Home / Diverse / Fanatismul cel de toate zilele

Fanatismul cel de toate zilele

Era un sfârșit torid de iunie când adolescenta Muawia Bibi a crezut că și-a văzut visul cu ochii. Deși ai ei se opuseseră vehement, reușise în sfârșit să se mărite cu Sajjad Ahmed, un tânăr cu opt ani mai mare decât ea. N-a apucat să-și conștientizeze însă împlinirea, că visul ei s-a și transformat în coșmar. Și încă într-unul fatal.

A doua zi după cununia civilă, tatăl și unchii miresei i-au ademenit pe cei doi în satul Satrah, din provincia Punjab, unde i-au legat și i-au decapitat. În societatea pakistaneză, din care făceau parte cei doi tineri, o fată care se mărită fără consimţământul rudelor comite adulter, iar adulterul pune întreaga familie sub oprobriul comunităţii. Ucigașii nu au avut niciun martor, iar crima ar fi putut rămâne un mister nerezolvat dacă făptașii nu s-ar fi predat ulterior poliţiei. Acum, ei sunt închiși în districtul Sialkot.

Mulţi se detașează de astfel de subiecte clasându-le drept (re)confirmări ale fanatismului și absurdităţii lumii islamice din Orientul Mijlociu. Dacă am sonda însă doar puţin mai adânc în această lume aparent retrogradă, am fi uimiţi de cât de asemănători suntem noi, cei „civilizaţi“, cu ei, cei „tribali“. Urmărind particularităţile fenomenului crimelor de onoare într-o ţară aparent prea diferită de a noastră pentru a genera o comparaţie viabilă, putem vedea la lucru aceleași mecanisme care au generat și în Occident erori de gândire sau fanatism.

O onoare ipocrită

Dintr-un motiv greu de înţeles din afară, în Pakistan este rușine ca un membru al familiei tale să fi comis adulter, dar nu este o rușine ca tu însuţi să comiţi o crimă. A ucide un membru al familiei care a încălcat o normă religioasă sau socială restabilește buna reputaţia a familiei, eliminând componentele ei corupte. De aceea, acest tip de ucidere a fost etichetat drept „crimă de onoare“.

Ca practică ridicată la rang de fenomen, crimele de onoare au avut nevoie de contextul unui anumit tip de mental colectiv pentru a putea avea priză la societate. Iar particularităţile acestei gândiri colective au fost, la rândul lor, dictate de felul în care mentalităţile individuale au răspuns la influenţele mediului în care s-au aflat. Din punctul acesta de vedere, drumul Pakistanului spre radicalism este același pe care l-ar parcurge și o ţară occidentală, dispusă să capituleze în faţa unei gândiri opace și distructive. De fapt, așa cum vom vedea, drumul acesta a fost deja parcurs în istoria europeană. Semn că fanatismul are rădăcini care transcend confesiunile religioase.

Definiţia fanatismului în Pakistan

Vorbim mult despre Pakistan pentru că aici au murit, numai anul trecut, 869 de femei, ucise în numele onoarei. Potrivit unor statistici furnizate de Organizaţia Naţiunilor Unite, circa 5.000 de femei sunt ucise în fiecare an de rude ale lor pentru a restaura bunul nume al familiei. Însă acestea sunt doar cifrele oficiale. Activiștii în domeniu spun că statistica ar fi și mai tulburătoare dacă ar cuprinde și crimele neraportate, despre care poliţia nu ajunge să afle niciodată.

Un caz a cărui cruzime a șocat recent comunitatea internaţională este cel al Farzanei Parveen, ucisă cu pietre, în plină stradă, sub privirile îngrozite ale soţului și sub privirile indiferente ale trecătorilor. Tânăra stricase bunul nume al clanului căsătorindu-se, fără consimţământul membrilor săi, cu alt bărbat decât cel care îi fusese „hărăzit“ de către rude.

Ulterior, o declaraţie uimitoare făcută de soţul tinerei ucise a arătat că, în ciuda șocului uciderii la care asistase, sistemul lui de valori nu putea condamna uciderea, și de aceea acuza „metodologia“ ei. În pledoaria împotriva rudelor ucigașe, bărbatul acuza că numai el avea dreptul să exercite o astfel de pedeapsă asupra Farzanei, fiind ruda cea mai apropiată. O mărturisire care exclude orice urmă de romantism à la Romeo și Julieta și care ne lasă să ghicim banalitatea crimei de onoare în societatea pakistaneză.

De unde va veni ajutorul?

Pentru că obiceiul crimelor de onoare este atât de mult împământenit, nici autorităţile nu reacţionează așa cum ne-am aștepta. Poliţia nu urmărește penal astfel de cazuri, iar dacă se implică, statul e adesea milos faţă de cei vinovaţi de ucidere.

