„Semnătura iubirii” de Petru Lascău

Atunci când cunoaşterea şi iubirea de Dumnezeu se întrupează în stihuri creştine

Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea, “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”.

Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios creÅŸtin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate ÅŸi denotă o credinţă profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele ÅŸi de pământul natal. „Un mare poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de ţărani cât munÅ£ii, biciuit de flăcările teologiei ÅŸi de pucioasa unor ani amirosind a blestem ÅŸi ură ÅŸi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls ÅŸi azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. VorbeÅŸte o conÅŸtiinţă ÅŸiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor ÅŸi a fiecăruia dintre noi,”, spunea despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru.Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, „Ferestre”, „Portrete”, „Satul meu”, „Fulgi albi” ÅŸi „Apocalips”. Petru Lascău locuieÅŸte în SUA de peste două decenii. Din cei douăzeci È™i cinci de ani de viaţă pe care acesta i-a petrecut pe pământul făgăduinÅ£ei, 15 ani a locuit la Chicago. ÃŽn urmă cu zece ani, poetul se mută în Phoenix, Arizona, unde locuieÅŸte ÅŸi slujeÅŸte ÅŸi în prezent, ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com). Drumul său în lumea nouă începe mai întâi, în suflet ÅŸi în minte: “Cer paÅŸaport de-a emigra/ÃŽntr-o Å£ară unde se poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de Å£ară, autorul trăieÅŸte în continuare, acelaÅŸi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/ nu urcă,/ nici coboară.” („AÅŸteptare”) De fapt, condiÅ£ia poetului este aceea de exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ÅŸtie că singura certitudine rămâne cerul. „Te-aÅŸtept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări necunoscute ÅŸi ostile.” („Te aÅŸtept”) Căutător de absolut, om al credinÅ£ei, cu o aspiraÅ£ie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul creÅŸtin. „Un cort/ nu lasă urme/ decât în conÅŸtiinţă/ dar ÅŸi acolo/ numai dacă alături de el/ din pietre nepângărite/ de daltă ÅŸi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”)

De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din „Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?” („Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în noapte/ ÅŸi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi le-aÅ£i creat/ Voi cântăritori de muÅŸtar ÅŸi chimen/ Judecători, scribi ÅŸi preoÅ£i,/ Plini de filacterii ÅŸi ură.” („Vai de voi”). Poezia creÅŸtină a lui Petru Lascău se menÅ£ine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt hiperbolizate, amplificate, voinÅ£a divină sau firea pământească a omului – „o, Iacov, fiul marilor părinÅ£i/ eÅŸti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii mereu mai vie/ de case, de avere ÅŸi arginÅ£i.” („Iacov”), fiind redate în detaliu ÅŸi fără ambiguităţi inutile.

Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/ Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră şi lumină.” („Ars poetica”)

Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea, imposibilitatea de a renunÅ£a, mistuirea interioară care cere ca preaplinul inimii să se reverse – autorul asumându-ÅŸi aici, rolul de a deveni vocea, exponentul celor mulÅ£i ÅŸi îndureraÅ£i – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi „bate-n porÅ£ile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ ÅŸi e târziu în goalele-i culise.” („CenuÅŸa”) Sentimentul neputinÅ£ei, al tragismului condiÅ£iei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea Apocalipsei. ÃŽncărcătura simbolică ÅŸi teologică a textului este bogată, sugerând durere, însingurare, dar ÅŸi o continuă căutare.

AceeaÅŸi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeÅŸte despre condiÅ£ia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca niÅŸte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”, în timp ce Petru Lascău vorbeÅŸte despre un ocean interior. Dramatismul versurilor lui exprimă foarte bine condiÅ£ia poetului, a celui care prin artă ajunge să se identifice cu Divinitatea. AÅŸa cum lumea a fost creată prin Cuvânt, ÅŸi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naÅŸte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce creÅŸte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se află în căutarea înfrigurată ÅŸi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ÅŸtie că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. CreÅŸtinul Petru Lascău are certitudinea că nemurirea se obÅ£ine în urma credinÅ£ei ÅŸi a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion ÃŽi cere Creatorului – „Reia-mi al nemuririi nimb/ Åži focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că are puterea de a renunÅ£a, tocmai pentru că în sine, „creÅŸte…nemurirea”: „RenunÅ£ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creÅŸte-n muguri nemurirea.”

Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat. Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă, nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem, devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel, îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate („şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău, timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul creştin, emoţia creştină sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea „lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc în „bucurie pură”.
De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.

Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor. Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.” („Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea, perfecţiunea.
Elementele acvatice predomină ÅŸi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină visarea să-Å£i pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora „pe aripa serii” sporeÅŸte misterul, taina. La fel ca ÅŸi Magda Isanos, care îşi doreÅŸte să simtă „beÅ£ia plantaÅ£iei ce moare inundată”, Petru Lascău ÅŸtie să dea o înfăţiÅŸare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate ÅŸi trăiri intense. AcelaÅŸi element acvatic, de data aceasta luând proporÅ£ii de potop biblic – „potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat ÅŸi în poemul „E prea târziu”, sugerând din nou, abundenÅ£a, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/ oÅŸtiri de care vin îmbelÅŸugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de soare-nsângerate.”
Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veÅŸnicia s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a liniÅŸtii ÅŸi a fericirii rurale…”, care se regăseÅŸte ÅŸi în versurile lui Petru Lascău. Contemplarea vieÅ£ii la Å£ară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la seninătate ÅŸi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseÅ£ea peisajului românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile clare ÅŸi vaste. AcelaÅŸi fior cosmic, care aminteÅŸte de poemele lui Eminescu, se simte ÅŸi în scrierile sale. ÃŽn „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu vieÅ£ii rustice. „O, prietene,/ de-ai ÅŸti să ascuÅ£i/ pledoaria unui singur/ salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraÅ£ie folclorică, amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este ÅŸi doină din fluier de fag/ lacrimi de dor ÅŸi de drag”. FrumuseÅ£ea clasică a versului – „albul din turme de miei/ arome de fân ÅŸi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă spiritualitatea spaÅ£iului românesc, păstrând sobrietatea ÅŸi simplitatea ritmului popular.

Universul poetic al lui Petru Lascău este complex ÅŸi metaforic ÅŸi prin excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.” („Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaÅŸi timp un autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral. AspiraÅ£ia sa spre absolut, reflexivitatea, condiÅ£ia de exilat sunt admirabil exprimate în aceeaÅŸi „AÅŸteptare”: „Pe pe peronul veÅŸnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu arătătoarele rupte/ Mă aÅŸtept pe mine/ Singur ÅŸi tăcut/ Privind la crizantema/ De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!”

Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „AscultaÅ£i-l pe Petru Lascău, poet-păstor ridicat pe crucea limbii române la acest sfârÅŸit de mileniu” – ÅŸi să descifrăm „Semnătura iubirii”.

Octavian CurpaÈ™

Phoenix, Arizona