„Apostolii Domnului Isus” – 12 portrete spirituale într-un volum semnat Petru Lascău

Apostolii Domnului IsusMoto: „Nu erau aleşi pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce aveau să devină.”

Sunt multe lucrurile care te impresionează, atunci când ai ocazia să călătoreşti prin Ţara Sfântă: locuri pitoreşti, încărcate de atmosfera unei istorii pline de semnificaţie, clima specifică Palestinei, bisericile ridicate în amintirea diferitelor evenimente relatate în Evanghelii. Dar cu siguranţă că pentru un creştin care ajunge pe acele meleaguri, cel mai important lucru îl reprezintă conştientizarea faptului că tot ce s-a scris despre Domnul Isus Hristos reprezintă o realitate palpabilă.

Din acest punct de vedere, putem spune că mărturiile trecutului biblic se constituie asemenea unei Evanghelii inscripţionate în vestigiile care ne-au mai rămas din acea epocă, în geografia pământului ce a fost martorul vieţii Mântuitorului şi în mulţimea de oameni care într-o formă sau alta, conservă spiritul celor care au locuit dintotdeauna, acolo. Nimeni nu va putea spune vreodată, după ce a călătorit în Ţara Sfântă, că nu a fost atins de imaginea Celui numit Isus din Nazaret.
„Oameni obişnuiţi, cu o chemare neobişnuită”
O astfel de experienţă a trăit şi Petru Lascău, care ne oferă ocazia de a medita mai profund asupra puterii Evangheliei răscumpărătoare, realizând portretele celor 12 apostoli, ale acelor „oameni obişnuiţi, cu o chemare neobişnuită”, prin care Mântuitorul a făcut să răsune mesajul mântuirii până la marginile lumii. Îmbinând meditaţia biblică, pe baza textelor din Evanghelii, sub forma unor studii biografice, cu impresiile deosebit de vii rămase în urma călătoriei în Israel, Petru Lascău ne spune cine au fost de fapt, „Apostolii Domnului Isus”.

Apostolii Domnului Isus

„Apostolii Domnului Isus” se recomandă pe sine chiar din primele rânduri, ce ne descriu momentul în care autorul a vizitat Biserica Bunei Vestiri, din Nazaret. Astfel, el consemnează: „Dacă aici a fost într-adevăr, locul acestei revelaţii speciale (Buna Vestire), nu poate şti nimeni. Şi parcă mai are importanţă locul? Ceea ce s-a petrecut însă, în Nazaret, are cea mai mare importanţă. Aici a trăit Isus cea mai mare parte a vieţii Sale pământeşti. Undeva aici, în acest oraş, a fost atelierul lui Iosif, în care tânărul Isus a lucrat.”
Mai departe, el ne spune: „12 oameni obişnuiţi au devenit într-o perioadă relativ scurtă, oameni neobişnuiţi. Chemaţi de Mântuitorul pentru a-i fi ucenici, cei 12 au suferit o astfel de transformare că au putut fi folosiţi de Dumnezeu pentru a schimba lumea.” Pornind de la acest moment, Petru Lascău ne conduce în atmosfera acelor timpuri extraordinare, când Domnul Isus a reuşit să prefacă nişte oameni de rând în mari conducători şi lideri spirituali. Scopul acestui demers? Nimic altceva decât învăţarea procesului de maturizare pe care aceştia l-au trăit în prezenţa Mântuitorului.

Sfidând orice logică omenească

Luând ca punct de plecare Nazaretul, autorul se îndreaptă către cei ce au avut ocazia de a fi vecinii şi cunoscuţii Domnului Isus Hristos. Din păcate, deşi s-au bucurat de şansa de a-I fi atât de aproape, ei nu au vrut să Îl primească, ba chiar au încercat să Îl omoare, forţându-L astfel, să-i părăsească şi să-şi aleagă drept apostoli, oameni din cu totul alte locuri. Aici începe povestea celor 12 apostoli, o istorie plină de amănunte ce redau momente de glorie sau de umilinţă, de bucurie ori de durere, care se încheie apoteotic, demonstrând faptul că Dumnezeu este capabil să transforme pe oricine I se predă.
„Majoritatea dintre ucenicii aleşi de Domnul erau galileeni. Nu erau din elita societăţii. Erau oameni de jos, de la ţară, needucaţi. Oameni obişnuiţi, nesemnificativi. Nu fuseseră aleşi de Domnul Isus Hristos pentru că aveau vreun talent. Nu erau aleşi pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce aveau să devină.” Această constatare ar putea să-i surprindă pe cei care gândesc că vreo calitate nebănuită a determinat în mod deosebit, alegerea făcută de Isus. Până la urmă, ceea ce îi distingea pe aceşti oameni de erudiţii vremurilor, era tocmai faptul că aveau dispoziţia de a învăţa.
„Cei 12 erau aşa de obişnuiţi, că alegerea lor de către Domnul Isus Hristos sfidează orice logică omenească. Nici unul dintre ei nu era dascăl, nici unul nu era preot, nici rabin, nici cărturar, nici fariseu, nici saducheu, nici măcar un lider al sinagogii. Nici unul nu era din înalta societate. Jumătate erau pescari, restul muncitori obişnuiţi.” Din această descriere, ne dăm seama că nu atât ucenicii au contat în procesul instruirii, cât capacitatea Învăţătorului de a-i preschimba.

18 luni
Cât timp să fi durat pregătirea ucenicilor? Un calcul sumar ne arată că este vorba de 18 luni. Un timp în care ei trebuia să deprindă învăţăturile de bază ale Mântuitorului şi mai ales, să fie transformaţi, convertiţi. De-a lungul a 12 capitole, Petru Lascău ni-l prezintă pe fiecare apostol, descriindu-i într-o manieră tipologică, personalitatea. Vom face cunoştinţă cu tipul ucenicului impetuos, exemplificat prin apostolul Petru şi cu cel pasionat, reliefat prin apostolul Ioan. Vom vedea mai departe, ce înseamnă să fii numit fiu al tunetului, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Iacov şi cum arată „un om gata să ajute”, adică apostolul Andrei. Vom înţelege ce înseamnă să fii un om practic, la fel ca Filip, sau un om bun, cum era Natanael. Îl vom surprinde „pe omul schimbărilor rapide” – Matei, vom înţelege câte ceva din raţiunile „pesimistului” – Toma şi vom descoperi calităţile „unui om obişnuit” – Iacov, fiul lui Alfeu. Nu îi vom uita pe „luptătorul pentru libertate” Simon Zelotul sau pe „realistul” Iuda, fiul lui Iacov. În final, îl vom urmări pe „trădătorul materialist” – Iuda Iscarioteanul.
S-ar putea întâmpla ca în cursul lecturii, să ne surprindem propriile noastre trăiri şi atitudini ca aparţinând deopotrivă, unuia sau altuia dintre aceşti apostoli. Putem spune că nici un apostol n-a semănat cu celălalt. Diferenţele dintre ei erau atât de dramatice, încât în mod normal, n-ar fi existat şanse de a rămâne împreună. Poate tocmai în aceasta constă forţa Evangheliei şi a prezenţei lui Isus, în faptul că oameni diferiţi din punct de vedere al temperamentului, pregătirii sau originii sociale, pot fi uniţi în lucrarea de prezentare a Evangheliei pe întreg pământul. Realitatea că aceşti oameni au rămas împreună şi după moartea lui Isus, cu excepţia lui Iuda, este o mare minune, inexplicabilă din punct de vedere omenesc, dar pe deplin adevărată, dacă privim mărturia istoriei acelor vremuri.

Simon Petru

Să ne gândim ce înseamnă să fii un creştin impetuos, asemenea lui Petru. De fapt, îl chema Simon, un nume obişnuit în Israel. Însă „la prima întâlnire cu Domnul Isus Hristos, Mântuitorul îl numeşte Chifa, adică Petru. Este foarte interesant că numele acestea sunt folosite interschimbabil în relatarea Evangheliilor. Până şi Domnul, care i-a schimbat numele, odată îl numeşte Simon, altădată îi spune Petru. Doar apostolul Ioan, ori de câte ori vorbeşte despre Petru, îi spune Simon Petru.” Tipologia lui Petru este interesantă, fiindcă „prin natura sa, Petru era un om aspru şi oscilant. Nu te puteai bizui pe el, nu ştiai care va fi reacţia lui următoare. Era dominat de primul impuls. Era primul pentru, dar şi primul contra. Era un om impulsiv.”

Din această piatră neşlefuită, din această persoană ce ar fi descurajat şi pe cel mai iscusit învăţător, Domnul Isus Hristos a reuşit să ridice un apostol. Pentru că „atâta timp cât suntem în mâna unui asemenea Hristos, El poate să facă din noi oameni extraordinari. Domnul poate să facă din Simon un Petru. Poate să ne facă stânci puternice la temelia bisericii Sale. Mesajul acestei vieţi pentru noi este că Domnul schimbă oamenii şi modelează caracterele.”
„Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”
Detaliile acestei transformări sunt frumos redate de către Petru Lascău, reliefând în mod deosebit, un aspect pe care Mântuitorul l-a văzut în Simon Petru: „O calitate naturală cu care s-a născut Petru stătea în faptul că era om de iniţiativă. Omul născut să fie lider va avea întotdeauna ambiţie, dorinţa de a face ceva, va avea energia schimbărilor, energia unor lucruri noi. Este omul care face să se întâmple lucrurile în jurul lui. Petru nu numai că pune întrebări, dar şi răspunde la ele, atunci când îl întreabă alţii. Este primul care răspunde până şi la întrebările Domnului. „Cine zic oamenii că sunt EU?” Iar Petru face imediat declaraţia aceea extraordinară: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu.” El este un om de iniţiativă.”
De fapt, talentul deosebit al Mântuitorului a fost de a pune în valoare capacităţi nebănuite, care existau în inima lui Petru, dând la o parte toată zgura trăsăturilor de caracter defavorabile. Acest lucru se poate întâmpla cu oricare dintre noi, atunci când ajungem să învăţăm lecţiile pe care Domnul Hristos ni le oferă.

Apostolul iubirii

Un alt caracter de excepţie este cel al lui Ioan, numit şi „apostolul iubirii”. Ceea ce îl distinge pe acest apostol este pasiunea deosebită pe care a avut-o faţă de Isus Hristos şi învăţătura Sa. Problema lui era că nu ştia să menţină echilibrul între diferitele sale trăsături de caracter şi astfel, ajungea ca râvna să îl conducă la intoleranţă. „Ioan este omul care nu are excepţii. Pentru Ioan, lucrurile sunt simple şi foarte clare: ori umblăm în lumină, ori în întuneric. El vorbeşte în alb şi negru. După ce citeşti scrierile lui Ioan, ai nevoie de apostolul Pavel, care vorbeşte şi despre alte culori decât alb şi negru.”

În continuare, Petru Lascău ne spune: „Oamenii ca Ioan au tendinţa să ducă lucrurile la extreme. Zelul pentru adevăr trebuie echilibrat de dragoste pentru oameni, altfel ajungem la judecată, ajungem să fim aspri şi lipsiţi de compasiune. Ucenicia la picioarele Domnului Isus Hristos a fost suficientă să transforme acest caracter puternic într-o persoană echilibrată.”
La piciorul crucii

În acelaşi timp, Ioan trebuia să înveţe cum să menţină echilibrul între ambiţie şi umilinţă. Astfel, exemplul de umilinţă şi de lepădare de sine al Domnului Isus Hristos l-a condus treaptă cu treaptă pe apostolul Ioan, să înveţe că adevărata măreţie se dovedeşte prin lucrurile cele mai umile. El a fost atât de impresionat de gestul spălării picioarelor realizat de Mântuitorul, încât este singurul dintre evanghelişti care îl redă cu multe detalii.
„Deodată, Domnul şi Învăţătorul răstoarnă spectaculos piramida ierarhiilor lumii. Văzându-L încins cu ştergar şi aplecându-Se la picioarele colegilor Lui, să le spele, asemenea unui sclav, inima lui Ioan n-a mai rămas aceeaşi. Astfel, Ioan a învăţat să menţină în echilibru ambiţia şi umilinţa.” Ioan a învăţat să păstreze un echilibru între suferinţă şi glorie: „La început, Ioan a fost setos de glorie şi gata de suferinţă, ca oricare dintre noi. Dorea să aibă un tron la dreapta Mântuitorului, dar nu vroia să sufere pentru aceasta.”
Privind însă mai departe, autorul ne spune: „Apoi, la piciorul crucii, a văzut suferinţa extraordinară a Mântuitorului, I-a auzit ultimele cuvinte, a văzut cumplita moarte prin crucificare, a văzut preţul gloriei lui Isus şi costul preaslăvirii viitoare.” Din acel moment, el a înţeles că „iubirea lui Hristos este o iubire transformatoare, o iubire care te schimbă.” Concluzia este că „dacă un fiu al tunetului se poate transforma într-un ucenic al iubirii, aceeaşi iubire ne poate transforma şi pe noi.”

Iacob, fratele lui Ioan

Un alt caracter deosebit este cel al lui Iacob, fratele lui Ioan, care de asemenea, „dorea cunună de slavă, însă Domnul i-a dat cununa suferinţei. Dorea putere, în timp ce Domnul dorea să îi dea slujirea. Voia un loc de cinste şi Domnul i-a dat un mormânt de martir.” În mod paradoxal, ambiţiile lui Iacob, fratele lui Ioan, nu s-au realizat în cursul vieţii, dar cu siguranţă, temperamentul său furtunos a ajuns să fie schimbat prin legătura cu Mântuitorul. „Iacov rămâne prototipul omului pasionat, zelos, deschizător de drumuri, puternic, dinamic şi ambiţios. Pasiunea lui însă, a fost temperată de sensibilitatea şi de harul Domnului nostru Isus Hristos. A învăţat să-şi controleze mânia, să-şi înfrâneze limba, să-şi redirecţioneze zelul, pentru Împărăţia lui Dumnezeu.”

Deci, „Iacob este o încurajare pentru fiecare dintre noi, viaţa sa spunându-ne că Dumnezeu poate converti în lucruri pozitive şi bune până şi râvna noastră lipsită de pricepere, până şi avântul şi ambiţiile noastre ieşite din comun. Întâlnirea cu Domnul Isus Hristos conduce întotdeauna, la transformare.”

„O piatră umilă”

Nu am putea să nu îl remarcăm şi pe Andrei, acel om „gata să ajute”, o persoană cu un caracter deosebit, pentru că deşi rămâne în umbră, lucrarea sa aduce rezultate remarcabile. Andrei are acea calitate de a-i conduce pe oameni la Isus Hristos unul câte unul. Astfel, el l-a adus pe Petru la Mântuitorul şi „trebuie spus că dacă creştinismul contemporan îl preaslăveşte pe Petru ca fiind temelia bisericii este pentru că fratele lui, un om aproape necunoscut, l-a luat de mână într-o zi şi l-a dus la Mesia. Petru L-a cunoscut pe Isus Hristos datorită fratelui său, Andrei.”

Mai departe, autorul consemnează: „Andrei nu era un stâlp ca Petru, Iacob sau Ioan, dar era o piatră umilă, de o utilitate extraordinară în Împărăţia lui Dumnezeu. N-a scris nici o epistolă, n-a predicat mulţimilor. În Biblie, în galeria marilor oameni ai lui Dumnezeu, el este mai degrabă o siluetă decât un portret. Dar tot ce ştie să facă, el face bine, face temeinic. El a condus oameni la Isus Hristos şi oamenii aceştia rămân. Impactul muncii sale este extraordinar.” Prin urmare, „probabil că Andrei n-a ştiut să explice principii teologice foarte profunde. Probabil că n-a ştiut să ţină studii biblice sau predici, dar dacă te-a văzut că ai nevoie de Isus, te-a luat de mână şi te-a dus la El.”

Când un om practic devine un om al credinţei

Ar mai fi de amintit şi apostolul Filip, acel „om practic, acel om al socotelilor, care spune mult mai uşor că nu se poate, atunci când trebuie să se ia o decizie majoră”, o persoană care „cunoştea prea multă aritmetică pentru a fi un aventurier.” Astfel, autorul ne spune că „este foarte greu pentru un asemenea om practic ca Filip, să se întoarcă la Dumnezeu, pentru că el face socoteli tot timpul. El îşi smulge cu greu rădăcinile din pământ, ca să se uite spre cer şi să înţeleagă credinţa care nu poate fi calculată şi nu poate fi măsurată.” Însă la picioarele Mântuitorului, acest om a fost transformat pentru a deveni un adevărat apostol.

„Filip şi-a biruit tendinţele naturale ale temperamentului său. A devenit un alt om, un om al credinţei, un om care a murit pentru cer, un om care a renunţat la lumea de acum pentru cea viitoare. Filip, un om care a trăit prin calcule, dar care a ajuns la credinţă, un caracter schimbat de Domnul şi Mântuitorul nostru, Isus Hristos.”
„Dumnezeu nu are nevoie de voluntari, ci de oameni chemaţi de El”
S-ar mai putea spune multe şi despre ceilalţi apostoli, dar concluzia finală este una singură: nu poţi rămâne acelaşi, după ce L-ai întâlnit pe Domnul Isus Hristos. În atingere cu „Cuvântul vieţii, oamenii simpli devin apostoli, iar trăsăturile necizelate ajung să fie transformate, rafinate, curăţite, astfel încât aurul unui caracter autentic să fie scos la iveală.” În contact cu ucenicii Săi, Domnul Isus Hristos nu S-a lăsat descurajat de ceea ce părea a fi o imposibilitate, fiindcă mai presus decât puterea convingerii omeneşti, prin El lucra Duhul Sfânt, capabil să realizeze acel lucru tainic, şi totuşi fără de seamă, numit „naşterea din nou.”

Aceştia au fost „Apostolii Domnului Isus”, iar Petru Lascău ne invită să medităm la ceea ce Dumnezeu a lucrat prin ei, pentru ca în felul acesta, „să fim încurajaţi a ne lăsa la rândul nostru, ca instrumente în mâna Celui care schimbă sufletele oamenilor şi astfel, lumea să vadă din nou, ce poate face Dumnezeu prin viaţa celor care se încred pe deplin în puterea Sa. Dumnezeu nu are nevoie de voluntari, ci de oameni chemaţi de El.”

Octavian Curpaș
Phoenix, Arizona


Share on Facebook

Leave a Comment