Puţini dintre cei acuzaţi că ar fi comis astfel de crime sunt judecaţi și condamnaţi pentru faptele lor fiindcă practica judiciară apelează deseori la o interpretare a legii islamice (Sharia) extrem de favorabilă făptașului. Legea permite, de pildă, exonerarea unui criminal dacă rudele apropiate ale victimelor îl iartă. Iar avantajele nu se opresc aici. În cazul unor rude mai îndepărtate, această portiţă legală permite ca familia criminalului să plătească „bani pentru sângele“ vărsat ca să-și poată achita ruda.

De aceea, a contat prea puţin că în decembrie 2004 legislativul pakistanez a echivalat karo-kari cu crima câtă vreme acuzaţii încă își mai pot negocia achitarea, sucind Sharia în avantajul lor. Nici iniţiativa legislativă din martie 2005, care a urmărit să înăsprească legea împotriva crimelor de onoare, nu a reușit să aibă impact după ce guvernul i-a refuzat votul de încredere, calificând-o drept „neislamică“.

Pentru islam, fără islam

Dar ce anume e, de fapt, islamic în crima de onoare? Reprezentanţi ai agenţiilor de apărare a drepturilor omului din Pakistan spun că motivul pentru care femeile care vor să se căsătorească după placul lor sunt ucise nu este dat de respectarea islamului, ci de păstrarea sub numele familiei a proprietăţilor care ar fi înstrăinate dacă femeia s-ar căsători cu cineva din afara clanului.

Însă la astfel de informaţii publicul ajunge în general mai greu, fiindcă presa accentuează predominant elementele șocante și tulburătoare ale incidentelor, fără să zăbovească suficient asupra cauzelor. În consecinţă, spectatorii care privesc de la o distanţă sigură astfel de incidente se simt îndreptăţiţi să concluzioneze că Sharia e de vină sau că religia în sine este o invenţie dăunătoare rasei umane. Sigur, oamenii au dreptul să creadă exact ceea ce vor, însă a concluziona cu viteza luminii, pe baza unor informaţii trunchiate, e reţeta pentru eroare.

O ţară îngheţată în timp

Pakistanul a adoptat practica crimelor de onoare fiindcă acolo i s-a oprit orizontul. Contextul geopolitic în care s-au aflat i-a făcut pe pakistanezi să se orienteze exclusiv spre ei înșiși, iar lucrul acesta le-a blocat progresul. De altfel, prin experienţa aceasta a trecut întreaga lume islamică, însă Pakistanul a avut niște dezavantaje în plus.

Discutând despre declinul ideologic suferit de islam în secolul al XI-lea, istoricul francez Fernand Braudel amintea, în Gramatica civilizaţiilor, despre o teorie celebră emisă de istoricul Henri Pirenne, al cărei revers i s-ar putea aplica lumii islamice de azi. Intuiţia lui Braudel era că, atunci când „Europa a început recucerirea Mării Interioare“ (care era de o importanţă crucială pentru comunicarea dintre Occident și lumea islamică), islamul s-a închis în sine însuși, „împiedicând iremediabil avântul și respiraţia lui cotidiană“. Lipsa comunicării (pe toate nivelurile) cu alte culturi i-a limitat mult pe pakistanezi, deformându-le viziunea despre civilizaţie și viziunea privind propriul potenţial.

Studiul lui Robert G. Wirsing, Political Islam, Pakistan, and the Geo-Politics of Religious Identity, atrage, în plus, atenţia asupra faptului că Pakistanul are dileme foarte specifice, mundane (cum ar fi rivalitatea privind resursele sale de petrol, accesul limitat la apă potabilă, vulnerabilitatea graniţelor sale, impracticabilitatea drumurilor, ș.a.), și că ar fi mult mai potrivit a le sublinia mai degrabă pe acestea decât implicarea religiei islamice.

Fanatismul pakistanezilor nu este o cauză, ci un efect, o pagubă colaterală. Atunci când fundamentaliștii talibani au vrut puterea, Pakistanul le-a oferit-o, epuizat de războaie, de sărăcie și de indiferenţa liderilor. Noii lideri păreau să fie în mod autentic interesaţi de binele unui popor cu o proporţie uriașă de tineri (46%) care se vedeau lipsiţi de perspectivă. Preţul plătit pentru fundamentalism a fost însă renunţarea la drepturile fundamentale ale omului.

Modelul impunerii islamismului confundat cu politica a perpetuat practici precum oprimarea femeii (căreia i se interzic drepturi de bază, ca accesul la educaţie), dar și controlul bărbaţilor musulmani (cărora le este interzis accesul la activităţi tolerate de alţi musulmani – privitul filmelor, al televiziunii, aplaudarea în timpul jocurilor sportive). Dar aceasta nu este o vină exclusivă a islamului, care a impregnat discursul politic din regiune, ci o consecinţă a unui context dramatic.

Politica din religie

Regimul taliban a avut succes pe aceleași principii ca marxismul social. Samuel Huntington făcea o paralelă între islamizarea Orientului Mijlociu și revoluţia marxistă, subliniind că acestea au în comun „o viziune a societăţii perfecte“ și „încrederea în schimbarea fundamentală“.[1]

Chiar și o ideologie coruptă precum fanatismul religios poate deveni (aparent) rezonabilă dacă este propusă într-un context care îi este favorabil. Antropologi care au cercetat fenomenul fanatismului, precum G. Kepel[2], sunt de părere că acesta înflorește în mijlocul persecuţiei și este încurajat de opoziţie. De aceea Pakistanul a fost un soi fertil pentru fanatism. De aceea adolescenţii cu tendinţe rebele înclină spre exprimări extreme ale religiei. De aceea membrii comunităţilor ultraconservatoare persistă în a-și alimenta trăsăturile diferite de cele ale comunităţii care îi integrează. Indivizii fanatici au deseori porniri paranoice și cred că societatea urmărește să îi distrugă, prin urmare orice formă de persecuţie îndreptată împotriva lor nu face altceva decât să le confirme convingerile.

Banalitatea răului

Că mediul poate favoriza fapte negândite cu consecinţe tragice a argumentat și teoreticiana Hannah Arendt, care și-a consolidat un loc în rândul filosofilor controversaţi ai secolului trecut după ce a spus că „banalitatea răului“ este mai de grabă de vină pentru Holocaust decât un puseu de răutate inimaginabilă care să fi pus stăpânire pe naziști. Arendt a ajuns la această concluzie după ce a participat la procesul unuia dintre principalii arhitecţi ai genocidului împotriva poporului evreu, Adolf Eichman. Ascultând declaraţii-fluviu în timpul procesului și studiind peste 2.000 de stenograme din timpul acestuia, Arendt a ajuns la convingerea că nu intenţia de a face rău, nu ura viscerală faţă de evrei au făcut posibilă exterminarea lor, ci mai degrabă absenţa gândirii raţionale, lipsa reflectării asupra consecinţelor și lipsa contactului direct cu victimele. „Banalitatea răului“ ar fi, deci, modul implicit (default) în care se manifestă omul care nu gândește, ci doar „execută ordine“. Acestuia i se adaugă, agravându-l, orice formă de intenţionalitate.

Știm cu toţii cum s-a sfârșit istoria Holocaustului. Însă ea continuă, la alt nivel, în vieţilor oamenilor obișnuiţi de azi. Răul banal, acela pe care îl manifestăm pentru că gândim izolat, orientat doar pe nevoile noastre, mai ales pe cele acute, cele de satisfăcut acum (așa cum am arătat că este cazul pakistanezilor), acela pe care îl manifestăm pentru că nu ne gândim deloc la consecinţe, pentru că mergem cu valul, pentru că lăsăm societatea/curentele să ne dicteze acţiunile, acela are, paradoxal, un impact mult mai puternic și mai persistent decât răul „radical“, cel pe care îl putem identifica ușor ca fiind negativ, prin intenţii și consecinţe.

Într-un sens, cel mai mare rău pe care îl putem face nu este cel premeditat, cel al alegerii răuvoitoare, ci acela care rezultă din alegerea de a nu alege, ci de a lua de-a gata sensul pe care ţi-l prescrie altcineva. Dacă nu altceva, istoria a demonstrat și continuă să demonstreze că, dacă nu facem un efort spre bine, tendinţa noastră ca indivizi și ca societate va fi spre rău.

Astăzi sunt radicalii din Pakistan sau fundamentaliștii islamici, ieri au fost radicalii creștinii, mâine vor fi cerberii noii toleranţe în spirit secular. Dar răspândirea și variaţia fanatismului nu ar trebui să ne mai mire. Ce ar trebui să ne îngrijoreze este că, dacă nu vom combate extremele, consecinţele ar putea fi radical opuse intenţiilor chiar și ale celui mai raţional fanatic. Pentru că, în cuvintele lui C.S. Lewis, „aceia care sunt cei mai pregătiţi să moară pentru o cauză pot cu mare ușurinţă să devină cei care sunt cei mai pregătiţi să ucidă pentru ea“.

Sursa: semneletimpului.ro

Check Also

Cele mai periculoase țări din lume pentru creștini

Raportul organizației Open Doors pentru anul 2018 aduce în prim plan primele 50 de țări în care …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *