Sunt multe lucrurile care te impresionează, atunci când ai ocazia să călătoreşti prin Ţara Sfântă: locuri pitoreşti, încărcate de atmosfera unei istorii pline de semnificaţie, clima specifică Palestinei, bisericile ridicate în amintirea diferitelor evenimente relatate în Evanghelii. Dar cu siguranţă că pentru un creştin care ajunge pe acele meleaguri, cel mai important lucru îl reprezintă conştientizarea faptului că tot ce s-a scris despre Domnul Isus Hristos reprezintă o realitate palpabilă.

Din acest punct de vedere, putem spune că mărturiile trecutului biblic se constituie asemenea unei Evanghelii inscripţionate în vestigiile care ne-au mai rămas din acea epocă, în geografia pământului ce a fost martorul vieţii Mântuitorului şi în mulţimea de oameni care într-o formă sau alta, conservă spiritul celor care au locuit dintotdeauna, acolo. Nimeni nu va putea spune vreodată, după ce a călătorit în Ţara Sfântă, că nu a fost atins de imaginea Celui numit Isus din Nazaret.
„Oameni obişnuiţi, cu o chemare neobişnuită”
O astfel de experienţă a trăit şi Petru Lascău, care ne oferă ocazia de a medita mai profund asupra puterii Evangheliei răscumpărătoare, realizând portretele celor 12 apostoli, ale acelor „oameni obişnuiţi, cu o chemare neobişnuită”, prin care Mântuitorul a făcut să răsune mesajul mântuirii până la marginile lumii. Îmbinând meditaţia biblică, pe baza textelor din Evanghelii, sub forma unor studii biografice, cu impresiile deosebit de vii rămase în urma călătoriei în Israel, Petru Lascău ne spune cine au fost de fapt, „Apostolii Domnului Isus”.

„Apostolii Domnului Isus” se recomandă pe sine chiar din primele rânduri, ce ne descriu momentul în care autorul a vizitat Biserica Bunei Vestiri, din Nazaret. Astfel, el consemnează: „Dacă aici a fost într-adevăr, locul acestei revelaţii speciale (Buna Vestire), nu poate şti nimeni. Şi parcă mai are importanţă locul? Ceea ce s-a petrecut însă, în Nazaret, are cea mai mare importanţă. Aici a trăit Isus cea mai mare parte a vieţii Sale pământeşti. Undeva aici, în acest oraş, a fost atelierul lui Iosif, în care tânărul Isus a lucrat.”
Mai departe, el ne spune: „12 oameni obişnuiţi au devenit într-o perioadă relativ scurtă, oameni neobişnuiţi. Chemaţi de Mântuitorul pentru a-i fi ucenici, cei 12 au suferit o astfel de transformare că au putut fi folosiţi de Dumnezeu pentru a schimba lumea.” Pornind de la acest moment, Petru Lascău ne conduce în atmosfera acelor timpuri extraordinare, când Domnul Isus a reuşit să prefacă nişte oameni de rând în mari conducători şi lideri spirituali. Scopul acestui demers? Nimic altceva decât învăţarea procesului de maturizare pe care aceştia l-au trăit în prezenţa Mântuitorului.

Sfidând orice logică omenească

Luând ca punct de plecare Nazaretul, autorul se îndreaptă către cei ce au avut ocazia de a fi vecinii şi cunoscuţii Domnului Isus Hristos. Din păcate, deşi s-au bucurat de şansa de a-I fi atât de aproape, ei nu au vrut să Îl primească, ba chiar au încercat să Îl omoare, forţându-L astfel, să-i părăsească şi să-şi aleagă drept apostoli, oameni din cu totul alte locuri. Aici începe povestea celor 12 apostoli, o istorie plină de amănunte ce redau momente de glorie sau de umilinţă, de bucurie ori de durere, care se încheie apoteotic, demonstrând faptul că Dumnezeu este capabil să transforme pe oricine I se predă.
„Majoritatea dintre ucenicii aleşi de Domnul erau galileeni. Nu erau din elita societăţii. Erau oameni de jos, de la ţară, needucaţi. Oameni obişnuiţi, nesemnificativi. Nu fuseseră aleşi de Domnul Isus Hristos pentru că aveau vreun talent. Nu erau aleşi pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce aveau să devină.” Această constatare ar putea să-i surprindă pe cei care gândesc că vreo calitate nebănuită a determinat în mod deosebit, alegerea făcută de Isus. Până la urmă, ceea ce îi distingea pe aceşti oameni de erudiţii vremurilor, era tocmai faptul că aveau dispoziţia de a învăţa.
„Cei 12 erau aşa de obişnuiţi, că alegerea lor de către Domnul Isus Hristos sfidează orice logică omenească. Nici unul dintre ei nu era dascăl, nici unul nu era preot, nici rabin, nici cărturar, nici fariseu, nici saducheu, nici măcar un lider al sinagogii. Nici unul nu era din înalta societate. Jumătate erau pescari, restul muncitori obişnuiţi.” Din această descriere, ne dăm seama că nu atât ucenicii au contat în procesul instruirii, cât capacitatea Învăţătorului de a-i preschimba.

18 luni
Cât timp să fi durat pregătirea ucenicilor? Un calcul sumar ne arată că este vorba de 18 luni. Un timp în care ei trebuia să deprindă învăţăturile de bază ale Mântuitorului şi mai ales, să fie transformaţi, convertiţi. De-a lungul a 12 capitole, Petru Lascău ni-l prezintă pe fiecare apostol, descriindu-i într-o manieră tipologică, personalitatea. Vom face cunoştinţă cu tipul ucenicului impetuos, exemplificat prin apostolul Petru şi cu cel pasionat, reliefat prin apostolul Ioan. Vom vedea mai departe, ce înseamnă să fii numit fiu al tunetului, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Iacov şi cum arată „un om gata să ajute”, adică apostolul Andrei. Vom înţelege ce înseamnă să fii un om practic, la fel ca Filip, sau un om bun, cum era Natanael. Îl vom surprinde „pe omul schimbărilor rapide” – Matei, vom înţelege câte ceva din raţiunile „pesimistului” – Toma şi vom descoperi calităţile „unui om obişnuit” – Iacov, fiul lui Alfeu. Nu îi vom uita pe „luptătorul pentru libertate” Simon Zelotul sau pe „realistul” Iuda, fiul lui Iacov. În final, îl vom urmări pe „trădătorul materialist” – Iuda Iscarioteanul.
S-ar putea întâmpla ca în cursul lecturii, să ne surprindem propriile noastre trăiri şi atitudini ca aparţinând deopotrivă, unuia sau altuia dintre aceşti apostoli. Putem spune că nici un apostol n-a semănat cu celălalt. Diferenţele dintre ei erau atât de dramatice, încât în mod normal, n-ar fi existat şanse de a rămâne împreună. Poate tocmai în aceasta constă forţa Evangheliei şi a prezenţei lui Isus, în faptul că oameni diferiţi din punct de vedere al temperamentului, pregătirii sau originii sociale, pot fi uniţi în lucrarea de prezentare a Evangheliei pe întreg pământul. Realitatea că aceşti oameni au rămas împreună şi după moartea lui Isus, cu excepţia lui Iuda, este o mare minune, inexplicabilă din punct de vedere omenesc, dar pe deplin adevărată, dacă privim mărturia istoriei acelor vremuri.

Simon Petru

Să ne gândim ce înseamnă să fii un creştin impetuos, asemenea lui Petru. De fapt, îl chema Simon, un nume obişnuit în Israel. Însă „la prima întâlnire cu Domnul Isus Hristos, Mântuitorul îl numeşte Chifa, adică Petru. Este foarte interesant că numele acestea sunt folosite interschimbabil în relatarea Evangheliilor. Până şi Domnul, care i-a schimbat numele, odată îl numeşte Simon, altădată îi spune Petru. Doar apostolul Ioan, ori de câte ori vorbeşte despre Petru, îi spune Simon Petru.” Tipologia lui Petru este interesantă, fiindcă „prin natura sa, Petru era un om aspru şi oscilant. Nu te puteai bizui pe el, nu ştiai care va fi reacţia lui următoare. Era dominat de primul impuls. Era primul pentru, dar şi primul contra. Era un om impulsiv.”

Din această piatră neşlefuită, din această persoană ce ar fi descurajat şi pe cel mai iscusit învăţător, Domnul Isus Hristos a reuşit să ridice un apostol. Pentru că „atâta timp cât suntem în mâna unui asemenea Hristos, El poate să facă din noi oameni extraordinari. Domnul poate să facă din Simon un Petru. Poate să ne facă stânci puternice la temelia bisericii Sale. Mesajul acestei vieţi pentru noi este că Domnul schimbă oamenii şi modelează caracterele.”
„Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”
Detaliile acestei transformări sunt frumos redate de către Petru Lascău, reliefând în mod deosebit, un aspect pe care Mântuitorul l-a văzut în Simon Petru: „O calitate naturală cu care s-a născut Petru stătea în faptul că era om de iniţiativă. Omul născut să fie lider va avea întotdeauna ambiţie, dorinţa de a face ceva, va avea energia schimbărilor, energia unor lucruri noi. Este omul care face să se întâmple lucrurile în jurul lui. Petru nu numai că pune întrebări, dar şi răspunde la ele, atunci când îl întreabă alţii. Este primul care răspunde până şi la întrebările Domnului. „Cine zic oamenii că sunt EU?” Iar Petru face imediat declaraţia aceea extraordinară: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu.” El este un om de iniţiativă.”
De fapt, talentul deosebit al Mântuitorului a fost de a pune în valoare capacităţi nebănuite, care existau în inima lui Petru, dând la o parte toată zgura trăsăturilor de caracter defavorabile. Acest lucru se poate întâmpla cu oricare dintre noi, atunci când ajungem să învăţăm lecţiile pe care Domnul Hristos ni le oferă.

Apostolul iubirii

Un alt caracter de excepţie este cel al lui Ioan, numit şi „apostolul iubirii”. Ceea ce îl distinge pe acest apostol este pasiunea deosebită pe care a avut-o faţă de Isus Hristos şi învăţătura Sa. Problema lui era că nu ştia să menţină echilibrul între diferitele sale trăsături de caracter şi astfel, ajungea ca râvna să îl conducă la intoleranţă. „Ioan este omul care nu are excepţii. Pentru Ioan, lucrurile sunt simple şi foarte clare: ori umblăm în lumină, ori în întuneric. El vorbeşte în alb şi negru. După ce citeşti scrierile lui Ioan, ai nevoie de apostolul Pavel, care vorbeşte şi despre alte culori decât alb şi negru.”

În continuare, Petru Lascău ne spune: „Oamenii ca Ioan au tendinţa să ducă lucrurile la extreme. Zelul pentru adevăr trebuie echilibrat de dragoste pentru oameni, altfel ajungem la judecată, ajungem să fim aspri şi lipsiţi de compasiune. Ucenicia la picioarele Domnului Isus Hristos a fost suficientă să transforme acest caracter puternic într-o persoană echilibrată.”
La piciorul crucii

În acelaşi timp, Ioan trebuia să înveţe cum să menţină echilibrul între ambiţie şi umilinţă. Astfel, exemplul de umilinţă şi de lepădare de sine al Domnului Isus Hristos l-a condus treaptă cu treaptă pe apostolul Ioan, să înveţe că adevărata măreţie se dovedeşte prin lucrurile cele mai umile. El a fost atât de impresionat de gestul spălării picioarelor realizat de Mântuitorul, încât este singurul dintre evanghelişti care îl redă cu multe detalii.
„Deodată, Domnul şi Învăţătorul răstoarnă spectaculos piramida ierarhiilor lumii. Văzându-L încins cu ştergar şi aplecându-Se la picioarele colegilor Lui, să le spele, asemenea unui sclav, inima lui Ioan n-a mai rămas aceeaşi. Astfel, Ioan a învăţat să menţină în echilibru ambiţia şi umilinţa.” Ioan a învăţat să păstreze un echilibru între suferinţă şi glorie: „La început, Ioan a fost setos de glorie şi gata de suferinţă, ca oricare dintre noi. Dorea să aibă un tron la dreapta Mântuitorului, dar nu vroia să sufere pentru aceasta.”
Privind însă mai departe, autorul ne spune: „Apoi, la piciorul crucii, a văzut suferinţa extraordinară a Mântuitorului, I-a auzit ultimele cuvinte, a văzut cumplita moarte prin crucificare, a văzut preţul gloriei lui Isus şi costul preaslăvirii viitoare.” Din acel moment, el a înţeles că „iubirea lui Hristos este o iubire transformatoare, o iubire care te schimbă.” Concluzia este că „dacă un fiu al tunetului se poate transforma într-un ucenic al iubirii, aceeaşi iubire ne poate transforma şi pe noi.”

Iacob, fratele lui Ioan

Un alt caracter deosebit este cel al lui Iacob, fratele lui Ioan, care de asemenea, „dorea cunună de slavă, însă Domnul i-a dat cununa suferinţei. Dorea putere, în timp ce Domnul dorea să îi dea slujirea. Voia un loc de cinste şi Domnul i-a dat un mormânt de martir.” În mod paradoxal, ambiţiile lui Iacob, fratele lui Ioan, nu s-au realizat în cursul vieţii, dar cu siguranţă, temperamentul său furtunos a ajuns să fie schimbat prin legătura cu Mântuitorul. „Iacov rămâne prototipul omului pasionat, zelos, deschizător de drumuri, puternic, dinamic şi ambiţios. Pasiunea lui însă, a fost temperată de sensibilitatea şi de harul Domnului nostru Isus Hristos. A învăţat să-şi controleze mânia, să-şi înfrâneze limba, să-şi redirecţioneze zelul, pentru Împărăţia lui Dumnezeu.”

Deci, „Iacob este o încurajare pentru fiecare dintre noi, viaţa sa spunându-ne că Dumnezeu poate converti în lucruri pozitive şi bune până şi râvna noastră lipsită de pricepere, până şi avântul şi ambiţiile noastre ieşite din comun. Întâlnirea cu Domnul Isus Hristos conduce întotdeauna, la transformare.”

„O piatră umilă”

Nu am putea să nu îl remarcăm şi pe Andrei, acel om „gata să ajute”, o persoană cu un caracter deosebit, pentru că deşi rămâne în umbră, lucrarea sa aduce rezultate remarcabile. Andrei are acea calitate de a-i conduce pe oameni la Isus Hristos unul câte unul. Astfel, el l-a adus pe Petru la Mântuitorul şi „trebuie spus că dacă creştinismul contemporan îl preaslăveşte pe Petru ca fiind temelia bisericii este pentru că fratele lui, un om aproape necunoscut, l-a luat de mână într-o zi şi l-a dus la Mesia. Petru L-a cunoscut pe Isus Hristos datorită fratelui său, Andrei.”

Mai departe, autorul consemnează: „Andrei nu era un stâlp ca Petru, Iacob sau Ioan, dar era o piatră umilă, de o utilitate extraordinară în Împărăţia lui Dumnezeu. N-a scris nici o epistolă, n-a predicat mulţimilor. În Biblie, în galeria marilor oameni ai lui Dumnezeu, el este mai degrabă o siluetă decât un portret. Dar tot ce ştie să facă, el face bine, face temeinic. El a condus oameni la Isus Hristos şi oamenii aceştia rămân. Impactul muncii sale este extraordinar.” Prin urmare, „probabil că Andrei n-a ştiut să explice principii teologice foarte profunde. Probabil că n-a ştiut să ţină studii biblice sau predici, dar dacă te-a văzut că ai nevoie de Isus, te-a luat de mână şi te-a dus la El.”

Când un om practic devine un om al credinţei

Ar mai fi de amintit şi apostolul Filip, acel „om practic, acel om al socotelilor, care spune mult mai uşor că nu se poate, atunci când trebuie să se ia o decizie majoră”, o persoană care „cunoştea prea multă aritmetică pentru a fi un aventurier.” Astfel, autorul ne spune că „este foarte greu pentru un asemenea om practic ca Filip, să se întoarcă la Dumnezeu, pentru că el face socoteli tot timpul. El îşi smulge cu greu rădăcinile din pământ, ca să se uite spre cer şi să înţeleagă credinţa care nu poate fi calculată şi nu poate fi măsurată.” Însă la picioarele Mântuitorului, acest om a fost transformat pentru a deveni un adevărat apostol.

„Filip şi-a biruit tendinţele naturale ale temperamentului său. A devenit un alt om, un om al credinţei, un om care a murit pentru cer, un om care a renunţat la lumea de acum pentru cea viitoare. Filip, un om care a trăit prin calcule, dar care a ajuns la credinţă, un caracter schimbat de Domnul şi Mântuitorul nostru, Isus Hristos.”
„Dumnezeu nu are nevoie de voluntari, ci de oameni chemaţi de El”
S-ar mai putea spune multe şi despre ceilalţi apostoli, dar concluzia finală este una singură: nu poţi rămâne acelaşi, după ce L-ai întâlnit pe Domnul Isus Hristos. În atingere cu „Cuvântul vieţii, oamenii simpli devin apostoli, iar trăsăturile necizelate ajung să fie transformate, rafinate, curăţite, astfel încât aurul unui caracter autentic să fie scos la iveală.” În contact cu ucenicii Săi, Domnul Isus Hristos nu S-a lăsat descurajat de ceea ce părea a fi o imposibilitate, fiindcă mai presus decât puterea convingerii omeneşti, prin El lucra Duhul Sfânt, capabil să realizeze acel lucru tainic, şi totuşi fără de seamă, numit „naşterea din nou.”

Aceştia au fost „Apostolii Domnului Isus”, iar Petru Lascău ne invită să medităm la ceea ce Dumnezeu a lucrat prin ei, pentru ca în felul acesta, „să fim încurajaţi a ne lăsa la rândul nostru, ca instrumente în mâna Celui care schimbă sufletele oamenilor şi astfel, lumea să vadă din nou, ce poate face Dumnezeu prin viaţa celor care se încred pe deplin în puterea Sa. Dumnezeu nu are nevoie de voluntari, ci de oameni chemaţi de El.”

Octavian Curpaș
Phoenix, Arizona

Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.”

Este uşor sau greu să te lupţi cu somnul? Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem, atunci când deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascău. Răspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au văzut lumina tiparului începând cu anul 1985. „De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.”

Aşa cum menţionează în „Introducere”, Petru Lascău ajunge în lumea nouă, în 1985. Aici, acesta locuieşte 16 ani la Chicago. Din anul 2001, autorul se află în Phoenix, Arizona, unde slujeşte şi în prezent, ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com). Printre creaţiile sale se numără volumul de versuri „Semnătura iubirii”, precum şi “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. „Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.

Obişnuinţa cu cele sfinte

Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale.
De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”
Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.

Dacă îţi iei ca aliat, Iubirea

Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noaste doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.”
Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul nostru.
Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică.

Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.
Cardinalul şi poetul ţăran

Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”

Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră… Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.”

Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune: „Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale.

Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”
Astăzi S-a născut Christos

Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.
În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.

Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.

Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea, “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”.

Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. „Un mare poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de ţărani cât munţii, biciuit de flăcările teologiei şi de pucioasa unor ani amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbeşte o conştiinţă şiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor şi a fiecăruia dintre noi,”, spunea despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru.Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. Petru Lascău locuieşte în SUA de peste două decenii. Din cei douăzeci și cinci de ani de viaţă pe care acesta i-a petrecut pe pământul făgăduinţei, 15 ani a locuit la Chicago. În urmă cu zece ani, poetul se mută în Phoenix, Arizona, unde locuieşte şi slujeşte şi în prezent, ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com). Drumul său în lumea nouă începe mai întâi, în suflet şi în minte: “Cer paşaport de-a emigra/Într-o ţară unde se poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de ţară, autorul trăieşte în continuare, acelaşi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/ nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) De fapt, condiţia poetului este aceea de exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ştie că singura certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul creştin. „Un cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/ din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”)

De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din “Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?” („Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia creştină a lui Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului – „o, Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu şi fără ambiguităţi inutile.

Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/ Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră şi lumină.” („Ars poetica”)

Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea, imposibilitatea de a renunţa, mistuirea interioară care cere ca preaplinul inimii să se reverse – autorul asumându-şi aici, rolul de a deveni vocea, exponentul celor mulţi şi îndureraţi – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi „bate-n porţile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ şi e târziu în goalele-i culise.” („Cenuşa”) Sentimentul neputinţei, al tragismului condiţiei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând durere, însingurare, dar şi o continuă căutare.

Aceeaşi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeşte despre condiţia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”, în timp ce Petru Lascău vorbeşte despre un ocean interior. Dramatismul versurilor lui exprimă foarte bine condiţia poetului, a celui care prin artă ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt, şi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Creştinul Petru Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”: „Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.”

Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat. Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă, nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem, devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel, îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate („şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău, timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul creştin, emoţia creştină sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea „lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc în „bucurie pură”.
De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.

Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor. Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.” („Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea, perfecţiunea.
Elementele acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora „pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense. Acelaşi element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic – „potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”, sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/ oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de soare-nsângerate.”
Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/ salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică, amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/ lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului popular.

Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.” („Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral. Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil exprimate în aceeaşi „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/ De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!”

Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultaţi-l pe Petru Lascău, poet-păstor ridicat pe crucea limbii române la acest sfârşit de mileniu” – şi să descifrăm „Semnătura iubirii”.

Octavian Curpaș

Phoenix, Arizona