Mai întîi, lumea va înebuni

“De multe ori, cînd sînt uimiţi de mersul lucrurilor şi nu găsesc alt comentariu, oamenii spun: a înebunit lumea! Vorba e o exagerare voită, mărturiseşte o îngrijorare încă sub control şi, cu timpul, s-a tocit, după prea o prea deasă folosire pe teme mici: coafura femeilor, culoarea pantalonilor purtaţi de tineri, mersul pe sîrmă între doi zgîrie-nori şi alte năzbîtii imprevizibile. Din păcate, vremurile în care această vorbă mare era un moft s-au încheiat. Vorba care spune că „a înebunit lumea” spune chiar asta.

Semnele şi dovezile sînt peste tot, apar în fiecare zi şi se măsoară în frici, delir verbal şi masacre. Violenţa publică şi anxietatea au rolul conducător în societate, mai bine zis, în felul în care mase mari de oameni nu mai suportă locurile, relaţiile şi situaţiile care însemnau, pînă de curînd, convieţuire automată şi siguranţă garantată. Primul efect al avalanşei de ştiri tragice şi bizare care dau fundalul de fiecare zi al vieţii îm mari oraşe şi state vest-europene e pervers: lumea înţelege că se întîmplă ceva şi că i se întîmplă ceva, dar nu mai reuşeşte să distingă între cauze şi efect, între ce e posibil şi ce e imposibil.

Iată,de pildă, disputa furioasă între autorităţi şi societate pe tema răspunderii şi a siguranţei publice. Aceleaşi replici au apărut şi s-au derulat furios, fără excepţie, în fiecare stat occidental lovit de terorism. Părţile nu se mai înţeleg şi nici nu pot urmări logica elementară a situaţiei. Mai întîi, reprezentanţi ai publicului cer socoteală statului, poliţiei şi serviciilor secrte. Acuzaţia spune că lumea plăteşte servicii şi funcţionari care nu reuşesc să apere oamenii de atacuri teroriste. Deasemnea, că autorităţile n-au depistat din timp organizarea unui atentat sau n-au avut habar de existenţa celor ce au săvîrşit cel mai recent masacru. Statul răspunde, de pildă prin vocea Ministrului de Interne german sau francez, că nu are cum să asigure protecţia totală. Tot statul merge mai departe şi înştiinţează populaţia că va trebui să trăiască, de acum înainte, cu riscul atacurilor teroriste. Mai mult, reprezentanţi de vîrf ai statului precizează nervos, cu un reproş abia mascat, că securitatea totală şi democraţia nu sînt compatibile. Sîntem deja în mijlocul unei dispute care nu degenerează în răcnete, dar şi-a pierdut logica şi cultivă, mai departe, neîncrederea şi nesiguranţa.

Cel mai uimitor şi semnificativ detaliu al disputei stat incapabil de protecţie – societatea neprotejată e absurditatea comună. Pe de o parte, publicul are pretenţia extremă la securitate totală, în condiţii de deschidere totală, adică doreşte, fără să-şi dea seama, şi limitarea libertăţii şi menţinerea ei. Pe de altă parte, statul tratează valul de violenţă teroristă în manieră penală, ca suită masivă de infracţiuni atipice dar, nu mai puţin, infracţiuni. Ambele părţi sînt departe de problema unei lumi confruntate cu un tip de schimbare fără precedent în istorie şi, deci, de netratat atîta vreme cît marea schimbare nu e recunoscută şi luată ca punct de plecare.

Ce schimbare? Brutal spus, înlocuirea majorităţilor, din interior. Mai clar, transferul continuu de populaţie soldat cu majorităţi de altă cultură, în centre urbane mari şi, pe viitor, la nivel naţional. Regula tipică pentru contactele între populaţii spunea că o majoritate poate fi cucerită sau condusă, dar nu înlocuită de o minoritate de import. Regula a fost infirmată. Pentru prima oară în istoria Occidentului, societăţi cu demografie slabă sînt treptat redefinite de importuri succesive care tind să dea o majoritate sau, în orice caz, o cultură mult mai activă, ba chiar militantă. Şi, cum importul s-a produs legal şi nu prin invazie sau dominaţie, majoritatea locală în scădere şi minoritatea importată în expansiune împart aceeaşi cetăţenie, acelaşi stat, acelaşi oraş şi aceleaşi drepturi. Efectul e devastator în caz de conflict. Violenţa nu mai are însemne şi nu dă preaviz. Teroarea e vecină şi invizibilă. Statul are şanse tot mai mici de prevenţie, iar publicul larg e expus unui pericol vecin cu arbitrariul ruletei. Cu asta, toate elementele pentru discordie, neînţelegere şi iritare isterică sînt la locul lor.

În plan psihic şi mental, nebunia care mănîncă viaţa oraşelor şi statelor occidentale vine din conştiinţa tot mai clară, dar nerostită, a neputinţei. Oamenii care pleacă la servici cu metroul sau ies sîmbăta la restaurant ştiu că pot fi ţinte şi că nu e nimic de făcut. Aproape nu există conversaţie între prieteni care să nu ajungă la sau să nu pornească de la una şi aceeaşi mărturisire resemant-panicată: mi-e frică în fiecare zi, dar n-am ce face! După care, fiecare reintră în rutina programului de fiecare zi, cu speranţa că va fi ocolit de zar. Alte mărturisiri vin de la oameni care spun că se surprind evaluînd spaţii şi situaţii publice din perspectiva teroristului: e acest loc destul de aglomerat? Piaţa de legume e sigură? Dar tîrgul producătorilor de lînă în care tocmai am intrat? Ce şanse sînt ca un atac terorist să aibă loc pe linia mea de metrou?

Încă mai copleşitor e arbitrariul amplificat de arbitrar. Ce înseamnă asta? Înseamnă că terorismul îşi alege victimele la întîmplare, dar lucrează cu o schemă plăsmuită, totuşi,pe baza unei explicaţii: răzbun victimele din Orientul Mijlociu sau opresiunea colonială sau alte pretexte şi alibiuri fără sens. Mai nou, însă, a apărut terorismul arbitrar al celor ce nu au nici măcar o schemă elementară la dispoziţie. E vorba de ucigaşii care ucid dintr-un impuls profund personal şi intraductibil. Recentul caz de la München intră în această serie care nu mai încearcă o motivaţie sau o cauză de ordin colectiv. Interesant şi sumbru, acest val nou de violenţă fără urmă de sens pare să fie încurajat de repetarea violenţei de motivaţie teoristă. Într-un fel, odată spărtura practicată, prin ea se revarsă nebunii suplimentare.

E, deja, mai mult decît poate duce o societate normală, societatea pe care o credeam, pînă nu de mult, dată, stabilă, chiar plicticos de stabilă. Ce urmează deschide un spaţiu larg patologiei. Şocul va schimba lumea. Dar, mai întîi, aşa cum zice o vorbă tocită, lumea va înebuni.”

Traian Ungureanu

Sursa: www.europalibera.org