Home / Familie / Pana ce iubirea ne va desparti

Pana ce iubirea ne va desparti

O vedem în filme, o citim în poveștile moderne pentru copii și o auzim în cântecele romantice: dragostea este cel mai frumos, cel mai de dorit și cel mai preţios bun al omului. Mulţi spun că, dacă este ceva ce poate salva lumea de sine, atunci aceea este dragostea. Dar cum se face că tocmai dragostea a dus la profunde probleme sistemice, prin deglutinarea liantului care ţinea societatea laolaltă – familia?

Studiile din domeniu au alimentat dezbaterea publică privind eșecul căsătoriei și declinul familiei. Statistici diferite dau rezultate diferite și sociologii încă oscilează între 41% și 50% privind rata divorţurilor în Statele Unite, în timp ce mass-media se bate în titlurile apocaliptice și cele care le „demitizează” pe primele. La mijloc rămâne realitatea, și anume că ne confruntăm cu un nou „animal social”, căsătoria postmodernă, care a născut probleme fără precedent în istorie.

În ediţia din decembrie 2014 a revistei Semnele timpului, am arătat consecinţele pe care ultimii 25 de ani le-au avut asupra familiei și, ca urmare, asupra societăţii. Cel puţin în ţările Uniunii Europene, rata divorţului este în creștere, iar cea a căsătoriei este în scădere. Pe lângă acestea, se observă fenomene adiacente noi, precum dublarea numărului de divorţuri la categoria de vârstă +50 și un număr în creștere de copii născuţi în afara căsătoriei, atât în UE, cât și în Statele Unite[1]. Printre consecinţe se numără serioase dezavantaje economice pentru familiile monoparentale, pierderea unor beneficii sociale și scăderea șanselor de succes pentru copiii crescuţi de un singur părinte. Toate acestea nu fac, în final, decât să lărgească din ce în ce mai mult groapa inechităţii sociale.

Cu toate acestea, avertizările experţilor, abordările academice sau trecerea în revistă a fenomenului nu reușesc să împiedice eșecul multor căsnicii și nici nu reușesc să fie o încurajare pentru tinerii care se gândesc să întemeieze o familie. Pentru că nu studierea efectelor este cea mai bună strategie, ci studierea cauzelor care duc la disoluţia unei căsnicii și a soluţiilor prin care ar putea fi prevenită.

Noile necunoscute

Multe dintre lucrurile care ne ghidează viaţa sunt moștenite din epoca modernă, o perioadă caracterizată de optimism în capacităţile noastre de a găsi Adevărul și de încredere că știinţa ne poate explica viaţa și cum să trăim conform cu noile descoperiri. Revoluţii, noi forme de guvernământ, declaraţii de independenţă și de stabilire a drepturilor omului au fost considerate a fi elementele și acţiunile corecte, relevante și astăzi, dar cu anumite amendamente.


Intrând în postmodernism, am aruncat certitudinea pe geam și am îmbrăţișat relativismul. Dacă există vreo constantă astăzi este aceea că oamenii se contrazic aproape în orice privinţă. Pe de altă parte, filosoful Alasdair MacIntyre avertizează că trăim „un nou Ev Mediu”[2], în care nu mai putem să comunicăm despre lucrurile care contează, corectitudinea politică fiind dusă la extrem. Moralitatea și adevărul sunt relative, iar răspunsurile la marile probleme ale vieţii ne eludează din nou. „Suntem post-Adevăr, post-universal, post-certitudini”[3] scrie dr. Julie Rubio, profesoară de etică creștină la Universitatea din St. Louis Statele Unite.

Astăzi nu mai putem împărtăși aceleași certitudini cu bunicii sau cu străbunicii noștri. Desigur, asta nu înseamnă că roadele modernismului au putrezit cu totul, însă din ce în ce mai multe persoane sunt atinse la un anume nivel și în anumite privinţe de scepticismul postmodern. Asta nu înseamnă nici că oamenii nu mai caută și nu mai trăiesc pentru un adevăr, dar se chinuie singuri să îl găsească și să își trăiască propria credinţă, spune Rubio. Adesea, cele mai afectate domenii sunt cele cu o doză importantă de tradiţional, un regim politic precum monarhia, o instituţie precum biserica, o uniune precum familia tradiţională.

Iubirea care a cucerit căsnicia

Dintre toate, decimarea familiei tradiţionale ar putea avea cel mai mare impact, atât în viaţa personală a postmoderniștilor, cât și la nivelul întregii societăţi. Stephanie Coontz, care se numără printre autorii de referinţă în domeniul istoriei și familiei, era sceptică la ideea de „criză a familiei”. De fapt, cercetarea pe care a început-o în anii 1990 trebuia să combată ideea că mariajul se află într-o criză fără precedent, explicând că a fluctuat dintotdeauna. Până la urmă, spune ea, timp de mii de ani oamenii s-au plâns de o criză familială fără precedent, grecii antici deplângeau moralitatea decăzută a femeilor, romanii vorbeau despre rate de divorţ și instabilitate, iar primii europeni stabiliţi în America deplângeau declinul familiei și rebeliunea femeilor și a copiilor. Alţi sociologi, precum Amy Kaler, care a studiat fenomenul în Africa, a ajuns la aceeași concluzie: „Invenţia unui trecut plin de bunătăţi maritale este doar un fel al oamenilor de a-și exprima nemulţumirea faţă de aspectele vieţii contemporane.”[4]

Totuși, descoperirea lui Coontz este că rearanjarea actuală a vieţii maritale și a celei solitare este fără precedent istoric. Însă „criza maritală” se schimbă drastic de la o ţară la alta, a mai observat Coontz. Dacă în Statele Unite principala grijă vizează numărul mare de sarcini extraconjugale, Germania și Japonia sunt îngrijorate de scăderea natalităţii. Afganistan, India și Africa încearcă să convingă fetele să se mărite mai târziu, iar Singapore – mai devreme. În Spania, problema este că prea puţini oameni se căsătoresc și şi mai puţini fac copii, în timp ce în Cehia ar fi bine primit un procent mai mare de persoane singure, care să tragă în jos și rata mare a divorţurilor. De asemenea, fiecare regiune are un vinovat diferit pentru problemele cu care se confruntă. Însă revizuind trendurile istorice, Coontz a identificat niște teme comune pe lângă toate aceste diferenţe: relaţiile dintre bărbaţi și femei s-au transformat drastic în ultimii 30 de ani, căsătoria a devenit într-o mai mare măsură opţională și fragilă, iar legătura dintre căsătorie și natalitate slăbește.
Concluzia lui Coontz este că mariajul modern s-a tot metamorfozat în ultimii 150 de ani, după ce în secolul al XVIII-lea oamenii au început să se deschidă în faţa ideii radicale că iubirea ar trebui să fie motivul fundamental pentru a intra într-o căsnicie. „Sentimentalizarea” căsătoriei în secolul al XIX-lea și „sexualizarea” ei în secolul al XX-lea au marcat formarea noului sistem, care a culminat prin ruinarea căsătoriei ca instituţie. Nu e vorba că oamenii nu au cunoscut dragostea romantică în trecut, ci că aceasta nu era asociată căsătoriei, care era o instituţie construită și gândită raţional. „Timp de secole, căsătoria a făcut munca pe care pieţele și guvernele o fac azi. A organizat producţia și distribuţia oamenilor și a bunurilor. A stabilit alianţe politice, economice și militare. A coordonat distribuţia muncii după sex și vârstă. A orchestrat drepturile și obligaţiile personale ale oamenilor, de la relaţii sexuale, la moștenirea proprietăţilor.”[5] Distrugerea unei instituţii cu un asemenea rol nu poate trece neobservată, chiar dacă am fost luaţi de valul iubirii.

Iubirea care a distrus căsnicia

În urma schimbării de paradigmă, oamenii au fost încântaţi de cât de satisfăcător, intim și pasional poate fi acest parteneriat. Căsătoria nu mai era doar locul în care să găsești împliniri strategice, ci și locul în care să găsești un sens profund în viaţă, iar pe măsură ce a trecut timpul, a devenit și locul care promitea cea mai mare distracţie. Sociologii vremii notau că o „moralitate a ceea ce e distractiv”, foarte diferită de vechea „moralitate a ceea ce e bine”[6], lua cu asalt societatea, scrie Coontz.

Conservatorii și scepticii vremii au concluzionat rapid că noul sistem va fi moartea căsătoriei tradiţionale, în timp ce apărătorii noii liberalizări credeau că împlinirea emoţională și sexuală va coborî rata divorţurilor. Ce a urmat a fost relaxarea legilor cu privire la divorţ și adulter în majoritatea ţărilor, iar până la urmă, prognosticul conservatorilor a fost cel mai aproape de realitate. Procesul însă a durat. Mult timp, istoricii și legiuitorii s-au întrebat de ce au început să cedeze căsătoriile abia după anii 1970. Coontz crede că întrebarea corectă este de ce nu s-au destrămat la criza din 1790, la cea din 1890 sau la cea din 1920, iar răspunsul este că oamenii nu își puteau permite încă să acţioneze conform cu noile aspiraţii despre iubire și împlinire personală. „În mod ironic, fragilitatea căsătoriei moderne rezidă tocmai în aceleași valori care au ridicat relaţia maritală deasupra tuturor celorlalte angajamente familiale: concentrarea pe emoţii, pasiuni, identitate și validare personală în cadrul relaţiei de cuplu și atenuarea atașamentelor și obligaţiilor emoţionale care trec de unitatea conjugală”[7], notează Coontz.

Postmodernismul a venit să adauge și mai multă presiune pe căsătorie, elevând la noi nivele nevoia împlinirii personale și a iubirii egoiste în cuplu. Astăzi, principalele cauze de divorţ sunt infidelitatea și incompatibilitatea, însă ambele au în spate același tipar de gândire: când am spus „Da”, voiam de fapt să spun „Poate”. De la început, căsătoria nu mai este gândită să dureze „până când moartea ne va despărţi”. Având în vedere că speranţa de viaţă a crescut, este timp destul pentru două sau chiar mai multe căsătorii sau relaţii profunde, însoţite, desigur, de la fel de profundele episoade de regăsire și evoluţie a sinelui. Dezideratul de astăzi este să crești nu împreună cu cineva, ci indiferent de cineva. Rutina, plictiseala și lipsa distracţiei sunt semne evidente că evoluţia stagnează. Ca un plus, postmodernismul oferă și viziunea unei oferte mai bune, cât și metodele de accesare a acesteia. De fapt, nici nu are rost să te atașezi prea mult timp de o persoană, când viaţa este atât de haotică, iar opţiunile – atât de variate.

Căsătoria DIY

Poate cele mai informative și mai sigure sfaturi vin chiar de la cei a căror relaţie a reușit să treacă testul vremii. Autorul Karl Pillemer, profesor la Universitatea Cornell, a intervievat 1.000 de persoane din această categorie, înainte de a scrie cartea 30 de lecţii despre dragoste. Concluziile la care a ajuns contrazic valabilitatea unei căsnicii după tiparul postmodern, în care ţinta unui soţ este să obţină tot ce poate de la celălalt, după care să meargă mai departe.

Astfel, cel mai bun sfat pentru o căsătorie lungă și satisfăcătoare este să oferi, peste proporţia pe care o primești. O căsătorie nu poate funcţiona după modelul 50-50, pentru că nimeni nu își poate trăi căsnicia ţinând scorul. Atitudinea trebuie să fie cea de dăruire liberă și de implicare 100 la sută, în orice moment, a ambilor parteneri. „Nu ne trezim dimineaţa și ne întrebăm dacă obţinem într-adevăr ceea ce vrem de la relaţie. Ne sculăm dimineaţa și ne întrebăm ce putem să ne oferim unul altuia azi”[8], declara unul dintre intervievaţi.
Alţi autori oferă sfaturi din propria experienţă, din perspectiva ambilor soţi. De exemplu, Mark Driscoll, pastor evanghelic, și soţia sa, Grace, vorbesc foarte deschis despre problemele delicate prin care au trecut în căsătorie și reduc „formula succesului” la șapte elemente: împlinirea spirituală în cuplu, reciprocitatea în dragoste, punerea deoparte a unui timp intim, asigurarea unei atmosfere pozitive, asigurarea celeilalte persoane că este nevoie de ea, devotamentul reciproc, dar și atragerea atenţiei asupra unor greșeli și corectarea lor împreună[9].

Însă toate aceste sfaturi nu se pot suprapune unei baze eronate, iar problema rămâne rezolvarea elementului principal care duce multe cupluri în pragul divorţului. Noul sistem după care se formează familiile astăzi este unul extrem, la polul opus faţă de cel vechi. Astăzi, ori facem din împlinirea noastră în cadrul cuplului un scop suprem, ori facem din căsătorie în sine un scop suprem. În primul caz, cu cât așteptările cresc și introducem în relaţie din ce în ce mai multe ţinte de împlinire personală, cu atât suntem mai dezamăgiţi când satisfacţiile nu sunt atinse și devenim mai critici când relaţia pare goală și nesatisfăcătoare. În al doilea caz, în care vrem să ne legăm ombilical de persoana de lângă și să trăim ca într-un cocon, riscăm să sufocăm relaţia și să rămânem fără niciun alt sistem de sprijin când aceasta se destramă.

Iubirea este, fără îndoială, cel mai bun atu al omului, însă orice dezechilibru este dăunător. De ce avem nevoie astăzi este o doză din raţiunea care caracteriza odată această uniune. Un bine-cunoscut specialist în etică, Felix Adler, explica în 1915 că fericirea este „un incident, un fenomen secundar al căsniciei și nu poţi să faci din asta un ţel suprem fără să ajungi la înţelegerea intolerantă în care căsătoria ar trebui să se termine când se termină fericirea”[10]. Oamenii din trecut nu aveau nicio formulă secretă pentru cum să își dorească o căsnicie reuşită și, în același timp, să accepte un eșec, conchide și Coontz[11]. Însă, comparativ cu noi, erau mult mai toleranţi cu ceea ce poate fi câteodată o diferenţă imensă între retorică și realitate, între așteptări și viaţa de zi cu zi.

Sursa: semneletimpului.ro

Check Also

Viorel Udrişte – Familia – idealul lui Dumnezeu

Dumnezeu a creat familiile în primul rând, parțial ca o bază biologică și socială a …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *