Ministerele minciunii și triumful temporar al disimulării

Construirea unei vieţi mai bune nu pare să fi fost o preocupare serioasă a regimurilor comuniste. Însă înscenarea ei până în cele mai firave detalii i-a devenit o artă. Virtuozii ei au înșelat un întreg Occident, iar când amăgirea nu a mai fost posibilă, accentul a căzut pe anesteziere sau pe seducţia pentru complicitate.

Adevărata faţă a URSS a rămas ascunsă decenii în șir. Sub fardul cu mare putere de acoperire al utopiei coborâte pe (a șasea parte din) Pământ zăcea o neagră mizerie și o teroare care nu și-au epuizat forţa nici măcar astăzi. Dezvrăjirea s-a produs anevoios și fragmentat, ca și cum renunţarea la ideea că omul poate construi aici Împărăţia lui Dumnezeu ar fi fost prea dureroasă, prea indigestă.

„Să nu mai trăim în minciună!” fusese apelul lui Soljeniţîn către colegii săi scriitori, care însă, aplicat, ar fi năruit toată citadela construită de un regim care impusese monopolul informaţiei, al gândirii și al expresiei. Așa că regimul îl expulzează pe scriitorul rus, organizând o campanie de defăimare împotriva celui care descrisese amănunţit Gulagul, campanie preluată apoi și de celelalte partide comuniste. Denigrarea disidenţilor făcea parte din reţetarul manipulării, iar reușita era cu atât mai garantată cu cât reputaţia defăimătorilor era mai strălucită.

Păcălit, sedus sau informat trunchiat, Occidentul a fost adesea orbit de tirada sovietică, uneori pe subiecte asupra cărora era inadmisibil să te lași înșelat. Iar această discuţie nici nu ar trebui plasată definitiv în registrul trecutului, așa după cum afirmă istoricul Stephane Curtois, surprins de numărul colegilor săi care au refuzat să deschidă Cartea neagră a comunismului: Crime. Teroare. Represiune, apărută în 1997, care i-ar fi obligat să coboare din turnul de fildeș al observatorului neutru în hecatomba celor o sută de milioane de victime.

Mii de prizonieri dispăruţi ca prin magie

Pentru modul în care regimul sovietic ascundea tot ce i-ar fi dezvăluit adevăratul chip, inclusiv politicile criminale, cazul Katîn este unul semnificativ, după cum interesantă de analizat este și credulitatea Vestului, la pachet cu indispoziţia de a tulbura apele pentru „mărunţișuri”.

Pe 13 aprilie 1943, Radio-Berlin anunţa descoperirea unei gropi comune în Rusia ocupată, undeva în pădurile de la Katîn. Germanii acuzau partea sovietică de uciderea celor o mie de ofiţeri polonezi aruncaţi în groapa comună. Începeau să se deslușească fragmente din misterul prizonierilor polonezi dispăruţi fără urmă. Armata Roșie capturase după invazia Poloniei, în august 1939, 250.000 de soldaţi și ofiţeri polonezi. Doi ani mai târziu, când relaţiile diplomatice dintre URSS și guvernul polonez fuseseră reluate, generalul polonez Anders a primit ordin să formeze o armată din prizonierii de război eliberaţi. Surpriza generalului a fost numărul foarte mic de ofiţeri, nici 500, ce s-au prezentat la apel. Restul, de câteva mii, dispăruseră misterios, iar groapa comună descoperită confirma că dispariţia era definitivă. De altfel, într-un raport primit de președintele Hrușciov în 1959, întreaga dimensiune a crimelor era așezată în rama aseptică a cifrelor: în aprilie și în mai 1940 fuseseră împușcaţi 21.857 de polonezi, dintre care 4.421 de ofiţeri la Katîn, 3.927 lângă Harkov și 6.311 la Mednoe.

Anchetele care investighează cazul duc la indicii clare ale vinovatului. Modul în care au fost executaţi ofiţerii trădează modul de lucru al NKVD-ului. În urma autopsiilor și a analizei documentelor găsite asupra cadavrelor, o comisie internaţională creată de germani va stabili data execuţiei – primăvara lui 1940 –, stabilind astfel identitatea ucigașilor. O anchetă separată a Crucii Roșii poloneze va conduce la aceleași rezultate, deși sovieticii se încăpăţânează să arunce crima în curtea naziștilor. Aliaţii preferă să dea credit URSS-ului, luând în calcul și momentul delicat al războiului, iar o campanie mondială de dezinformare, susţinută de partidele comuniste, convinge opinia publică de vinovăţia naziștilor. Abia Perestroika așază în mod corect piesele în puzzle-ul crimelor, rușii asumându-și responsabilitatea în mai 1988 și cerându-și scuze, prin vocea președintelui Gorbaciov, pe 13 octombrie 1990, poporului polonez.

