Dumnezeu hotărăşte însă altfel. Într-una din zile, după cele mii de probleme din tabără, după răzvrătiri rezolvate, războaie câştigate, după Marea Roşie şi urgiile ce dovedeau însoţirea lui Dumnezeu, Moise primeşte o invitaţie ale cărei urmări le cunoştea pentru că fusese alături de Aaron când acesta îşi primise invitaţia lui. Era o invitaţie de călătorie pe munte, o călătorie doar dus, un drum către mormânt.

Încerc să mi-l închipui pe Moise cel din ziua plecării spre muntele mormânt. Oare cum au fost acele momente? Cu ce sentimente s-a apropiat de copiii, soţiile şi apropiaţii săi? Pleca şi ştia că nu se mai întoarce, că este ultima mângâiere, ultima îmbrăţişare, ultimele cuvinte de bine. Mi-l închipui trecând printre corturile din tabără, el, măreţul Moise în drum spre cimitir, cu inima plină de amintiri ce nu-i dădeau pace şi cu sentimente care îl răvăşeau din nou. Fiecare pas îl îndepărta şi mai tare de poporul pentru care se pusese chezaş cu însăşi viaţa lui, pe care îl iubise cu o extraordinară lepădare de sine, pe care îl salvase din robie şi căruia îi făcuse cunoscute promisiuni fără număr, promisiuni pe care el nu le va vedea împlinindu-se.

Acolo, pe muntele îngropăciunii sale, Moise străluceşte pentru ultima dată. Putea argumenta cu Dumnezeu şi cere ani în plus, ani pe care avea dreptul să-i trăiască în ţara promisă. Era în faţa Creatorului şi de la El putea cere viaţă, sănătate, binecuvântare. Ar fi putut măcar cere moartea în tabără şi oasele lui să fie puse alături de cele ale lui Iosif şi duse, cel puţin aşa, în ţara promisă. În argumentarea sa putea să aducă faptele-i măreţe, încrederea în Dumnezeu de care a dat dovadă, credincioşia şi ascultarea sa ce nu puteau fi şterse doar de un moment de furie. Putea dar a tăcut şi tăcerea sa străluceşte mai tare decât o mie de cuvinte.

Vorbeşte în schimb pentru poporul rămas în vale pe care îl priveşte ca pe o turmă ce va avea de acum încolo nevoie de alt păstor. Nici un cuvânt despre sine şi ceea ce avea să i se întâmple ci totul pentru acei pe care îi condusese. Moise străluceşte şi pentru că dovedeşte încă o dată calităţi de adevărat lider, un lider care este interesat de ceva mai mult decât de domnia sa, care priveşte mai departe decât efemeritatea slujbei sale, căruia îi bate inima mai tare pentru cei pe care îi conduce decât pentru funcţia sa, un lider a cărui linişte este dată nu liniştea de acum căpătată ci de continuarea în bune condiţii a ceea ce el a părăsit.

Moise fusese liderul poporului în momente critice dar şi momente frumoase, avea amintiri care îi stârneau lacrimile de bucurie dar care îi puteau umbri şi fruntea de întristare. Moise însă trebuia să plece, să adoarmă şi să fie adăugat poporului său. Liderii şi împăraţii, cerşetorii şi oamenii simpli sunt adăugaţi marelui popor ce doarme dar în urma fiecăruia rămân urme, urme ce trebuie continuate sau pe care ne vom chinui să le ştergem. Dacă astăzi ar trebui să plec spre munte, binele lăsat în urma mea de cine va fi continuat, rănile vieţii mele cine le va lega, urmele mele unde vor duce?

Scris de Ganditorul (http://ganditorul.wordpress.com)

Tot realitatea ne mai învaţă şi că oamenii cu adevărat mari ai istoriei nu au fost niciodată apreciaţi la justa lor valoare tocmai pentru că făceau notă discordantă cu ceilalţi consideraţi normali. Simţindu-se afectaţi oamenii normali au dezvoltat un simţ acut de pângărire, murdărire şi batjocorire a celor deosebiţi reducându-le astfel statutul. Nu conta că ce făceau primii era unic, cu adevărat important; conta doar ca cei din a doua categorie, normalii, să nu se simtă lezaţi şi astfel societatea şi-a construit un mecanism de respingere şi de apărare faţă de elementele cu adevărat remarcabile.

Ambele teorii le regăsim în comportamentul lui Aaron şi al Mariei. Nu ştim de cât timp nutreau pizma pentru Moise, de cât timp şi-ar fi dorit ca ei să aibă parte de respectul de care Moise se bucura în tabără, de beneficiile exterioare de care li se părea că Moise are parte. Au stat, au analizat superficial şi cum s-a ivit ocazia să-l coboare pe Moise de pe piedestal au acţionat. Excentricul Moise îşi permisese o soţie de culoare şi această mică alegere a avut darul să acopere, în ochii Mariei şi a lui Aaron, toate faptele şi bravurile pe care Moise le făcuse; nu contau minunile din Egipt, nici tablele legii, organizarea taberei iar judecăţile pline de înţelepciune fuseseră uitate. Moise a îndrăznit să facă ceea ce ei nu ar fi făcut niciodată şi ca atare ei erau calificaţi să ia locul acestui ingrat.

Mă gândesc la Moise, cel plecat înaintea lui Dumnezeu alături de cei din familia lui, de Aaron şi Maria. Dacă Dumnezeu ar fi păstrat tăcerea Moise nu ar fi ştiut niciodată poate gândurile pizmaşe pe care cei doi le nutreau şi dorinţa lor de a-l reduce la un om greşit numai pentru că a îndrăznit să-şi ia o soţie aşa cum i-a plăcut. Dacă am fi fost în locul lui poate că am fi surâs ascuns şi ochii ne-ar fi strălucit de bucurie atunci când am fi auzit sentinţa lui Dumnezeu. Nimeni nu ar mai fi îndrăznit în tabără să vorbească împotriva noastră; acum era momentul pentru o lecţie memorabilă şi nu conta cine a intrat de bună voie la mijloc.

Dar Moise mai avea o caracteristică rară printre marii conducători: era un om blând. Blândeţea lui i-a asigurat doar o vizită de 7 zile în tabăra leproşilor Mariei iar lui Aaron lipsa repercursiunilor şi o inimă bucuroasă că totul s-a sfârşit cu bine.

Pizmuim şi rar vedem şi recunoaştem pe cineva mai presus decât pe noi înşine. Astfel, în umbra cortului nostru suntem adesea în tabăra lui Aaron şi a Mariei gata să ne agăţăm de orice numai să reuşim să coborâm prestigiul unui om. Drumul spre tabăra blânzilor este anevoios dar trebuie făcut, trece prin văile smereniei şi atrage durerile recunoaşterii nimicniciei în faţa lui Dumnezeu dar este singurul drum care ne va asigura o vedere clară a realităţii.

Scris de Ganditorul (http://ganditorul.wordpress.com)

Apare pe scena Egiptului atunci când toată lumea uitase de el, după 40 de ani de fugă şi ascundere departe de ţara durerii poporului său, însoţit de data acesta de o misiune mai grea decât ar fi vrut să poarte, de semne puternice şi cu desaga plină de speranţe pentru poporul deznădejdii.

Moise se distinge puternic în cadrul întregii galerii de conducători măieştri ai lumii trecute sau prezente, evreişti sau de orice altă naţionalitate. Particularităţile conducerii sale în care a ştiut să împletească forţa cu blândeţea, deciziile dure cu mijlocirea, carisma de conducător cu închinarea umilă înaintea lui Dumnezeu fac din Moise un principe neegalat încă.

Surprinde la Moise sinceritatea cu care se raportează la Dumnezeu. În pustie, printre nopţi de nesomn şi zile încărcate, blândul conducător trebuia să facă faţă miilor de probleme şi să găsească răspunsuri pentru sute de provocări. Ştia că este supraveghetorul unui popor dificil şi zi de zi picăturile amare ale revoltelor mocnite îi umpleau tot mai mult paharul. Ultima, revolta poporului care se săturase de mană şi care dintr-o dată avea nevoie de carne, a făcut să se reverse acest pahar. În prezenţa Domnului ar fi putut acuza poporul de nestăpânire, lipsă de recunoştinţă şi îndărătnicie; s-ar fi putut da la o parte din calea mâniei lui Dumnezeu, ar fi putut să o stârnească şi să o întreţină cu argumente bine ţintite. Ar fi putut să rostească un discurs rotund prin care să încerce să primească bunăvoinţa lui Dumnezeu, un discurs al cuvintelor frumoase, presărat cu laude şi aluzii, demn de un conducător care cunoaşte bine tainele diplomaţiei. Dar Moise se prăbuşeşte înaintea lui Dumnezeu iar cuvintele-i amare izvorăsc dintr-o inimă rănită dar care continuă să iubească poporul al cărui doică este. Spusele pe care Moise le îngână înaintea lui Dumnezeu arată şi starea depresivă în care a ajuns, stare despre care vorbeşte deschis şi în care cere socoteală. Pentru el nu mai este timp de răstălmăciri sau dublu înţeles, este trist şi perfect sincer înaintea unui Dumnezeu pe care nu vrea să îl scoată cu basma curată.

Impresionează la Moise şi capacitatea lui de a pricepe bine de unde îi vine puterea şi cârmuirea. Ar fi putut să fie plin de el, să conducă despotic, să lupte cu îndârjire pentru a-şi apăra poziţia în tabără, să controleze totul şi să nu lase netaxat nici un eveniment care ar ştirbi din autoritatea şi imaginea marelui Moise în tabără. Am pricepe aşa de bine fiecare dintre aceste acţiuni pentru că suntem aşa de obişnuiţi cu ele dar suntem puşi în încurcătură atunci când îl vedem pe Moise bucuros că sunt oameni care prorocesc în tabără, nealeşi de el.

Devenim repede geloşi pe cei care sunt în stare să facă ceea ce facem şi noi, îi analizăm şi le găsim o sumedenie de defecte tocmai pentru că ne este teamă că ne vom pierde locul avut până atunci, că nu vom mai avea parte de respectul iniţial şi că aplauzele vor pierde din vigoare. Trăim o goană nebună de a fi diferiţi şi chiar biserica este afectată de acest flagel; vrem să fim diferiţi pentru a ne face remarcaţi, priviţi şi apreciaţi şi acceptăm cu greu pe oricine este diferit dar la fel ca noi. Dar Moise ştia că tot ce are şi este bun vine de la Dumnezeu care cârmuieşte toate lucrurile, înţelegea bine lungimea vieţii care nu trebuie scurtată de acte de gelozie şi pizmuire. Moise nu voia să fie diferit doar pentru a rămâne conducător, nu voia daruri de la Dumnezeu doar pentru a putea controla ci Moise avea în vedere binele colectiv pentru care era gata să se jertfească.

Vrei să fii diferit? Alege să fii sincer cu Dumnezeu, cu tine şi cu ceilalţi! Alege ca diferenţierea ta să aducă un plus de valoare “taberei” în care te afli chiar dacă orgoliul tău va avea de suferit!

Scris de Ganditorul (http://ganditorul.wordpress.com)

Sunt nopți care parcă nu se mai termină

În liniştea şi buna învoire din încăperea în care ucenicii serbau cina, nimic nu părea să anunţe o astfel de noapte. Ritualurile pe care Învăţătorul le făcea erau pline de mister … dar poate că mâine. şi ei ucenicii, vor înţelege tot de la El, despre ce era vorba. Învăţătorul le vorbea şi de trădare: dar care dintre ei să fie? Şi apoi, ce trădare să fie aceea, doar ei nu aveau nimic de ascuns, totul făcuseră în văzul lumii, întotdeauna erau pe uliţă, niciodată departe de oameni. Dacă vinde cineva, fie şi retrasul Iuda, cum să o facă, de ce şi cui? Au cântat cântarea, au ieşit la locul de odihnă şi au fost rugaţi să vegheze cu Domnul Isus dar nici atunci nici unul dintre ei nu pricepuse. Ochii le erau grei şi au adormit.

“Plecăciune, Învăţătorule!” zise Iuda înconjurat de soldaţi înarmaţi, slujitori ai preoţimii cu torţe şi numeroşi indivizi cu bâte. Sărutul lui rece a dat startul uneia dintre cele mai cunplite nopţi cunoscute de umanitate. Mântuitorul i-a întâmpinat paşnic şi s-a lăsat dus. A fost singurul care a controlat, ascuns şi tăcut, noaptea; nimic nu L-a luat prin surpindere. Ştia că venise la ai Săi dar ei l-au respins. Trăia această respingere şi era gata să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi; ceasul lui Dumnezeu bătuse şi timpul mântuirii era aproape.

Noaptea aceea va descoperi aspecte ascunse bine în sufletele celor din jur, aspecte ce trebuiau să iasă la iveală. Priviţi la Marele Preot, el, mândria lui Israel, reprezentantul lui Dumnezeu stă şi ascultă la ceas târziu mărturiile oamenilor de nimic doar cu speranţa că va putea să găsească una suficient de bună pentru a-i distruge inamicul. Noaptea aceea va dovedi preoţia lui Israel coruptă, gata să plăteacă vânzători, să se asocieze cu trădători şi să îşi bazeze judecata pe oameni fără valoare.

Noaptea îl va frânge pe impulsivul Petru. El, cel gata să meargă până la moarte cu Mântuitorul, cel gata să păşească pe ape plin de credinţă şi să spună lucruri pe care numai Duhul i le putea descoperi, el este acum înfrânt, capitulează în faţa slujincelor şi dimineaţa îl va găsi înecat în lacrimi.

O, Iuda! Noaptea se arăta promiţătoare: 30 de arginţi formau o sumă frumuşică şi cu ei recupera o parte din timpul pierdut cu Isus din Nazaret. Afundat în noapte, pribegind pe străzile tăcute ca un mormânt ale Ierusalimului, cântărea banii în palmă şi nu putea să îşi şteargă din minte imaginea plină de dragoste a Domnului Isus. Erau prea puţini bani, prea mult făcuse, poate că El era Mesia, poate că se înşelase…noaptea îl va frânge definitiv.

Astfel de nopţi nu ne ocolesc nici pe noi, ele vin pe nepregătite, apar la orizont şi se năpustesc asupra noastră ca un taifun. Atunci este vremea potrivită să ne ascuţim simţurile şi să ne urmărim pentru că acele nopţi au darul să aducă la iveală ce este ascuns bine în noi, niciodată recunoscut, întotdeauna învelit. În timp de zi, printre succese şi speranţe, imaginea ştim să ne-o creionăm bine, luăm dintr-o parte şi punem în alta, ne studiem vorbirea şi potrivim atitudinea. În noapte însă suntem noi, cei adevăraţi, cei care avem nevoie de îndreptare, de mântuire şi eliberare, noi, cei la care Domnul Isus se gândea în noaptea grea din Ierusalimul Iudeii.

În noaptea aceea ucenicii începeau să-şi dea primele extemporale în vederea cunoaşterii propriilor limitări dar mai ales a Celui ce răpus aparent de nevoia de odihnă atât de umană, purta in Sine valenţele Dumnezeirii, Cel ce-şi rezervă dreptul de a certa vântul şi a vorbi mării iar acestea să asculte în supunere , cu sfială, poruncile Stăpânului. Ce lecţie înfricoşător de dulce pentru ucenicii speriaţi. Stăpânul naturii în umila corabie, atât de aproape de ei, atât de puternic în vulnerabilitatea aparentă.

Se aud tot mai des şi tot mai aproape vuiete care prevestesc apropierea furtunii cu zvonuri şi presupoziţii sumbre legate de viitorul global când criza de orice natură ar putea pune stăpânire pe cei ce se tem.

” Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” a răsunat in liniştea profundă, de pe marea tăcută întrebarea aproape retorică a Învăţătorului. Ucenicii au învăţat sa Îi cunoască puterea. Simpla cunoaştere i-a schimbat total din fricoşi, oameni simpli cu temeri şi angoase în eroi ai credinţei care în Numele Lui au fost gata să meargă cu capul sus la moarte pe arenele romane.

Ce sentimente îţi trezesc veştile rele care fac înconjurul lumii moderne la început de secol XXI? Îl cunoşti suficient aşa încât cunoaşterea Lui să îti asigure liniştea şi încrederea deplină în Cel ce are puterea să poruncească si ce porunceşte să se facă?

Scris de Ganditorul (http://ganditorul.wordpress.com)

Viaţa este o călătorie cu o finalitate certă

Oricum am considera, viaţa este o călătorie iar peisajul se schimbă adesea; uneori acesta ne încântă, alteori ne obligă la suspine grele dar de fiecare dată găsim resurse suficiente să mergem mai departe, să oprim în alte şi alte halte până la gara finală.

Cred că, în anumite sensuri, călătoria vieţii noastre se aseamănă cu drumul israeliţilor prin pustia neospitalieră. Suntem şi noi ca şi ei pe o cale a devenirii, când omul de ieri nu seamănă cu cel de azi şi cel de mâine ar trebui să fie mai bun decât variantele de până acum. Acumulăm informaţie, învăţăm din greu şi ne maturizăm. Pricepem anevoie că suntem liberi de sclavia Egiptului şi şi mai greu învăţăm să convieţuim armonios cu libertatea. Gustăm cu amar din apa amestecată cu cenuşa propriilor idoli, de adăpăm din stânca Veacurilor şi ne hrănim cu “mana” ce vine din cer. Fiecare zi este aproape asemănătoare cu cea care abia a trecut dar ne entuziasmează gândul ţării pe care o vom moşteni în curând. Dansăm de bucurie pe ruinele Ierihonului propriu şi fugim disperaţi din calea micii buturugi din cetatea Ai-lui personal. Plângem deznădăjduiţi în faţa “strugurilor mari” ai binecuvântârilor care ne stau în faţă pentru că avem impresia că între noi şi ei se cască o prăpastie prea mare şi ne gândim adesea că erau mai buni “castraveţii” robiei decât lupta din pustiul vieţii. Trăim sub privirile încruntate ale “cananiţilor” dar ne încurajează “stâlpul de foc şi norul de fum” al prezenţei incontestabile a Marelui Protector.

Călătoria vieţii are o final dar până atunci vom sta cu ochii pe fereastră pentru a nu pierde nici un peisaj. Cu văile ei tenebroase şi cu munţii ei falnici, viaţa merită trăită iar finalul ei poate fi o încununare.

Dependenţa? Omul dependent este unul legat în lanţuri, slujitor la galerele stăpânilor săi. Este omul ale cărui idei, sentimente, opinii nu au contat de-a lungul istoriei. Omul dependent este un luptător pentru că numai acela care cunoaşte gustul amar al sclaviei va lupta să bea din paharul libertăţii. Dependenţa? Se strecoară zi de zi în vieţile fiecăruia dintre noi. Uneori ne este dragă, alteori grea, de fiecare dată prezentă, sub formele ei ascunse.

Viaţa unui om se va zbate întotdeauna între aceste două noţiuni: libertate şi dependenţă. Vom trăi fiecare minut al pribegiei noastre cu impresia că o avem pe una sau că suntem sufocaţi de cealaltă. Altă cale nu există.

Este interesant însă modul de abordare al Scripturii în ceea ce priveşte libertatea şi dependenţa. Pasajele biblice trec adeseori de aceste noţiuni şi pun întrebări mult mai legitime: cine coordonează totul? Cine dăruieşte libertatea? Cine impune dependenţa? Biblia învaţă că omenirea nu este autodeterminată ci că ea se află la bunul plac al cel puţin două puteri: Dumnezeu (Cel Atotputernic) şi Satan (uzurbatorul, falsificatorul puterii). Pentru ca libertatea pe care o avem să nu fie iluzorie, pentru a putea pricepe dependenţa trebuie obligatoriu să decidem care dintre cele două Puteri se află în spatele fiecăreia.

Ne naştem robi. Robi ai naturii păcătoase şi marii înşelaţi ai unei libertăţi false. Trăim cu impresia că suntem stăpâni, că avem puterea să facem ce vrem cu viaţa, timpul şi resursele noastre. Şi le investim aşa cum găsim noi cu cale. Ne trezim târziu, cu sufletul gol şi gâtul sfărâmat de jugul robiei, prinşi într-un război ce nu trebuia să fie al nostru. Atunci, prin har, auzim vocea: “El m-a trimis să vestec robilor slobozenia şi prinşilor de război izbăvirea!” Descoperim pe Trimisul pentru libertatea noastră şi aflăm cu stupoare că ea nu este gratuită ci a avut un preţ, unul mare, de sânge. Aflăm în sfârşit adevărata libertate, cea pe care ne-o dă Fiul lui Dumnezeu în dar, după ce a câştigat-o prin jertfă.

După experienţa convertirii ne găsim în acelaşi loc: între libertate şi dependenţă. S-au inversat numai forţele care stau în spatele lor, am ajuns să cunoaştem Adevărul. Şi acesta ne face liberi pentru că robul chemat în Domnul este un slobozit al Domnului. Tot aşa, cel slobod, care a fost chemat, este un rob al lui Hristos.

Scris de Ganditorul (http://ganditorul.wordpress.com)

De ce nu inteleg maretia harului? De ce ma intriga? De ce ma inalta?

In India si multe alte tari ale lumii moderne crestinii sunt ucisi astazi asa cum erau ucisi pe vremea imparatilor romani. La nivel global, am spune ca este o nimica toata. Niste martiri care se alatura numarului mare al celor care au murit pentru Cristos. La nivel personal: o tragedie. Mor parinti, copii, sotii, bunici.

Mor cei dragi si asta devasteaza sufletul oricui, fie ca el crede sau nu. Care este, adeseori, raspunsul Cerului? Maretia harului! Inchipuiti-va ca a existat un om, care primise harul apostoliei. Lucrarea lui nu a ramas fara rasunet in istoria crestinismului. Cand el se ruga oamenii erau vindecati, cand el predica bisericile luau fiinta, cresteau. Un om care nu se temea sa spuna adevarul chiar cu pretul vietii, care nu s-a dat inapoi ci a mers si in temnita pentru credinta lui. Un om care a scris mult si scrisorile lui le tinem inca in cartea sfanta. Dar ap. Pavel a avut o problema legata de viata lui personala si s-a rugat pentru ea. Nu stim ce a fost dar stim care a fost raspunsul cerului, raspuns care ne uimeste si acum: „Si El mi-a zis: „Harul Meu iti este de ajuns; caci puterea Mea in slabiciune este facuta desavarsita.” Martirii crestini ai zilelor noastre? Vor domni impreuna cu Cristos. Viata de aici, paleste in lumina vietii viitoare.

In aceeasi biserica. Ea, copila de crestini, nascuta, crescuta si ramasa in biserica. A cunoscut harul manturii acolo, la 2 metri de la amvon si niciodata nu a plecat prea departe. Acum are o familie exemplu, copii exemplu, viata exemplu. Si ea stie ca harul a facut in viata ei totul. El, pe de alta parte, este doar pentru prima data in biserica. Pe ultima banca. Cu viata sfaramata, cu sufletul ravasit. A baut paharul lumii pana la fund si l-a gasit amar. Mai amar ca lacrimile ce i se rostogolesc pe obraji. In inima amandorura, insa, toarna Dumnezeu harul Lui. Fara masura, din plin, coplesitor. Maretia harului! Harul Sau trece peste prejudecatile noastre, peste barierele doctrinare, peste sectarism si ajunge direct la inima omului. Harul salveaza ceea ce noi, daca am putea decide, nu am salva niciodata. Harul intinde mana catre cel caruia noi i-am arata decat pumnul. „Căci prin har ati fost mantuiti, prin credinta. Si aceasta nu vine de la voi; ci este darul lui Dumnezeu.”

Harul m-a mantuit si pe mine. Si poate ca acesta este cel mai mare miracol care se putea intampla. Cel mai mare pentru ca este vorba de mine, pentru ca este personal. Si ceea ce este personal ne marcheaza. In recviemul lui Mozart exista un vers care ma infioara de fiecare data: „Adu-ti aminte induratorule Isuse, ca pentru mine ai pornit pe cale.” A fost un motiv pentru care Cristos s-a dezbracat de slava cereasca, a imbracat chip de rob si a locuit printre oameni. A fost un motiv pentru care calea lui pe pamant s-a sfarsit cu moartea si inca o moarte rusinoasa si grea, moartea de cruce. A fost un motiv pentru care a inviat si s-a dus sa pregateasca un loc. Si motivul acela poarta numele meu. Si aici, maretia harului mi se arata asa de clara!

Harul? Harul este maret!

Scris de Ganditorul (http://ganditorul.wordpress.com)