Nu credeam ca Dumnezeu exista

M-am nascut in Bucuresti, pe 7 ianuarie 1954. Doi ani mai tarziu, in 1956, parintii mei au divortat si am fost incredintata tatalui meu, care s-a mutat la Baia Mare si s-a recasatorit. Din aceasta a doua casatorie a tatalui meu am un frate, Marius, inginer la Distrigaz Bucuresti.  

Am absolvit Liceul de cultura generala “Gheorghe Sincai” din Baia Mare, iar in 1976 am luat examenul de admitere la Universitatea Babes Bolyai din Cluj Napoca, la Facultatea de litere. In acelasi an, m-am si casatorit si m-am stabilit la Cluj. Am doi copii, o fata, Amadeea, profesoara de engleza si un baiat, George Eduard, care se ocupa de calculatoare si ma acompaniaza la orga, la biserica.

Dupa doi ani de facultate, in 1978, am decis sa renunt pentru ca imaginea pe care o aveam despre studiile universitare nu corespundea cu ceea ce se intampla in practica. Ar trebui sa spun ca imi doream foarte mult sa ajung critic de arta, iar la cursuri se punea accentul mai ales pe  economie politica. Dupa ce m-am retras, am lucrat mai intai ca operator masini calcul, iar apoi in invatamant, de unde mi-am dat demisia peste un an, intrucat nu puteam sa fiu de acord cu modul in care se preda atunci, in scoli. Mi-am dorit dintotdeauna sa ii ajut pe copii sa stie, sa inteleaga cat mai mult si mi se parea absurd programul pe ore si minute practicat, birocratia inutila, lectiile facute in graba, in timp ce elevii nu stiau de nici unele si nici nu aveau timpul necesar sa aprofundeze, pentru ca imediat trebuia sa trecem la o lectie noua, doar ca sa se respecte programa scolara. In concluzie, m-am despartit amiabil de colegii de la scoala si am continuat sa dau, timp de mai multi ani, meditatii.  

 

Nu pot sa afirm ca am avut o viata usoara, printre altele as aminti doar ca trei dintre copiii mei au murit, iar George Eduard a cazut cand avea numai patru ani, de la etajul patru si imi dau seama ca a trait doar pentru ca a fost voia Domnului ca el sa ramana in viata. Au mai urmat si alte necazuri, de exemplu mi-am pierdut apartamentul si am fost nevoita sa traiesc o perioada cu  chirie.  

 

In anul 2001, m-am trezit intr-o noapte, pe la ora doua, cu o durere puternica in stomac, insa nu mi-am facut probleme, intrucat durerea nu era ceva nou pentru mine, ci ceva cu care ma obisnuisem deja, asa ca inca o suferinta in plus, nu mai conta. Imi amintesc ca respiram cu mare dificultate si abia am ajuns la bucatarie, sa beau o cafea si sa fumez doua tigari. Cand s-a luminat de ziua, am realizat ca nu mai aveam prea mult de trait, insa ma incapatanam sa rezist, pentru ca la pranz sa ajung in sfarsit, la spital, direct pe masa de operatie. Aveam ulcer perforat, iar medicii s-au ingrozit, pentru ca trecusera deja douasprezece  ore de cand avusesem criza. Dupa operatie, acestia au spus ca nu se mai poate face nimic, aveam deja septicemie. In concluzie, familia a fost anuntata sa se pregateasca de inmormantare, fiindca sansele de a mai supravietui erau nule si cu totii credeau ca nu voi mai trece de noaptea aceea. In noaptea aceea insa, s-a intamplat ceva ce pe moment nu am inteles, dar sunt capabila sa inteleg acum.  

 

Atunci L-am intalnit pe Hristos, care a venit la patul meu si m-a vindecat, fara sa-L chem si fara sa fi dorit acest lucru. Era 31 iulie 2001. Tot la ora doua noaptea, langa patul meu s-a oprit un om, pe care eu il vedeam ca pe o umbra, o silueta, al carui chip nu reuseam sa il deslusesc. Bineinteles, ca L-am intrebat ce cauta acolo langa mine, la o asemenea ora, iar raspunsul Sau a fost uluitor: „Am venit sa- ti dau putere”. Recunosc ca am inceput sa rad si L-am intrebat daca nu are altceva mai bun de facut, dar pentru ca totusi era pacat de efortul depus, i-am permis, intr-un mod destul de arogant, sa-mi dea putere. Fara sa mai adauge ceva, silueta s-a aplecat asupra mea, m-a privit si apoi mi-a desenat cinci dreptunghiuri pe trup, pe care le-a hasurat, dupa care mi-a zis cu o voce calda, grava, dulce, sa raman nemiscata. S-a oprit apoi la capul meu, a intins mainile, si … raze de lumina I-au tasnit din varfurile degetelor, indreptandu-se spre cele cinci dreptunghiuri de pe trupul meu. Simteam ca ma ridic, ca plutesc, ca nu ma mai doare nimic. Intr-un tarziu, a revenit langa mine si mi-a zis:” Scoala-te si ia-ti perfuziile” – eram impanata cu perfuzii- in nas, in maini, in stomac si in ficat –“si mergi pe culoarul spitalului, cam vreo 25 de metri.” 

In acel moment, mintea mea s-a golit de orice alt gand si nu auzeam decat -„Scola-te si du-te!” M-am ridicat fara sovaire si am pornit-o de-a lungul culoarului, prin camera asistentelor, care s-au speriat ingrozitor, cand m-au vazut. Insa eu zambeam. „Cu mine nu mai aveti nici o problema” – le-am zis. M-am reintors in pat zambind, si cand mi-au repetat analizele, medicii au descoperit ca sangele imi era curat, deci nici urma de septicemie. Bineinteles ca nimeni nu intelegea nimic, iar eu cu atat mai putin.

 

La un moment dat, atunci cand n-am mai avut bani, Dumnezeu ne-a pregatit fiului meu si mie, o casa in satul Soimeni, unde de altfel, locuiesc si acum cu chirie. Stau intr-o casa mica, formata dintr-o singura incapere, netencuita, pe care am incercat sa o fac totusi, locuibila. In schimb, curtea este mare, iar privelistea, minunata.  

 

La opt luni de la intamplarea din spital, in mai 2002, chiar de Florii, am primit botezul nou testamental la Biserica Penticostala nr.2, iar in ianuarie 2003, am ajuns, prin voia Domnului, in Spania. Aceasta a  fost inca una din minunile Sale, caci El a lucrat in asa fel incat toate drumurile au dus acolo. Desi eram complet straina, nu cunosteam pe nimeni, am frecventat biserica Evanghelica “Elim” din Roquetas de Mar. Am ramas in Spania patru ani si jumatate si m-am ocupat de copiii romanilor de acolo. Am dat meditatii la matematica si spaniola, pe care am invatat-o din mers, si la orice alta materie ce se studia la scoala, pana la nivelul clasei a zecea din Romania. Tot aici am primit de la Dumnezeu harul de a scrie poezii si cantece. Unele dintre aceste poezii au aparut la editura “Scriptum”, sub egida editurii “Polirom”. Este vorba despre volumul “Stropi de lumina”, semnat cu numele meu de dinainte de casatorie-Sanja Tiberian.

 

In 2007 am fost invitata in Romania, la Iasi si astfel am reusit sa ma reintorc in tara. Am fost intr-un turneu de evanghelizare, impreuna cu fiul meu, in zona Moldovei, in special la Ruginoasa. Pe 10 februarie 2008, am revenit la Soimeni, iar in toamna acestui an m-au rechemat in Spania, unde am ramas doua luni. In prezent sunt din din nou acasa, la Soimeni, dupa o scurta vacanta de zece zile, in Germania, la niste prieteni pe care i-am cunoscut pe net si pe care nu ii vazusem niciodata. Pot sa spun ca a fost minunat, am facut un scurt popas de doua zile si in Elvetia, pentru ca am locuit chiar la Constanz, la granita dintre cele doua tari.  

Desi nu am nici un venit, Dumnezeu mi-a purtat pana acum de grija. Nu imi este usor, insa am credinta ca El ma va ajuta si pe viitor. 

Sanja-Adriana Tiberian