În tot acest interval însă, a căuta adevărul dincolo de tezele regimului sovietic însemna a te expune la riscuri majore, așa cum o dovedesc și astăzi dispariţiile brutale ale oponenţilor lui Putin. Probabil pentru că nu probase intenţii serioase de a-și cauţiona conducătorii, colonelul GRU Nikolai Zoria, însărcinat cu anchetarea crimei de la Katîn de către Tribunalul de la Nürnberg, a fost găsit împușcat în luna mai 1946.
Agitaţia și propaganda, în prima linie a frontului

„Minciuna e sufletul nemuritor al comunismului”, constata Leszek Kolakowski, cunoscutul critic al marxismului. Dacă, uzând de ea, putea volatiliza mii de prizonieri de război (iar, odată descoperiţi, să găsească un ţap ispășitor pentru crimă), cu siguranţă că regimul sovietic putea ascunde ceea ce li se întâmpla propriilor cetăţeni. Dar avea nevoie de ajutor, inclusiv de tot ajutorul pe care îl putea obţine de la segmentul vrăjit al Occidentului.

Înspăimântător este că în URSS nu doar că fusese ucis nervul adevărului, pentru a elimina durerile inutile ale guvernanţilor, ci noţiunile de adevăr și minciună fuseseră distorsionate, devenind interșanjabile, în funcţie de imperativele ideologice. Iar universul sovietic dispunea de suficiente mijloace pentru a-și disemina adevărul în interiorul și în afara graniţelor. Glavlit (Administraţia Centrală pentru Literatură și Edituri), organul central al cenzurii (creat în 1921), controla presa, radioul, cinematograful, învăţământul și orice alt mijloc de expresie. Închiderea frontierelor oprise circularea contrainformaţiilor. Încă din 1917 fusese creat Departamentul de Agitaţie și Propagandă și chiar un Minister al Propagandei. Teoreticianul marxist Gheorghi Plehanov definea încă din 1892 activitatea de agit-prop: propagandistul are rolul de a întări conștiinţa de clasă, așadar de a prezenta multe idei unui grup restrâns de indivizi, iar activitatea agitatorului este de a lansa masele în acţiune, prin îndoctrinarea lor cu câteva idei de bază.

Campaniile lansate de la Moscova sunt preluate de secţiile naţionale ale Internaţionalei Comuniste, unele dintre ele probând o eficienţă deosebită. Campaniile ce s-au ocupat de resuscitarea antifascismului au repurtat un succes pe măsura temei. Stasi, poliţia politică est-germană, gestionează foarte bine acest gen de acţiuni: în 1954, Stasi profanează sinagoga din Köln, în 1966 îi construiește un trecut fals președintelui RFG, Heinrich Lubke, în care acesta ar fi construit un lagăr de concentrare.

Evgheni Primakov, prim-ministrul rus, avea să recunoască după 1990 dezinformările care vizau construirea unui curent antiamerican. În 1985, Literaturnaia gazeta prezenta virusul HIV ca pe o consecinţă a cercetărilor biologice în cadrul armatei americane.

Și, cum războiul e în topul fricilor mondiale, sovieticii au exploatat subiectul prin campaniile pentru pace de o anvergură impresionantă – fiecare campanie folosea între 10.000 și 15.000 de persoane de la KGB, 3.000 de la Stasi, printre care istorici, scriitori, sociologi din URSS și din exterior, mobilizând milioane de oameni din Europa.

Rolul intelectualilor, cu precădere al celor care simpatizau comunismul, fără a fi neapărat membri de partid, a fost unul vital în construirea unei feţe umane, ba chiar angelice, comunismului. Modul în care au fost însă seduși de comunism (atunci când nu erau de-a dreptul cumpăraţi) rămâne un subiect demn de analiză, pentru a descifra resorturile unei cecităţi vinovate fără recurs.

Mascând represiunea

Dincolo de apogeul violenţei pe care ţara l-a atins în timpul Marii Terori, marca perioadei comuniste a fost groaza inoculată locuitorilor, care puteau fi arestaţi, torturaţi și uciși într-un mod absolut discreţionar, chiar și atunci când totul se petrecea cu girul legilor în vigoare.

De altfel Codul Penal stalinist, prin articolul 58, avea grijă să încadreze, cu o vigilenţă fantasmagorică, chiar și actele banale, complet inofensive, în aria pantagruelică a crimelor de stat.

Aleksandr Soljeniţîn comenta în demistificatorul și masivul său Arhipelag Gulag că „nu există sub soare faptă, intenţie, acţiune ori nonacţiune care nu ar putea fi pedepsite de braţul greu al articolului Cincizeci și Opt”, prin interpretarea excesiv de largă a tuturor prevederilor sale.

Astfel paragraful ce viza trădarea patriei prin sprijinirea burgheziei internaţionale a fost aplicat cu generozitate tuturor emigranţilor ce părăsiseră Rusia înainte de 1920, recuperaţi de Armata Roșie din teritoriile ocupate sau eliberate de aceasta în cel de-Al Doilea Război Mondial. Retroactiv, dupa un sfert de secol, li s-a aplicat pedeapsa prevăzută de Codul Penal, fiind împușcaţi sau condamnaţi la 10 ani de lagăr, întrucât – chiar fără nicio probă – era de netăgăduit, comentează maliţios Soljeniţîn, că s-ar fi putut îndeletnici în străinătate cu altceva decât cu ajutorarea burgheziei mondiale.

Paragraful al treilea al Articolului 58, care viza crima de a acorda înlesniri unui stat străin în război cu URSS, și-a adjudecat și el recolta îmbelșugată de condamnaţi, servindu-se de același filtru al interpretării: „Acest paragraf oferea posibilitatea condamnării oricărui cetăţean care s-a aflat sub ocupaţie fie că a bătut un toc la pantoful unui militar german, fie că i-a vândut o legătură de ridichi.”

Terorismul ascuns în ace de cusut

Crima de a slăbi în vreun fel puterea de stat atrăgea, conform primului paragraf al articolului, pedeapsa cu moartea prin împușcare. Aici s-au încadrat, printre multe alte categorii, soldaţii ruși ce au fost prizonieri de război în al Doilea Război Mondial. Spre deosebire de decadentele ţări capitaliste, unde prizonierii de război erau primiţi – atunci când supravieţuiseră asprimii perioadei de prizonierat – cu onoruri, în URSS ei erau consideraţi trădători. Iar când pedeapsa cu moartea le era comutată la detenţie în lagăr pentru 10 ani, umanismul statului sovietic se dezvăluia în toată anvergura lui. De altfel, doar între 1941 și 1943 au fost condamnaţi la moarte 96.000 de soldaţi, iar totalul condamnărilor pronunţate de tribunalele militare în timpului războiului s-a ridicat la 2.842.000, dintre care 175.000 condamnări la moarte. Nu doar soldaţii trădători au fost ţinta acestor condamnări, ci și familiile lor au împărţit cu ei responsabilitatea penală, conform prevederilor Decretului din 28 iunie 1941.
ra imposibil să evadezi din ochiurile fine ale năvodului Articolului 58, care eticheta până și o grimasă facială în rândul acţiunilor ce destabilizau statul. Exemplele Arhipelagului Gulag frizează absurdul, situându-ne într-un univers orwellian. Fost profesor la o școală militară de elită, Oracevski primea o condamnare de 5 ani, pentru un zâmbet. Evident, nu fusese un zâmbet oarecare, ci o „crimă facială”. Profesorul fusese surprins zâmbind în timp ce îi arăta unui coleg ceva în ziarul Pravda; măcar că nu fusese identificat motivul zâmbetului – sau denunţătorul nici nu fusese interesat să-l descopere –, a zâmbi în timp ce ţii în mână ziarul partidului era, neîndoios, o crimă.

Un croitor grijuliu cu acele sale a înfipt unul dintre ele într-o filă de ziar agăţată de perete, nimerind (cine ar fi putut ști dacă nu cu perfidă intenţie?) ochiul lui Lazăr Kaganovici, un colaborator apropiat al lui Stalin. Acţiunea sa, etichetată drept terorism de stat, a fost pedepsită cu 10 ani de lagăr.

Statul menţinea obedienţa cetăţenilor prin teroare, dar în afara graniţelor nu doar că era greu să răzbată aceste informaţii, ci ele erau primite cu scepticism atunci când unii își riscau viaţa să le transmită.

Lagărul, secretul bine ascuns al Uniunii Sovietice

„Europa sigur nu va crede. Până nu va fi zekuit ea însăşi, nu va crede. A crezut în revistele noastre cu hârtie lucioasă, altceva nu-i poţi băga în tărtăcuţă”, nota cu amărăciune Soljeniţîn.

Totul se derula sub oblăduirea părintească a unei constituţii despre care scriitorii români nu pridideau să scrie într-o manieră aproape mistică. Adâncirea în slova pravilei constituţionale e considerată a fi antidotul pentru o rău intenţionată cataractă ideologică. Mihail Sadoveanu consemna în cartea lui Caleidoscop. Impresii din Uniunea Sovietică efectul de iluminare pe care l-a avut asupra sa lectura constituţiei sovietice din 1936: „Negurile pe care o propagandă bolnavă le revărsase asupra lumii noastre se risipeau, soarele răsăritului biruise balaurul îndoielilor mele.”

Europa nu suspecta nici oroarea lagărelor sovietice, a căror existenţă abia dacă o bănuia, și pe care propaganda le ascunsese cu dibăcie. I.D.Bessanov, unul dintre puţinii prizonieri care au reușit să evadeze fără a fi recuperaţi, a descris condiţiile îngrozitoare din lagărele sovietice în cartea Cele 26 de închisori ale mele și cum am evadat de pe Solovski. Breșa pe care o deschid dezvăluirile sale în zidul de minciuni ale regimului e contrabalansată prin delegarea scriitorilor de serviciu ai regimului să zugrăvească cu măiestrie un arhipelag cosmetizat, „de buzunar”, vorba lui Soljeniţîn. Marxim Gorki este trimis special în Insulele Solovski pentru a descrie ulterior, în alt tipar retoric, „regimul umanist” al lanţului concentraţionar.

Pregătirea pentru vizita cunoscutului scriitor capătă proporţii kafkiene. Autorităţile relochează deţinuţi, lagărul e aranjat și curăţat, ba se pregătește ad-hoc și un bulevard cu brazi plantaţi fără rădăcină. Gorki nu rămâne în bezna ignoranţei însă, pentru că un deţinut curajos, un copil de 14 ani, îl interpelează pe scriitorul rus. „Ascultă, Gorki, tot ce vezi nu-i adevărat. Vrei să afli adevărul?”

Timp de o oră și jumătate, băiatul îi deslușește toată viaţa de coșmar a lagărului, iar scriitorul iese înlăcrimat din această discuţie, în care un copil își risca viaţa pentru a-i deschide ochii. Adevărul dezvăluit va atrage după sine executarea deţinutului minor, imediat ce scriitorul părăsește insula. Dar nu pare să fi avut niciun impact semnificativ asupra lui Marxim Gorki, care lasă în Cartea de impresii, special broșată pentru vizita marelui scriitor, rânduri elogioase la adresa străjerilor revoluţiei, care construiesc civilizaţia la margine de lume. De altfel, printre privilegiile primite pentru sprijinul acordat regimului stalinist, Gorki număra în 1931 celebra lui casă în stil art nouveau.

ÃŽnchisorile de lux ale unui sistem represiv

Numai că mărturia personalităţilor ruse nu e suficientă, așa că, prin intermediul turismului revoluţionar, sunt invitate tot mai multe personalităţi din afara graniţelor pentru a credita inclusiv umanismul regimului carceral sovietic.

E drept că Gulagul nu face parte din traseul turistic al acestor călători, protejat fiind inclusiv prin așezarea lui spre Cercul Polar, în zone greu accesibile. Doar Panait Istrati, dintre toţi scriitorii invitaţi în URSS, părea că avusese șansa de a păși, în premieră, pe Insulele Solovki, șansă ratată din pricină că permisul special de care are nevoie a sosit la trei zile după plecarea scriitorului din regiune. Angelo Mitchievici notează însă că cercetarea arhivelor dezvăluie că acest permis nu fusese, în realitate, emis niciodată.

Dacă lagărele de concentrare erau oprite accesului, închisoarea își deschide larg porţile pentru a convinge călătorii occidentali că modernitatea și umanismul sunt noţiunile-cheie care ar descrie tratamentul infractorilor în universul sovietic. Geo London, cunoscutul jurnalist francez, descria suita de revelaţii de care este urmată vizita la o închisoare destinată deţinuţilor de drept comun. În fapt, e vorba de o închisoare-model, în care deţinuţii, ca și gardienii, își joacă impecabil rolurile. Detenţia e un adevărat concediu de odihnă, cu dormitoare comune în loc de celule, cluburi organizate pentru a evita plictisul, permisii anuale de 15 zile și chiar permise agricole de două luni pentru deţinuţii din mediul rural. Un alt scriitor (unul dintre puţinii, ca și London) care nu este înșelat de simulacrul închisorii-model este Henri Béraud, care cataloghează drept „dulci idile” toate povestirile din jurnalele comuniste despre deţinuţii care stau în saloanele lor privative de libertate, citindu-l pe Dostoievski. Dezvăluirile amănunţite despre oroarea vieţii în lagare aveau să urmeze abia la o jumătate de secol după ce Béraud își formula rezervele în privinţa regimului carceral în Patria Sovietelor – dovadă limpede că a ţine ochii larg deschiși faţă de tot ceea ce livrează propaganda e de folos pentru a discerne minciuna, mai ales cea grosieră. Béraud și Geo London se îndoiesc că deţinuţii ar putea beneficia de condiţiile locative expuse în închisorile-model, de vreme ce condiţiile de locuit ale oamenilor liberi sunt de-a dreptul sordide. Fiecărei persoane îi revin 11 metri cubi de suprafaţă de locuit, iar mai multe familii (chiar și 4) împart aceeași bucătărie și aceeași toaletă. Suprapopularea, subliniază Béraud, e și marca statului poliţienesc – într-un spaţiu atât de aglomerat nu mai există nici intimitate, nici secrete, așa că oamenii se pot supraveghea cu maximum de eficienţă și se pot denunţa între ei oricând nevoia o impune.

Un genocid ascuns sub preÈ™

Dacă URSS-ul poate masca un sistem penitenciar coșmăresc și un aparat de represiune de o cruzime la superlativ, proba măreţiei lui regizorale e mascarea unui întreg genocid.

Foametea din Ucraina ar fi cauzat, potrivit specialiștilor, între 4 și 5 milioane de victime. Creată artificial de Stalin, foametea zdrobește rezistenţa ţăranilor ucraineni în faţa colectivizării, reprezântând un instrument al rusificării – sate întregi sunt repopulate cu coloniști ruși.

Conducătorii URSS-ului trec sub tăcere genocidul, ba chiar ies în întâmpinarea zvonurilor „contrarevoluţionare” cu privire la el. Cunoscutul ziarist Walter Duranty, corespondentul la Moscova al cotidianului New York Times, a realizat ample reportaje ale vieţii în URSS, adjudecându-și cu ele chiar Premiul Pulitzer. Duranty a negat constant că ar exista vreun sâmbure de adevăr în istoriile despre foametea ucigașă. Arhivele au dezvăluit că fusese cumpărat cu sume substanţiale pentru scrierea reportajelor în tonul cerut de conducătorul Sovietelor.

Chiar mai notoriu este rolul pe care l-a jucat omul politic francez Édouard Herriot, prim-ministru în timpul președinţiei lui Gaston Doumergue, în dezinformarea construită de Stalin cu privire la acest genocid mascat. Efectul de regie creat de autorităţi a fost pe măsura mizei jocului. Politicianul – partizan al apropierii de URSS – trebuia să fie edificat asupra abundenţei rezultate din reforma în zona rurală. Așa că este plimbat prin satul Potemkin, unde case abia zugrăvite adăposteau ţărani veseli și rumeni, de fapt agenţi deghizaţi ai GPU (poliţia secretă sovietică).

Miron Dolot va descrie în cartea sa Executaţi prin înfometare. Holocaustul ascuns metamorfoza impresionantă a Kievului, în numai 24 de ore, prin mobilizarea generală a populaţiei, care eliberează străzile de cadavre, mătură și decorează faţadele. Disimularea constituie un adevărat triumf, Herriot declarând la întoarcerea în Franţa că nu există niciun indiciu care să crediteze zvonurile unei Ucraine decimate de foamete. Capacitatea de regie a autorităţilor sovietice, dublată de lipsa de luciditate a politicianului occidental, trăgea cortina peste o crimă de proporţii, numărul iluzionist fiind desăvârșit executat.
Turist prin minciună

Nu mai puţin iscusit se dovedea regimul în a masca penuria în care trăiau cetăţenii și lipsa bunăstării generale clamate de statistici și de planurile cincinale realizate totdeauna în avans. Mai ales atunci când turistul înșelat – plimbat în circuite închise, printre decoruri create special pentru a-l induce în eroare, chiar de bună credinţă fiind – nu încerca să descifreze paradoxurile de care se lega această prosperitate afișată.

Itinerariul călătorului în lumea sovietică cuprindea, neapărat, și paradisul sovhozurilor și colhozurilor, în care legile biologice fuseseră spulberate de ideologia care se insinuase până și în nervurile știinţei.

Speciile suferă orice metamorfoză închipuită, ierburile sălbatice se convertesc în specii domestice, iar arborii pot deveni orice dorește inginerul agronom cu echipa lui de specialiști, notează entuziast Zaharia Stancu, după vizitarea unei staţiuni de cercetare din Siberia. În această regiune atât de puţin prielnică agriculturii înfloresc livezi de meri și de cireși, sub bagheta magică a lui Miciurin, ca o machetă vie a ceea ce va deveni întregul URSS. Realizările din zootehnie nu au o grandoare mai puţin paranoică – de pildă, porcul exponat e de mărimea unui viţel, însă îngrijitorii dau asigurări că e încă mic, în plin proces de creștere. Dimensiunile neobișnuite, cifrele ameţitoare și indicatorii nerealiști de plan îl fac pe Angelo Mitchievici să observe că „niciodată savantul sovietic pare să nu-și fi spus ultimul cuvânt în materie de creșteri și performanţe”.

Când performanţele agriculturii și zootehniei sovietice ating spectaculosul, nimic nu e mai în ordinea firescului decât ca tot acest belșug să se regăsească pe masa cetăţeanului de rând.

Scriitorul Petre Dumitriu vizitează un colhoz din munţii Ural și este impresionat de automatizarea agriculturii, notându-și impresiile în Pentru demnitatea și fericirea omului. Note dintr-o călătorie în Uniunea Sovietică. Mihail Sadoveanu va întâlni prosperitatea cu majusculă într-un colhoz din Tarasov, descriind dezmăţul culinar al unui mic dejun obișnuit – icrele negre, untul, brânza, smântâna, friptura, peștele și plăcinta sunt numai câteva dintre felurile servite colhoznicilor, care iau masa de 5 ori pe zi! Și nu oricând, ci după un an de la încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, cu toate pierderile suferite de URSS.

Scriitorul André Gide analizează cu luciditate informaţiile despre abundenţa hranei în URSS atunci când este asigurat că prânzul copios de la restaurant constituie standardul de viaţă al omului obișnuit. Un calcul al costului mesei îi dezvăluie însă că acesta e echivalentul unui salariu bun, aruncând astfel în derizoriu dezinformarea propagandistică.

Cozile la alimente, aspectul ponosit al trecătorilor, modul execrabil în care arată locuinţele sunt indicatori vizibili ai statutului economic al rusului obișnuit. În același timp, regimul încearcă să ascundă rezultatele dezastruoase ale economiei pe care o controlează chiar și de cei care cunosc realitatea pauperă din experienţa lor cotidiană.

Lipsuri cronice în patria bunăstării

De altfel într-o economie în care bunurile sunt produse pe bază de comandă administrativă, prioritate au bunurile și serviciile care procură statului putere, subliniază istoricul Alain Besançon în Anatomia unei stafii. De pildă, producţia militară, industria chimică, metalurgică sau mecanică. În această logică economică, bunurile de consum destinate populaţiei se caracterizează prin penurie și calitate proastă.

Nu e de mirare așadar, după cum va nota Soljeniţîn, că în ziua lansării cu „surle și trâmbiţi” a primului satelit artificial, două femei echipate cu pufoaice ferfeniţite transportau mortar cu targa la etajul 3. Două Rusii antagonice, fiecare dispreţuind-o și negând-o pe cealaltă.

Din când în când, regimul înscenează procese și depistează sabotaje și ţapi ispășitori pentru toată mizeria și foamea din ţară. După cum afirmă și procurorul general Vîșinski, în martie 1938, într-unul din răsunătoarele procese orchestrate de Moscova, prin care Stalin se disculpă și își consolidează puterea, prin epurări largi în eșaloanele superioare ale partidului: „În ţara noastră, bogată în resurse de tot felul (…) este cu neputinţă să lipsească vreun produs. Știm acum de ce, în ciuda abundenţei de produse, nu se găsește momentan când un articol, când altul. Vina este tocmai a acestor trădători.” Pe de altă parte, statul luase măsuri și pentru a înăbuși orice manifestare a nemulţumirii. Cuprinzătorul Articol 58 al Codului Penal ar fi etichetat drept agitaţie sovietică lamentaţia cu privire la absenţa unor articole de strictă necesitate sau comentariile defavorabile cu privire la calitatea lor.

Dacă paradă nu e, nimic nu e

Într-un mecanism al compensării, frecventelor lipsuri li se opune festivismul, parada.

Victor Erofeev consemna, în Enciclopedia sufletului rus, impresiile unui prieten francez, care simţea că, dincolo de graniţa URSS-ului, intrai în lumea circului. „Totul e ireal. În schimb, te extaziază.”

Acesta e rolul paradei: de a crea impresia bunăstării și a entuziasmului sovietic. Ceea ce pare spontan este în realitate construit și exersat cu migală, după un plan detaliat. Scriitorii străini sunt invitaţi să asiste la aceste spectacole care aduc în prim-plan realizările republicii sovietelor. Elementele ce se subscriu paradei sunt în linii mari aceleași: defilare (a armatei și a civililor), drapele, baloane, slogane, portrete ale conducătorilor, machete ce înfăţișează abundenţa și dezvoltarea ţării, discursuri entuziaste. Nu întotdeauna parada are efectul scontat: Panait Istrati, în Spovedania unui învins, se declară saturat, la capătul unei săptămâni întregi, de festivismul obositor, artificial, cu accente de carnaval, care însoţește turul instituţiilor.

Numai că, după cum va descoperi și scriitorul cu aprige simpatii comuniste, în URSS totul e impregnat cu spiritul paradei. Dacă unele realităţi trebuie mascate sau trecute sub tăcere, pentru contrabalansare altele sunt prezentate în tușele îngroșate ale grandorii, festivismului și ale excepţionalului care devine normă.

Obsesia vitezei naște stahanovismul

Dezirabilitatea productivităţii sporite, în care se urmărește recordul în sine, de dragul competiţiei, este ilustrată sugestiv de fenomenul stahanovismului. (În URSS, depășirea planului, devansarea termenului de execuţie erau scopuri în sine – reprezentativ fiind exemplul Canalului Belomorsk, unind Marea Baltică și Marea Albă. Finalizat cu 4 luni înainte de termen, ca proiect al primului cincinal, a costat mii de vieţi omenești, dovedindu-se în final impracticabil pentru cele mai multe tipuri de vase).

Aleksei Stahanov reușise, pe 30 august 1935, să dizloce cu pickhammerul peste 100 de tone de cărbune într-o zi, echivalentul a 7 norme obișnuite de lucru. Iar cum viteza era un element esenţial în diagrama progresului sovietic, Stahanov ajunge un erou al Uniunii Sovietice, portretele sale – și ale muncitorilor fruntași – fiind expuse peste tot.

Scriitorul Angelo Mitchievici comentează în cartea sa Umbrele paradisului despre metamorfoza pe care o suferise munca în URSS, apropiindu-se de formula sportului de performanţă. „Nu eficacitatea contează, ci doborârea recordului la un moment dat, indiferent dacă lucrarea în ansamblul ei se realizează sau nu.”

André Gide va plasa într-un regim dubitativ veridicitatea relatării despre munca unui stahanovist local, pe care i-l descriu animaţi muncitorii unei delegaţii, întrebându-se, cu voce tare, dacă faptul că fruntașul a realizat munca a 5 zile în 8 ore nu ar putea fi interpretat într-o cheie inversă: poate că, înainte de record, irosea 5 zile pentru o muncă realizabilă în 8 ore. Omul nou însă nu a catadicsit să răspundă unei provocări atât de vădit contrarevoluţionare.

Când statistica ia cu asalt fantasticul

Viaţa colectivă gravita în jurul cincinalului, așa că prezenţa sufocantă a cifrelor și a graficelor este doar consecinţa implicării într-un război economic pe care URSS-ul l-a declarat tuturor ţărilor capitaliste. Desigur, statisticile sovietice nu iau în calcul niciun fenomen negativ, pentru că el ţine de monstruozitatea capitalismului, de care regimul sovietic s-a dezis. Alain Besançon descrie complicaţiile unei statistici falsificate, cum a fost mereu statistica socialistă. Cel care raportează o producţie își rotunjește cifra, știind că e responsabil penal de obţinerea cifrelor pe care le prevede planul. Cel care verifică cifrele o face cu sabia aceleiași responsabilităţi deasupra capului. În cele din urmă, pentru că i se pretinde un timp de realizare ireal și resursele cantitative și calitative sunt limitate, întreprinderea raportează realizarea planului pe hârtie, ba chiar și depășirea lui. Pe baza acestui raport fals se schiţează un alt plan, care e și mai puţin realizabil decât primul, întrucât rolul cifrelor în comunism nu e nicidecum de a reflecta realitatea, ci de a demonstra justeţea doctrinei.

La începutul anilor ’60, produsul naţional al URSS-ului depășea declarativ produsul naţional cumulat al Angliei, Franţei, Italiei, Canadei, Japoniei, Belgiei și Olandei, urmând ca într-un efort susţinut să depășească în cel mult un deceniu și Statele Unite.

Occidentul, deși nu credita 100% declaraţiile URSS-ului, accepta totuși, cu unele corecturi, statisticile sovietice. Iar unii intelectuali erau chiar seduși de raţionalitatea economiei sovietice, pe care o contrapuneau iraţionalităţii capitaliste. Chiar și economistul Maurice Dobb, de la Universitatea Cambridge, fusese unul dintre cei seduși de datele falsificate primite via agit-prop.

Căderea comunismului a fost momentul adevărului.Comuniștii minţiseră decenii la rând: economia lumii comuniste nu fusese niciodată superioară (cu atât mai puţin dublă sau triplă) celei occidentale, pentru că economia sovietică nu recuperase niciodată decalajul iniţial, ba chiar regresase de la începutul cursei.

Dispărea astfel și ultima pojghiţă explicativă a crimelor comuniste, mai exact scuza că astfel „s-ar așeza ţara pe făgașul dezvoltării”. Chiar și istoricul britanic E.H. Carr considera că teroarea regimului stalinist era un preţ ce trebuia plătit pentru modernizarea accelerată a Rusiei.
Cauzele unei orbiri de lungă durată

După cum am văzut, datele false puse la dispoziţie de propaganda sovietică au distorsionat vederea Vestului, fie că era vorba despre probleme economice, fie despre caracterul violent, criminal al regimului de la Moscova.

Stephane Curtois remarcă stranietatea faptului că entuziasmul intelectualilor comuniști a coincis cu momente-cheie ale represiunii totalitare din URSS. După raportul lui Hrușciov, care dezvăluia crimele staliniste (cu precădere pe cele care vizau tovarăși comuniști), orbirea intelectualilor primește un antidot dureros, pe care unii îl resping cu indignare.

Jean Paul Sartre considera aceste devoalări ale crimelor lui Stalin premature și iraţionale, cel puţin atâta vreme cât nu se încercase o justificare a abuzurilor comise, prin creșterea considerabilă a nivelului de trai al populaţiei.

Regretabil este însă că, în loc de a-i determina să privească în faţă chipul real al unei ideologii îndrăgite, destalinizarea a fost trăită de mulţi intelectuali ca o „catastrofă personală”, după expresia lui Lucio Coletti.

Sociologul francez Raymond Aron denunţa dublul standard moral comunist, care denunţa crimele imaginare ale SUA, în timp ce încerca să justifice crimele staliniste ca fiind un fenomen marginal și inevitabil progresului. De altfel același dublu standard s-a aplicat și fascismului.

Pericolul fascismului a fost cartea câștigătoare a propagandei ruse decenii la rând după încheierea celui de-al Doilea Război Mondial, mai ales că victoria de la Stalingrad a atras un capital de simpatie aproape inepuizabil URSS-ului. Sociologul francez Edgar Morin surprindea acest adevăr în cuvintele: „Stalingradul spăla toate crimele trecutului atunci când nu le justifica.”

Istoricul francez François Furet reda logica percutantă cu care regimul își intimida și defăima denigratorii: „Oricine îl critică pe Stalin ţine cu Hitler”.

Minciuna care supravieţuiește ideologiei

Regimul de la Kremlin îşi acuză și astăzi oponenţii de fascism (vezi cazul manifestanţilor de la Euromaidan), deși există analize care identifică în poziţia Moscovei elemente fasciste (puritate naţională, homofobie, rasism, antioccidentalism, antidemocraţie), mai degrabă decât elemente ale comunismului – mai congruente cu trecutul Rusiei și cu nostalgiile unui segment al populaţiei. Dar retorica antifascistă deţine, în orice caz, priză la un public rus pentru care fascismul a reprezentat dușmanul etern.

Doar că, în ciuda diferenţelor dintre ele, comunismul de tip leninist și nazismul de tip hitlerist au avut trăsături comune, subliniază Alain Besançon în eseul său Nenorocirea secolului. Despre comunism, nazism și unicitatea Șoah-ului. Una dintre ele este intenţia anunţată de a construi societatea perfectă, arogându-și dreptul – în această întreprindere eroică – de a ucide prin metode asemănătoare, la o scară unică în istorie.

În plus, comunismul a probat o extraordinară iscusinţă în a breveta simulacrul și a-l reinventa vreme de zeci de ani. Crima a fost cu atât mai atroce cu cât s-a desfășurat tihnit în spatele cortinei, în timp ce în scenă erau puse scenarii ale celei mai bune lumi posibile. Cu atât mai perfidă cu cât ucigașul purta masca umanităţii. Zgomotul miracolului sovietic a împiedicat Occidentul să audă strigătul milioanelor de învinși ori să îi ofere suficient credit atunci când ecouri răzleţe au răzbit, prin cortina de fier, până la el.

În ciuda proverbului, s-a demonstrat că minciuna are o detentă impresionantă, de vreme ce alimentează chiar și astăzi imaginarul multor nostalgici.

Istoria comunismului (și, nu mai puţin, a fascismului) dovedește că „nu poţi rămâne inteligent sub imperiul ideologiei”, după cum afirma Alain Besançon, subliniind fanatismul cu care se raportează militanţii la sistem. Nu poţi rămâne nici moral, am putea adăuga în post-scriptum; apelul lui Soljeniţîn, adresat colegilor săi scriitori, de a nu rămâne în minciuna ideologiei, era fondat pe convingerea că viaţa morală începe odată cu refuzarea minciunii.

Probabil cea mai pregnantă lecţie a comunismului a vizat forţa pe care o exercită o ideologie care falsifică binele în timp ce îl propovăduiește. O ideologie care justifică minciuna, sărăcia, crima, în timp ce vorbește cu patos despre egalitate, dreptate și fraternitate. Și, nu în ultimul rând, care sugrumă prezentul în numele unui viitor paradisiac.

Acest Moloh totalitar, cum îl numește istoricul Vladimir Tismăneanu, a pretins viaţa unora ca sacrificiu necesar pentru prosperitatea multora. Și cum disponibilitatea pentru ideologia totalitară pare imposibil de eradicat, e bine să ne amintim că această filosofie salvatoare a întregului umanităţii prin sacrificarea părţilor s-a dovedit falimentară încă de pe vremea lui Caiafa.

Sursa: semneletimpului.ro