Home / Diverse / Dumnezeu este bun. De ce atâta suferinţă?

Dumnezeu este bun. De ce atâta suferinţă?

De nimic altceva nu este legat numele lui Dumnezeu în discursul uman așa cum este legat de suferinţă și izbăvire. Acest locus este un fel de uriașă și complicată intersecţie a existenţei noastre.

La acest capitol al vieţii, omul care a primit darul credinţei în Dumnezeu încearcă o experienţă pe care cel ce a refuzat acest dar nu o cunoaște; cel care crede și proclamă un Dumnezeu bun și iubitor se trezește aruncat într-o lume necunoscută, în care cel mai neanticipat și chinuitor element este nepotrivirea între așteptările lui cu privire la Dumnezeu și realitatea crudă a experienţei pe care o trăiește. Cum poate un Dumnezeu bun, atotputernic și iubitor să privească o situaţie disperată fără să intervină?

Eu, care sunt doar un om conceput după chipul și asemănarea Lui, mi-aş oferi viaţa în schimbul vieţii persoanei iubite. Și atunci, cum pot supravieţui contrastului dintre faptul că El şi-a dat viaţa pentru mine pentru ca eu să am viaţa veșnică, dar nu îmi dă acum o clipă de linişte: „Când vei înceta odată să mă priveşti? Când îmi vei da răgaz să-mi înghit scuipatul?“.[1] Cum mai poate rămâne în picioare credinţa mea în dragostea și puterea Lui? L-am înţeles cumva greșit? Cum rămâne cu mărturia mea despre El?

Vecinul meu zace consumat de un uriaș cancer la stomac. El, care a fost un zelos și energic promotor al „evangheliei sănătăţii“, după cum numea el un anume stil de viaţă pe care îl recomanda cu entuziasm colegilor, prietenilor, familiei şi care devenise, cum spunea Lev Tolstoi, „fibra ţesăturii vieţii lui“. Și nu era vorba doar de cuvinte. El a făcut din scurta lui viaţă ilustraţia convingătoare a trăirii acestui mesaj. Acum atinge ușor cu mâna zona bolnavă și mă întreabă: „Ce vor zice oamenii?“.

Suferinţa este și rămâne cea mai complexă şi cea mai ucigătoare armă a veşnicului luptător împotriva credinţei și „împotriva tuturor tiranilor, inclusiv Dumnezeu!“. (Celebrul biolog ateu Richard Dawkins despre Christopher Hitchens, unul dintre ateii militanţi proeminenţi, care a murit de cancer în 2011.)
Aparent, Dumnezeu, care mă învaţă pe mine să nu poticnesc pe nimeni prin purtarea sau viaţa mea, nu pare a face vreun efort pentru a evita sau îndepărta pericolul poticnirii cuiva din cauza felului în care El alege să răspundă și să acţioneze în raport cu oamenii.

Deși Iisus spune: „Dar, ca să nu-i facem să păcătuiască, du-te la mare, aruncă undiţa și trage afară peștele care va veni întâi; deschide-i gura și vei găsi în ea o rublă pe care ia-o și dă-le-o lor, pentru Mine și pentru tine“[2], în acelaşi timp El Însuşi ştie că este un potenţial prilej de poticnire pentru unii oameni. De aceea, afirmă cu compasiune: „Ferice de acela pentru care Eu nu voi fi un prilej de poticnire.“[3] Acest text lămurește rolul percepţiei umane: acelaşi Iisus este prilej de poticnire pentru unii, iar pentru alţii, nu.

Rugăciune şi datorie

Autorul baptist John Piper surprinde un aspect al slujirii, adesea trecut cu vederea, și totuşi dureros de necesar în experienţa suferinţei pe acest pământ: „Una dintre datoriile mele de pastor este să predic și să mă rog în așa fel încât inima și mintea ta să fie pregătite să nu blesteme pe Dumnezeu în ziua calamitaţii. Ba mai mult, în loc de a blestema, tu să te poţi închina lui Dumnezeu ca Tatălui tău atotputernic și atotstăpânitor, oricât de intensă ar fi durerea.“[4]

Cel care dorește să-i încurajeze pe ceilalţi, care suferă, trebuie să lupte simultan pe două fronturi – pe de-o parte, ca el însuși să fie pregătit să se închine cu încredere și pace în ziua calamitaţii și, pe de altă parte, să le poată inspira aceeași atitudine suferinzilor, în larga diversitate a situaţiilor și a condiţiilor în care aceștia se găsesc. Să nu fie surprins dacă va fi nevoit să predice și să inspire nu prin vorbe, ci prin întruparea suferinţei și, dacă trebuie, să ilustreze ceea ce spune prin ceea ce trăiește. „Numai un bolnav de cancer se poate ruga cu adevărat pentru un alt bolnav de cancer!“, îmi spunea o persoană care vorbea într-adevăr cu înţelepciune. Ezechiel este instruit de Dumnezeu și pus în situaţia să ilustreze una dintre pătrunzătoarele sale profeţii prin însăși moartea soţiei sale: „Fiul omului, iată, îţi voi răpi printr-o lovitură ce ţi-e mai scump în ochi. Dar să nu te jelești, nici să nu plângi și să nu-ţi curgă lacrimile pentru ea.“[5]

Poporului trebuia să i se spună: „ceea ce aţi văzut că i s-a întâmplat lui Ezechiel cu ceea ce avea mai scump în ochi, acelaşi lucru vi se va întâmpla şi vouă, cu ceea ce aveţi mai scump în ochi.“ (Templul – n.red.) Ezechiel urma să rămână astfel fără cuvânt în faţa mijloacelor alese de Dumnezeu pentru a ilustra predica lui: „Nici să nu mă jelesc?“. „Nu“, spune Domnul. „E foarte important să nu te jelești. Vei vedea și vei înţelege de ce. Acest element este parte integrantă din ilustraţia predicii tale. E un argument înfiorător pentru o situaţie aporape fără speranţă.“

Predicarea prin întrupare nu a apărut odată cu Ezechiel. Dumnezeu Însuşi a predicat prin întrupare. Ce alt argument ar putea fi adus în faţa monumentalei afirmaţii: „atât de mult a iubit Dumnezeu lumea“? Nici o teorie nu ar fi fost crezută, nicio minune nu ar fi convins pe nimeni. O astfel de afirmaţie din partea unui Dumnezeu suspectat și acuzat de suferinţa lumii nu putea fi demonstrată știinţific sau prin miracole, ci doar prin jertfă – „şi fără vărsare de sânge nu este iertare“[6] – adică iertarea nu poate fi crezută altfel.

Dumnezeu, care în dragostea Lui s-a frânt pentru noi, a ales „nebunia crucii“ ca să întâmpine sinucigașa noastră criză de încredere. A nega dragostea lui Dumnezeu și a lăsa „supărarea să te împingă la batjocură și mărimea preţului răscumpărării să te ducă în rătăcire“[7] nu constituie o simplă atitudine în faţa suferinţei sau a neînţelesului. Acest lucru are o semnificaţie mult mai profundă. Acela care, în ciuda supremei evidenţe a jertfei de Sine a lui Iisus, va nega totuși până la sfârșit dragostea lui Dumnezeu „va călca în picioare pe Fiul lui Dumnezeu, va pângări sângele legământului, cu care a fost sfinţit și va batjocori pe Duhul harului!“[8].

A respinge consecvent și până la capăt adevărul iubirii lui Dumnezeu înseamnă, de fapt, „a răstigni pe Iisus din nou și a-L da să fie batjocorit“[9]. O asemenea atitudine de împotrivire faţă de ilustraţia iubirii divine îl lasă pe om în abisala situaţie a despărţirii de Dumnezeu: „Căci, dacă păcătuim cu voia, după ce am primit cunoștinţa adevărului, nu mai rămâne nicio jertfă pentru păcate, ci doar o așteptare înfricoșată a judecăţii și văpaia unui foc care va mistui pe cei răzvrătiţi.“
Închinare în suferinţă

Suferinţa îi împarte astfel pe cei ce cred în Dumnezeu în două mari categorii: cei ce Îl judecă pe Dumnezeu și cei ce se închină Lui. În casa și în cazul lui Iov întâlnim ambele categorii stând la aceeaşi masă. Iov află veștile calamităţilor care s-au abătut peste ceea ce avea și peste copiii lui. Deși lui îi este imposibil să integreze ceea ce se întâmplă în viziunea lui despre Dumnezeu, primul lucru pe care îl face nu este să încerce să proceseze ce se petrece, ci se închină și îi mărturisește lui Dumnezeu o supunere deplină în mijlocul întunericului total. „Atunci Iov s-a sculat, și-a sfâșiat mantaua și și-a tuns capul. Apoi, aruncându-se la pământ, s-a închinat și a zis: «Gol am ieșit din pântecele mamei mele și gol mă voi întoarce în sânul pământului. Domnul a dat și Domnul a luat – binecuvântat fie Numele Domnului!»“[11]

În timp ce pe Iov l-a condus la închinare şi mărturisire, suferinţa a avut un efect cu totul diferit asupra soţiei lui. Pe de-o parte, ea afirmă neprihănirea lui, iar pe de altă parte blestemă pe Dumnezeu. În gândirea ei, Dumnezeu ar fi trebuit să se poarte altfel cu un om neprihănit: „Nevasta sa i-a zis: «Tu rămâi neclintit în neprihănirea ta! Bleastămă pe Dumnezeu și mori!»“[12]

Lupta biruitoare cu suferinţa nu începe cu întrebări sau cu răspunsuri, ci pe genunchi, în închinare. Ea nu începe prin a lăsa necunoscutul, neașteptatul și neînţelesul să ne înstrăineze de Dumnezeu, ci prin a lăsa dragostea sinceră și adâncă să ne apropie de El. Cel mai puternic angajament în faţa neînţelesului, a necunoscutului și a neașteptatului constă în a-I face cunoscută lui Dumnezeu situaţia noastră, nu ca o metodă de informare, ci ca o formă de ancorare în El. Ancora a fost aruncată și ea s-a prins sau, mai bine zis, a fost prinsă cu putere de Stânca Veacurilor – Christos Iisus.

Eram departe de casă, angajat într-un complex efort evanghelistic. Tocmai pe când îmi găseam cu greu resursele pentru a putea continua lucrarea, soţia mi-a trimis un mesaj tulburător cu privire la starea sănătăţii ei. Prins într-un astfel de moment, am simţit că îmi pierd echilibrul și, asemenea lui Iov („Dar cel ce se prăbușește nu-și întinde mâinile? Cel în nenorocire nu cere ajutor?“ Iov 30:24), am reacţionat aproape necontrolat. M-am plecat pe genunchi și, într-o rugăciune mai mult a tăcerii și a oftării, am luat asupra mea suferinţa soţiei mele. Nu I-am cerut Lui Dumnezeu vindecare, ci doar confirmarea că El știe ce se întâmplă, rugându-L să ia durerea aceasta asupra Lui, așa cum a făgăduit. Apoi am văzut minunea pe care o trăim și astăzi cu reverenţă.

Adevărata noastră boală nu este suferinţa fizică, ci acuzarea sau suspectarea Lui Dumnezeu pentru răul suferit în trup sau în viaţă. Aceasta este adevărata boală a sufletului nostru care ne îndeamnă în mod constant să ne aruncăm într-o luptă inegală cu un duşman atât de puternic. Aspectul cel mai dureros al suferinţei rămâne totdeauna acelaşi – dezacordul dintre ceea ce aștepţi de la Dumnezeu și ceea ce trăiești și suferi. „Atunci ziceam: «În cuibul meu voi muri, zilele mele vor fi multe ca nisipul. Apa va pătrunde în rădăcinile mele, roua va sta toată noaptea peste ramurile mele. Slava mea va înverzi neîncetat și arcul îmi va întineri în mână.»“[13]

„Dar ce soartă mi-a păstrat Dumnezeu de sus? Ce moștenire mi-a trimis Cel Atotputernic din ceruri?“[14] Nu este acesta strigătul nostru în suferinţă? Nu sunt aceste cuvinte concluzia logică a dezamăgirii adânci care ne bântuie adesea? Oricât de justificate pot părea a fi asemenea concluzii, ele sunt însă la fel de îndepărtate de adevăr. Iov s-a pocăit de toate aceste „cuvântări fără pricepere“ care „întunecă planurile“ lui Dumnezeu[15]. Nu înţelegerea situaţiei îi lipsea lui sau ne lipsește și nouă, ci întâlnirea personală cu Dumnezeu: „auzisem vorbindu-se de Tine, dar acum Te-am văzut!“.[16]

Având în vedere revelaţia Scripturii, e bine și înţelept să începem cu sfârșitul. Sunt oare aşteptările mele realiste? Poate rezista imaginea mea despre Dumnezeu în faţa unei investigaţii profunde? Va corespunde imaginea Celui despre care „auzisem“ cu imaginea Celui pe care Îl „voi vedea“?

Adevărata noastră suferinţă

Adevărata noastră suferinţă nu este boala, durerea sau pierderea, ci puţina noastră credinţă în Dumnezeu. Cunoaşterea sau înţelegerea dramei umane nu elimină suferinţa. Calea de a dobândi o viziune corectă asupra celei din urmă este mai degrabă credinţa sinceră în Dumnezeu. Mai mare decât suferinţa trupului sau a vieţii noastre este suferinţa credinţei noastre. Iisus nu îl întreabă pe Petru „puţin credinciosule, pentru ce te-ai scufundat“, ci „puţin credinciosule, pentru ce te-ai îndoit“[17]?

Elementul care joacă un rol capital în progresul credinţei noastre este imaginea pe care o avem despre Dumnezeu și, mai important decât atât, sursa acestei imagini. De unde vine imaginea mea despre Dumnezeu: de la om sau de la Iisus? Ce înseamnă pentru mine faptul că Dumnezeu este atotputernic? Mă aștept să facă orice, oricând, oriunde, oricât, oricum, cu oricine? Privesc atotputernicia lui Dumnezeu ca pe o bancă din care pot scoate orice, oricând, oricât, oricum, oriunde? Nu este oare căderea tocmai o consecinţă a acestui mod de gândire? Au dovedit viaţa și istoria că o astfel de gândire este valabilă? A dovedit viaţa lui Iisus așa ceva? Dacă nu, atunci nu cumva cer sau mă aștept să fiu tratat altfel decât Însuşi Fiul lui Dumnezeu a fost tratat? Tradiţia creştină ne spune că Petru s-a ferit de această ispită. El a spus: „Nu doresc să fiu tratat nici în moarte ca Domnul meu. Cer să fiu răstignit cu capul în jos!“. S-au rezemat cei trei tineri din cartea lui Daniel pe un Dumnezeu care va sufla în foc și-l va stinge? A crezut Daniel că Dumnezeu va extrage miraculos dinţii leilor? Iată că nu. Iisus, cei trei tineri și o pleiadă de oameni ai „durerii și obișnuiţi cu suferinţa“ au crezut și au înţeles atotputernicia lui Dumnezeu în sensul că „Dumnezeul nostru poate“, nerăpindu-I însă lui Dumnezeu libertatea de a-i scoate sau nu din focul încercărilor, potrivit cu dragostea și înţelepciunea Lui. Ei au slujit nu numai unui Dumnezeu care poate, ci și Unuia care este înţelept, iubitor și jertfitor, „încredinţându-şi sufletele acestui Drept Ziditor“[18].

Unul luat şi altul lăsat

Ideile noastre egalitariste ne cufundă adesea într-o formă de revoltă împotriva lui Dumnezeu. Este greu să zici „Amin“ atunci când cineva povestește cum i-a fost salvat copilul, în timp ce al tău nu a fost salvat. Este greu să asculţi experienţa jubilantă a unei persoane care s-a vindecat de cancer în timp ce tu suferi dureri supraomenești. Este aproape imposibil să nu întrebi: „Totuşi, de ce?“, „De ce eu?“, „De ce așa sau atât sau acum?“, „De ce experienţa mea este diferită de a celuilalt?“, „De ce, de ce?“.

Parcă se aude un „susur blând“ care șoptește: „Tu poţi să porţi prea puţin, așa că nu îţi pot spune multe lucruri pe care aș dori să ţi le spun. Dacă ai ști mai mult decât îţi descopăr, nu ai mai fi în siguranţă. Dacă M-ai vedea, așa cum dorești, nu ai mai putea trăi. Poţi să mă lași pe Mine să port pentru tine ceea ce nu îţi pot descoperi? Poţi avea încredere în Mine să aleg căile, timpul și modul în care vor decurge lucrurile în viaţa ta? Te poţi rezema pe braţul Meu în toate privinţele?“.

Împăratul Ezechia a fost de acord cu planul lui Dumnezeu pentru viaţa sa, dar nu a fost de acord cu timpul ales de Dumnezeu pentru împlinirea acestui plan. Mulţi ani mai târziu, când a văzut consecinţele dezacordului lui, ar fi dorit mult să își fi potrivit ceasul personal după ceasul lui Dumnezeu și poate că a și făcut-o mai târziu, constrâns nu de credinţă, ci de evidenţe, dar cu ce preţ!

Lasă-i lui Dumnezeu dreptul de „a lua pe unul și a lăsa pe altul“. Nu încerca să trasezi un drum Celui Preaînalt. El a lăsat să i se taie capul lui Iacov, fratele Domnului, dar când Irod a încercat să continue distracţia, un înger a intrat în închisoare și, cu câteva ore înainte de altă execuţie, i-a dat un ghiont în coastă lui Petru. De ce așa? De ce atunci? De ce el, da, și altul, nu? Există un răspuns pentru toate aceste întrebări și pentru oricare alta care îmi va veni vreodată în cap, însă păstrez aceste răspunsuri într-un loc sigur – mintea lui Dumnezeu. Este un loc atât de sigur și de plin de pace pentru sufletul meu și al tău încât simţim că am ajuns, în sfârșit acasă. De fapt, acesta este Locul după care tânjea și tânjește sufletul nostru. Cineva te roagă să intri în Casă[19]

Sursa: semneletimpului.ro

Check Also

Nelu Filip – Sărbătorile păgâne ne pot afecta?

          Invitati: pastorii Nelu Filip (Biserica Poarta Cerului, Timisoara) si Fanel …

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *