebaţi pe el, ci întrebaţi viaţa lui. Dacă nu este liber, concluzia logică şi imediată este că lucrul cu care L-a înlocuit pe Dumnezeu nu este adevărat. De teamă să nu obţină un răspuns nedorit, omul care-L abandonează pe Dumnezeu nu-şi pune aceste întrebări. Şi chiar şi când răspunsul vine din toate direcţiile, omul continuă să fie în negare.

Contra curentului

E vreo cale de scăpare din acest vârtej? Cine ar putea rezolva dosarul omului care nu are nevoie de Dumnezeu? „Veţi cunoaşte adevărul, şi adevărul vă va face slobozi“ (Ioan 8:32), a spus Iisus de-a lungul şi de-a latul creaţiei şi timpului. Dacă am percepe corect gravitatea problemei, am trăi textul din Apocalipsa: „Şi am plâns mult, pentru că nimeni nu fusese găsit vrednic să deschidă cartea şi să se uite în ea.” (Apocalipsa 5:4) În acelaşi capitol, scena se schimbă dramatic: „Şi unul din bătrâni mi-a zis: «Nu plânge: Iată că Leul din seminţia lui Iuda, Rădăcina lui David, a biruit ca să deschidă cartea şi cele şapte peceţi ale ei.” (Apocalipsa 5:5) Simpla apropiere a lui Iisus, simpla menţionare a numelui Său îl face pe demon să exclame: „Ai venit să ne prăpădeşti? Te ştiu cine eşti: Sfântul lui Dumnezeu.” (Luca 4:34) „Iisus l-a certat şi i-a zis: «Taci şi ieşi afară din omul acesta!» Şi dracul, după ce l-a trântit jos, în mijlocul adunării, a ieşit afară din el, fără să-i facă vreun rău.” (Luca 4:35)

Autoînşelare

E adevărat că, prin renunţare, omul trăieşte o viaţă fără Dumnezeu? Ce putem deveni noi despărţiţi de Dumnezeu? Cu care alt Dumnezeu va mai fi omul om? Înseamnă asta cumva că ilustraţia lui Petru, cu întoarcerea la noroi şi la vomă („Cu ei s-a întâmplat ce spune zicala adevărată: «Câinele s-a întors la ce vărsase» şi «scroafa spălată s-a întors să se tăvălească iarăşi în mocirlă».“ – 2 Petru 2:22), este adevărată? Este clar că noi cunoaştem puţină istorie şi, tragic, puţinul pe care-l cunoaştem îl distorsionăm şi îl ignorăm. De aici suntem declaraţi repetenţi, adică trimişi să repetăm istoria. Este clar că expresia „nu am nevoie de Dumnezeu!“ nu reflectă adevărul. Omul nu există fără noţiunea de „dumnezeu”, într-o formă sau alta. Cuvintele acestea spun, de fapt: „Nu am nevoie de acest Dumnezeu al religiei creştine, aşa cum, mai mult sau mai puţin, L-a înţeles ea de la Iisus. Mă feresc să ridic braţele în sus dintr-o «oroare sfântă» în faţa acestui «potop de desfrâu» şi, în loc să mă întreb de ce s-a stricat carnea, aleg să îmi privesc faţa în oglindă şi să mă întreb: «Unde a fost sarea?»” (John Stott). Răspunsul la această întrebare îl dă Solveig Anna Boasdottir, profesoară la Facultatea de Teologie şi Studii Religioase din cadrul Universităţii din Islanda. Printre rezultatele studiilor ei se numără următoarele aspecte: 46% din tânăra generaţie încă se consideră creştină, dar niciunul dintre ei nu crede că Dumnezeu a făcut pământul. „Teoriile ştiinţifice se bucură de o largă acceptare în rândul generaţiilor de toate vârstele, dar lucrul acesta nu a dus neapărat la pierderea credinţei în Dumnezeu“, spune Boasdottir. Preoţii (luterani), afirmă raportul, au discutat fenomenul pe larg pe Facebook, dar, „După câte am văzut, ei (preoţii) nu sunt surprinşi, şi cu atât mai puţin şocaţi.” Întrebarea: „Unde a fost sarea?” primeşte deci un răspuns clar nu numai în dreptul clerului, ci şi al nostru, al tuturor.

Având în vedere roadele şi rezultatele afirmaţiei: „Nu am nevoie de Dumnezeu!”, ne dăm seama că ea nu mai este o expresie a dorinţei de schimbare şi de evoluţie, ci este, de fapt, corpul delict al tragediei umane, constituie autoincriminarea omului. Avem de-a face cu legea semănatului şi seceratului, fie că e vorba de un individ, fie că e vorba de o societate sau de istoria însăşi. Acesta este capul de acuzare în înfiorătorul dosar al naufragiului societăţii umane.

Răspuns pentru ultimul „de ce?”

Atunci când aud: „Nu am sau nu mai am nevoie de Dumnezeu!”, simt îndemnul să repet întrebarea pastorului către tânăra care tocmai renunţase la credinţa în Dumnezeu: „În care Dumnezeu nu mai crezi?” Ea a răspuns: „În Dumnezeul iadului, al cataclismelor naturale şi umane, al suferinţei şi al morţii…” „Nici eu nu cred în acesta“, a spus pastorul. Aşadar, „de care Dumnezeu nu mai ai nevoie”? De Cel de care ai avut nevoie cândva şi la care vei fi gata să alergi îndată ce reeditezi acel cândva? Când ai avut nevoie de Dumnezeu, de ce ai avut nevoie de El, care au fost motivele tale, şi acum, când nu mai ai nevoie, care îţi sunt raţiunile? Pare simplu să zici: „Nu mai am nevoie de Dumnezeu!”, dar, de fapt, nu este simplu deloc. Tocmai mi-a spus un prieten: „Dacă ştiam ce înseamnă să divorţezi, în viaţa mea nu aş fi urcat treptele tribunalului!” Şi renunţarea la Dumnezeu se petrece tot pe treptele unui tribunal, cu mult mai real decât cel din centrul oraşului. Este vorba de tribunalul conştiinţei. Fiinţa ta te acuză de cea mai odioasă crimă de care eşti capabil împotriva ei: „Vai de ei, pentru că fug de Mine! Pieirea vine peste ei, pentru că nu-Mi sunt credincioşi! Aş vrea să-i scap, dar ei spun minciuni împotriva Mea!“ (Osea 7:13) Sau: „Pieirea ta, Israele, este că ai fost împotriva Mea, împotriva Celui ce te putea ajuta.“ (Osea 13:9) Ce fel de explicaţie îi vei putea da vreodată fiinţei tale? Niciodată ea nu va înţelege pentru ce ai comis această crimă odioasă împotriva ei, după cum nici copiii nu vor primi, niciodată, niciun fel de motive pentru justificarea divorţului părinţilor. Sufletul le rămâne sfâşiat, ca un călător singuratic pe peronul pustiu al gării. Ce vei spune la bara de judecată a tribunalului conştiinţei tale? Ţi-a fost fiinţa ta cel mai cumplit duşman, ca să comiţi împotriva ei cea mai haină crimă pe care o poate comite cineva împotriva propriului suflet? Greu de crezut aşa ceva. Mai degrabă cred că acesta este un act de gravă iresponsabilitate şi de suprem egoism, cred că este vorba, mai curând, de superficialitate decât de sadism.

Am văzut oameni stând în faţa altor oameni fără să aibă niciun răspuns la întrebarea acestora: „De ce?” Recent, am văzut la ştiri un asistent medical împuşcat pe stradă de către un poliţist. A fost împuşcat pe când era întins la pământ, cu mainile ridicate în sus, total dezarmat. Victima a supravieţuit ca să-l întrebe pe agressor: „De ce ai tras în mine?” Acesta, cu un chip fără expresie, a răspuns: „Nu ştiu de ce am făcut asta!” Acesta va fi, de fapt, singurul răspuns pe care-l vor da omul fără Dumnezeu şi diavolul, deopotrivă. Fiindcă taina fărădelegii a fost şi va rămâne pentru totdeauna o taină. „Doamne, scapă-mă!” (Matei 14:30) a strigat Petru.

Sursa: semneletimpului.ro

Check Also

Ia-L pe Isus de mana si urmeaza-L

Când îngenunchezi la cruce, nu vei auzi un cuvânt ușor și dulce – nu de …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *