Crestini.com

Divorțurile, la fel de banale ca guma de mestecat. Vezi la cineva, îți iei și tu, apoi dai și la altul din pachetul tău… De ce atâtea divorțuri?

Unde întorci capul, vezi numai oameni divorțați. Atunci când vorbești despre prietenii tăi și diverse întâmplări, din tinerețile voastre, spui „X-ulescu, care acum e divorțat…”.

A devenit așa o normalitate, încât trebuie să cauți în minte, câteva minute bune, oameni care încă mai sunt împreună. Și, atunci când te gândești la ei, ți-aduci aminte că, de fapt, nu sunt nici ei prea fericiți, chiar dacă sunt tot împreună.

Care este cauza divorțurilor?

Ce se întâmplă cu noi, oamenii? Cum de ajungem aici? Să fie comunicarea problema, cum mai citim de pe la psihologi? Oare dragostea chiar durează 3 ani și gata, apoi se sfârșește? E ceva în neregulă cu noi? E întotdeauna celălalt de vină? Ah, o mie de întrebări inutile fără niciun răspuns.

Cum e posibil să fii fericit, să vrei să fii cu cineva, iar apoi, peste ani, să ajungi să-l vorbești de rău, să te enerveze, să te încurce, să nu-l mai suporți? Cum?! Mi se pare imposibil și totuși e atât de real fenomenul, și atât de întâlnit încât asta a ajuns să fie normalitatea.

Cred că nu știm noi să fim cu cineva, nu știm cum să ne comportăm, nu știm ce să facem cu toți acei nervi pe care-i avem de atâtea ori pe partener.

Am 31 de ani, dar totuși sunt un copil. Mă uit în urmă, la relația părinților mei, încercând să învăț de acolo ceva, încercând să mă agăț de ceva. Am nevoie de un model și ei nu sunt. Chiar dacă nu au divorțat și au trecut prin o mie de probleme serioase de viață, eu nu asta îmi doresc de la o relație. Of, la naiba cu ce-mi doresc, poate e doar o idee fixă în capul meu care nu are bază, nu poate prinde rădăcini în realitate.

Nu tu sclipire în priviri. Nu tu iubire

Recent, o prietenă s-a împăcat cu soțul ei, deși au un copil și au stat despărțiți un an. S-au văzut zilnic, din cauza sau datorită copilului, ei știu mai bine. „Și de ce te-ai împăcat?”, am întrebat-o cu ochii vii, sperând să obțin marele secret. „Am constatat că nicio relație nu-i perfectă”, a zis ea resemnată. Și, odată cu resemnarea ei, m-am „dezumflat” și eu.

Mă așteptam să invoce iubirea cea mare dintre ei, să spună că nu poate trăi fără el, că s-a simțit groaznic de singură fără el. Dar nu, ea i-a enumerat câteva calități: nu bea, nu se duce la femei, apoi a zis că a mai lăsat și ea de la ea. Atât. Nu tu sclipire în priviri. Nu tu pasiune. Nu tu iubire. Nimic. Doar un mare și „frumos”… compromis.

Mă simt extraterestră. Poate chiar sunt. Nu mi-e rușine s-o zic cu voce tare. Eu cred în povești, în acea iubire nebună, frumoasă, care îți dă o stare de bine pe interior, care îți pune un zâmbet pe buze chiar dacă ai aceleași probleme de familie, financiare, sociale, etc. O iubire care nu se termină în certuri, în violențe și agresiuni, în manipulări, într-o luptă pentru „cine-i cocoșul în casă”.

Ah, Doamne, noi chiar nu știm să iubim… decât la început, când abia ne cunoaștem, când îl credem pe celălalt cel mai cel și viața e „roz”.

Întrebarea de un milion de euro este ce se întâmplă cu fluturașii care, după ce ne gâdilă în stomac, ni se urcă la cap și totul se năruie?! E din cauză că ne obișnuim prea mult unul cu altul? Pentru că nu mai stăm de vorbă? Cum ajungem să nu ne mai pese unul de altul?

Pe mine asta mă roade, cauza, de ce și cum am ajuns de la happy end la… dead end. Ceva trebuie să se întâmple la un moment dat sau poate sunt mai multe momente cruciale. Trist este că, de cele mai multe ori, nici nu-ți dai seama de ele, atunci când le trăiești.

De ce s-o iei, iar și din nou, de la capăt?

Sursa: smartwoman.hotnews.ro