Crestini.com

Viaţa este o călătorie cu o finalitate certă. Oricât de mult am cerceta şi oricât de departe ar merge ştiinţa călătoria vieţii se termină pentru oricine, mai devreme sau mai târziu. Milenii întregi oamenii simpli alături de cei complicaţi, învăţaţi şi mai puţin învăţaţi au încercat să descopere care este sensul real al acestei călătorii pe care omul o face din obligaţie, pentru că nici unul dintre noi nu ne-am exprimat expres dorinţa de a păşi în praful Terrei. S-au emis teorii care au fost invalidate rapid sau foarte greu, am căzut de acord cu privire la unele şi am respins dezgustaţi altele. Şi cu toate acestea viaţa este o enigmă iar călătoria ei un secret aproape nedescifrat. Unii cred că viaţa trebuie pur şi simplu trăită, fără nici o analiză, alţii consideră că de la viaţă trebuie să smulgi ceea ce este mai bun şi să consumi totul ca pe o cireaşă coaptă iar alţii, din contră, consideră că viaţa este o luptă, un test greu către o lume mai bună, către un paradis pierdut. Pentru unii viaţa este darul lui Dumnezeu, pentru alţii capriciul Creatorului.

 

Oricum am considera, viaţa este o călătorie iar peisajul se schimbă adesea; uneori acesta ne încântă, alteori ne obligă la suspine grele dar de fiecare dată găsim resurse suficiente să mergem mai departe, să oprim în alte şi alte halte până la gara finală.

Cred că, în anumite sensuri, călătoria vieţii noastre se aseamănă cu drumul israeliţilor prin pustia neospitalieră. Suntem şi noi ca şi ei pe o cale a devenirii, când omul de ieri nu seamănă cu cel de azi şi cel de mâine ar trebui să fie mai bun decât variantele de până acum. Acumulăm informaţie, învăţăm din greu şi ne maturizăm. Pricepem anevoie că suntem liberi de sclavia Egiptului şi şi mai greu învăţăm să convieţuim armonios cu libertatea. Gustăm cu amar din apa amestecată cu cenuşa propriilor idoli, de adăpăm din stânca Veacurilor şi ne hrănim cu “mana” ce vine din cer. Fiecare zi este aproape asemănătoare cu cea care abia a trecut dar ne entuziasmează gândul ţării pe care o vom moşteni în curând. Dansăm de bucurie pe ruinele Ierihonului propriu şi fugim disperaţi din calea micii buturugi din cetatea Ai-lui personal. Plângem deznădăjduiţi în faţa “strugurilor mari” ai binecuvântârilor care ne stau în faţă pentru că avem impresia că între noi şi ei se cască o prăpastie prea mare şi ne gândim adesea că erau mai buni “castraveţii” robiei decât lupta din pustiul vieţii. Trăim sub privirile încruntate ale “cananiţilor” dar ne încurajează “stâlpul de foc şi norul de fum” al prezenţei incontestabile a Marelui Protector.

Călătoria vieţii are o final dar până atunci vom sta cu ochii pe fereastră pentru a nu pierde nici un peisaj. Cu văile ei tenebroase şi cu munţii ei falnici, viaţa merită trăită iar finalul ei poate fi o încununare.