Pe lângă artă, una dintre preocupările de căpătâi ale Corinei Lupu sunt lucrurile spiirituale. Dragostea pentru Dumnezeu, studiul Bibliei şi închinarea fac parte din viaţa ei obişnuită de credinţă. Apartenenţa la o biserică creştină îi aduce linişte şi pace interioară şi o susţine pe calea vieţii. În afară de Cartea Cărţilor, din lecturile Corinei Lupu fac parte scrierile unor autori creştini ca John Bunyan şi Charles Spurgeon. De altfel, din literatura religioasă, aceasta a preluat în poeziile sale nota de verticalitate, standardul moral, exprimarea “cu suflet” a ideilor.

„Literatura nu e în genere, o vocaţie feminină, ci bărbătească“, spunea Eugen Lovinescu. Minusurile atribuite în general, literaturii feminine (considerată, lirică, subiectivă, imatură, etc.) nu se regăsesc în poezia Corinei Lupu, care foloseşte un stil cultivat, dar în acelaşi timp lejer, degajat, dinamic. Apelând la unelte literare cum ar fi epitetul, comparaţia, metafora, pentru a crea imagini estetice de valoare, poeziile Corinei Lupu dau impresia de tablouri, de pânze atent lucrate, de pictură în cuvinte, în culori vii, pastelate, însă în acelaşi timp diafane. Versurile ei se remarcă prin abilitatea de a surprinde în mod clar, fără ezitări şi cu detalii preţioase, un anumit aspect din realitate. Corina Lupu are puterea de a transfigura, de a declanşa fără ostentaţie, emoţia generală, sintentizând imagini autentice, ce pornesc de la evenimentul trăit. Poemele sale sunt rezultatul unei sensibilităţi dispuse la comunicare, necenzurate, care o situează sub zodia originalităţii.

Corina Lupu descrie ceea ce vede şi ceea ce aude, întorcând totuşi privirea asupra propriului conţinut sufletesc. Ea ştie să ne atragă atenţia, cu tact, într-o demonstraţie elegantă şi convingătoare, asupra atributului „feminin“. Compoziţia sa este autentică, uniliniară, fără alunecări de prisos şi fără crispări morale, oferind răgazul trăirilor lăuntrice lucide şi pertinente. Fără să se abată de la obiectivul iniţial – să fii sincer la modul absolut, aceasta ne convinge că dincolo de cuvinte, se află un om viu, în permanentă mişcare. Iar opţiunea sa rămâne orientarea spre nuanţe filologice limpezi, cu semne, deprinderi şi expresii caracteristice. Iată de ce, meritul poeziilor Corinei Lupu este acela al simplităţii şi spontaneităţii unor rostiri elementare.

Autoarea dovedeşte o fantezie inteligentă, alegând categorii limpezi în domeniul spiritului şi având vocaţia directităţii şi gustul pentru propoziţiile concise. Chiar dacă nu ajunge la concepte, adică la filosofie, poezia sa nu este cu nimic inferioară, întrucât poeta preferă scenariul clasic, însă într-o rescriere modernă. Formularea frazelor este, în versurile Corinei Lupu, nuanţată şi riguroasă, iar stilul este controlat, elegant, sobru, fără efuziuni retorice şi clişee leneşe. Caracterizându-se prin coerenţă şi expresivitate, analizele sale sunt atente, migăloase, de o logică impecabilă. Lectura ne descoperă o autoare cu un spirit liber, deschis, colocvial, echilibrat, cu o atitudine relaxată, dezbărată de orice inhibiţie.

Poezia Corinei Lupu se remarcă prin capacitatea de a nu anihila intimitatea, inefabilul, visarea, frumosul şi alte sentimente, stări şi ipostaze care ţin de complexitatea persoanei poetice si de autonomia esteticului. Trăirile sale sunt intense, ceea ce o determină să deschidă supapa expresiei, în speranţa că mărturisirea în versuri îi va aduce eliberarea. Aristotel spunea că “speranţa este visul omului treaz”, iar poezia Corinei Lupu depăşeşte limitele iluziei, îmbrăţişând într-un mod miraculos o realitate necosmetizată.
Nu există monotonie, ambiguitate, lipsă de perspectivă în poemele acesteia. Stihurile sale vorbesc despre semnificaţia vieţuirii într-un univers unic, real, însă în acelaşi timp, estetic prin sine însuşi.

Seara in care, la poalele muntelui ii admiri piscurile aproape de nori, sau dimineata, in mireasma padurii, te trezesc trilurile unor fiinte care concerteaza dupa partitura cerului; sau intr-o zi obisnuita, cand munca devine un mod de inchinare, iar inchinarea stil de viata, atunci totul parca devine sfant… si asta reflecta gloria Regelui si a Imparatiei Sale.

Tot ce este bun si frumos vine de la Cel care a creat ideea de bine si a definit frumosul in acord cu sine Insusi si cu creatia Sa originala.

Cand reusesti sa vezi un film valoros, neinfectat, care sa exprime ceva din Imparatia lui Dumnezeu: puritate, dragoste, curaj, adevar, sacrificiu, sau ceva nobil care pur si simplu te determina sa traiesti altfel, exemplul care te mobilizeaza… ai momente de reflectii ale gloriei divine.

Poate mult prea rar zarim reflectii ale gloriei Sale in ceea ce noi numim lumea materiala. De exemplu, atunci cand vezi un asfintit infiorator de frumos, si te lasi cuprins de romantism; sau cand esti in apa dinamica a marii, cand nu mai vezi pamantul decat unit cu cerul, si aceasta reflecta gloria Lui.

Uneori suntem mai sensibili si constientizam intr-un mod mai special prezenta lui Dumnezeu, sau a lucrurilor care poarta amprenta Lui. Oare nu reflecta gloria lui Regelui o pictura care te lasa inmarmurit de admiratie? Sau chiar apa rece care iti invioreaza sufletul?

Atunci cand vezi o oglindire a gloriei lui Dumnezeu esti mai aproape de a-L vedea pe Iisus. Toate lucrurile de pe acest pamant, inventate de om sau nu, au un scop. Scopul pentru care am fost creati noi este sa aducem glorie Creatorului nostru; iar glorie inseamna caracterul invizibil al lui Dumnezeu facut vizibil. (definitie Don Stephens).

Cand admiri un copil inocent, sau o mama care, in ciuda ridurilor ramane atat de frumoasa si plina de bunatate, sau o femeie oarecare dar cu o frumusete nepervertita, intr-adevar reflecta gloria Imparatiei; la fel, cand muzica parca divina, in timp ce o asculti, umezeste ochii, dar inalta sufletul, cand, poate nu vrei sa mai strici armonia cu aplauze, ci izbuctenesti in adorare pentru Cel care a inventat muzica.

Cand cineva devine liber de lanturile pacatului si viata ii este restaurata prin Duhul Sfant, sau vezi doi soti, fiecare dedicat binelui celuilant, oricine ar putea recunoaste ca asa trebuie sa fie, poate pentru a reflecta partasia din Trinitate.

Cum ar fi ca totul sa reflecte gloria Regelui si a Imparatiei Sale? Oare acesta sa fie un raspuns la Vie Imparatia Ta, faca-se voia Ta?

http://micaelbog.wordpress.com

Dumnezeu hotărăşte însă altfel. Într-una din zile, după cele mii de probleme din tabără, după răzvrătiri rezolvate, războaie câştigate, după Marea Roşie şi urgiile ce dovedeau însoţirea lui Dumnezeu, Moise primeşte o invitaţie ale cărei urmări le cunoştea pentru că fusese alături de Aaron când acesta îşi primise invitaţia lui. Era o invitaţie de călătorie pe munte, o călătorie doar dus, un drum către mormânt.

Încerc să mi-l închipui pe Moise cel din ziua plecării spre muntele mormânt. Oare cum au fost acele momente? Cu ce sentimente s-a apropiat de copiii, soţiile şi apropiaţii săi? Pleca şi ştia că nu se mai întoarce, că este ultima mângâiere, ultima îmbrăţişare, ultimele cuvinte de bine. Mi-l închipui trecând printre corturile din tabără, el, măreţul Moise în drum spre cimitir, cu inima plină de amintiri ce nu-i dădeau pace şi cu sentimente care îl răvăşeau din nou. Fiecare pas îl îndepărta şi mai tare de poporul pentru care se pusese chezaş cu însăşi viaţa lui, pe care îl iubise cu o extraordinară lepădare de sine, pe care îl salvase din robie şi căruia îi făcuse cunoscute promisiuni fără număr, promisiuni pe care el nu le va vedea împlinindu-se.

Acolo, pe muntele îngropăciunii sale, Moise străluceşte pentru ultima dată. Putea argumenta cu Dumnezeu şi cere ani în plus, ani pe care avea dreptul să-i trăiască în ţara promisă. Era în faţa Creatorului şi de la El putea cere viaţă, sănătate, binecuvântare. Ar fi putut măcar cere moartea în tabără şi oasele lui să fie puse alături de cele ale lui Iosif şi duse, cel puţin aşa, în ţara promisă. În argumentarea sa putea să aducă faptele-i măreţe, încrederea în Dumnezeu de care a dat dovadă, credincioşia şi ascultarea sa ce nu puteau fi şterse doar de un moment de furie. Putea dar a tăcut şi tăcerea sa străluceşte mai tare decât o mie de cuvinte.

Vorbeşte în schimb pentru poporul rămas în vale pe care îl priveşte ca pe o turmă ce va avea de acum încolo nevoie de alt păstor. Nici un cuvânt despre sine şi ceea ce avea să i se întâmple ci totul pentru acei pe care îi condusese. Moise străluceşte şi pentru că dovedeşte încă o dată calităţi de adevărat lider, un lider care este interesat de ceva mai mult decât de domnia sa, care priveşte mai departe decât efemeritatea slujbei sale, căruia îi bate inima mai tare pentru cei pe care îi conduce decât pentru funcţia sa, un lider a cărui linişte este dată nu liniştea de acum căpătată ci de continuarea în bune condiţii a ceea ce el a părăsit.

Moise fusese liderul poporului în momente critice dar şi momente frumoase, avea amintiri care îi stârneau lacrimile de bucurie dar care îi puteau umbri şi fruntea de întristare. Moise însă trebuia să plece, să adoarmă şi să fie adăugat poporului său. Liderii şi împăraţii, cerşetorii şi oamenii simpli sunt adăugaţi marelui popor ce doarme dar în urma fiecăruia rămân urme, urme ce trebuie continuate sau pe care ne vom chinui să le ştergem. Dacă astăzi ar trebui să plec spre munte, binele lăsat în urma mea de cine va fi continuat, rănile vieţii mele cine le va lega, urmele mele unde vor duce?

Scris de Ganditorul (http://ganditorul.wordpress.com)

Tot realitatea ne mai învaţă şi că oamenii cu adevărat mari ai istoriei nu au fost niciodată apreciaţi la justa lor valoare tocmai pentru că făceau notă discordantă cu ceilalţi consideraţi normali. Simţindu-se afectaţi oamenii normali au dezvoltat un simţ acut de pângărire, murdărire şi batjocorire a celor deosebiţi reducându-le astfel statutul. Nu conta că ce făceau primii era unic, cu adevărat important; conta doar ca cei din a doua categorie, normalii, să nu se simtă lezaţi şi astfel societatea şi-a construit un mecanism de respingere şi de apărare faţă de elementele cu adevărat remarcabile.

Ambele teorii le regăsim în comportamentul lui Aaron şi al Mariei. Nu ştim de cât timp nutreau pizma pentru Moise, de cât timp şi-ar fi dorit ca ei să aibă parte de respectul de care Moise se bucura în tabără, de beneficiile exterioare de care li se părea că Moise are parte. Au stat, au analizat superficial şi cum s-a ivit ocazia să-l coboare pe Moise de pe piedestal au acţionat. Excentricul Moise îşi permisese o soţie de culoare şi această mică alegere a avut darul să acopere, în ochii Mariei şi a lui Aaron, toate faptele şi bravurile pe care Moise le făcuse; nu contau minunile din Egipt, nici tablele legii, organizarea taberei iar judecăţile pline de înţelepciune fuseseră uitate. Moise a îndrăznit să facă ceea ce ei nu ar fi făcut niciodată şi ca atare ei erau calificaţi să ia locul acestui ingrat.

Mă gândesc la Moise, cel plecat înaintea lui Dumnezeu alături de cei din familia lui, de Aaron şi Maria. Dacă Dumnezeu ar fi păstrat tăcerea Moise nu ar fi ştiut niciodată poate gândurile pizmaşe pe care cei doi le nutreau şi dorinţa lor de a-l reduce la un om greşit numai pentru că a îndrăznit să-şi ia o soţie aşa cum i-a plăcut. Dacă am fi fost în locul lui poate că am fi surâs ascuns şi ochii ne-ar fi strălucit de bucurie atunci când am fi auzit sentinţa lui Dumnezeu. Nimeni nu ar mai fi îndrăznit în tabără să vorbească împotriva noastră; acum era momentul pentru o lecţie memorabilă şi nu conta cine a intrat de bună voie la mijloc.

Dar Moise mai avea o caracteristică rară printre marii conducători: era un om blând. Blândeţea lui i-a asigurat doar o vizită de 7 zile în tabăra leproşilor Mariei iar lui Aaron lipsa repercursiunilor şi o inimă bucuroasă că totul s-a sfârşit cu bine.

Pizmuim şi rar vedem şi recunoaştem pe cineva mai presus decât pe noi înşine. Astfel, în umbra cortului nostru suntem adesea în tabăra lui Aaron şi a Mariei gata să ne agăţăm de orice numai să reuşim să coborâm prestigiul unui om. Drumul spre tabăra blânzilor este anevoios dar trebuie făcut, trece prin văile smereniei şi atrage durerile recunoaşterii nimicniciei în faţa lui Dumnezeu dar este singurul drum care ne va asigura o vedere clară a realităţii.

Scris de Ganditorul (http://ganditorul.wordpress.com)

Apare pe scena Egiptului atunci când toată lumea uitase de el, după 40 de ani de fugă şi ascundere departe de ţara durerii poporului său, însoţit de data acesta de o misiune mai grea decât ar fi vrut să poarte, de semne puternice şi cu desaga plină de speranţe pentru poporul deznădejdii.

Moise se distinge puternic în cadrul întregii galerii de conducători măieştri ai lumii trecute sau prezente, evreişti sau de orice altă naţionalitate. Particularităţile conducerii sale în care a ştiut să împletească forţa cu blândeţea, deciziile dure cu mijlocirea, carisma de conducător cu închinarea umilă înaintea lui Dumnezeu fac din Moise un principe neegalat încă.

Surprinde la Moise sinceritatea cu care se raportează la Dumnezeu. În pustie, printre nopţi de nesomn şi zile încărcate, blândul conducător trebuia să facă faţă miilor de probleme şi să găsească răspunsuri pentru sute de provocări. Ştia că este supraveghetorul unui popor dificil şi zi de zi picăturile amare ale revoltelor mocnite îi umpleau tot mai mult paharul. Ultima, revolta poporului care se săturase de mană şi care dintr-o dată avea nevoie de carne, a făcut să se reverse acest pahar. În prezenţa Domnului ar fi putut acuza poporul de nestăpânire, lipsă de recunoştinţă şi îndărătnicie; s-ar fi putut da la o parte din calea mâniei lui Dumnezeu, ar fi putut să o stârnească şi să o întreţină cu argumente bine ţintite. Ar fi putut să rostească un discurs rotund prin care să încerce să primească bunăvoinţa lui Dumnezeu, un discurs al cuvintelor frumoase, presărat cu laude şi aluzii, demn de un conducător care cunoaşte bine tainele diplomaţiei. Dar Moise se prăbuşeşte înaintea lui Dumnezeu iar cuvintele-i amare izvorăsc dintr-o inimă rănită dar care continuă să iubească poporul al cărui doică este. Spusele pe care Moise le îngână înaintea lui Dumnezeu arată şi starea depresivă în care a ajuns, stare despre care vorbeşte deschis şi în care cere socoteală. Pentru el nu mai este timp de răstălmăciri sau dublu înţeles, este trist şi perfect sincer înaintea unui Dumnezeu pe care nu vrea să îl scoată cu basma curată.

Impresionează la Moise şi capacitatea lui de a pricepe bine de unde îi vine puterea şi cârmuirea. Ar fi putut să fie plin de el, să conducă despotic, să lupte cu îndârjire pentru a-şi apăra poziţia în tabără, să controleze totul şi să nu lase netaxat nici un eveniment care ar ştirbi din autoritatea şi imaginea marelui Moise în tabără. Am pricepe aşa de bine fiecare dintre aceste acţiuni pentru că suntem aşa de obişnuiţi cu ele dar suntem puşi în încurcătură atunci când îl vedem pe Moise bucuros că sunt oameni care prorocesc în tabără, nealeşi de el.

Devenim repede geloşi pe cei care sunt în stare să facă ceea ce facem şi noi, îi analizăm şi le găsim o sumedenie de defecte tocmai pentru că ne este teamă că ne vom pierde locul avut până atunci, că nu vom mai avea parte de respectul iniţial şi că aplauzele vor pierde din vigoare. Trăim o goană nebună de a fi diferiţi şi chiar biserica este afectată de acest flagel; vrem să fim diferiţi pentru a ne face remarcaţi, priviţi şi apreciaţi şi acceptăm cu greu pe oricine este diferit dar la fel ca noi. Dar Moise ştia că tot ce are şi este bun vine de la Dumnezeu care cârmuieşte toate lucrurile, înţelegea bine lungimea vieţii care nu trebuie scurtată de acte de gelozie şi pizmuire. Moise nu voia să fie diferit doar pentru a rămâne conducător, nu voia daruri de la Dumnezeu doar pentru a putea controla ci Moise avea în vedere binele colectiv pentru care era gata să se jertfească.

Vrei să fii diferit? Alege să fii sincer cu Dumnezeu, cu tine şi cu ceilalţi! Alege ca diferenţierea ta să aducă un plus de valoare “taberei” în care te afli chiar dacă orgoliul tău va avea de suferit!

Scris de Ganditorul (http://ganditorul.wordpress.com)

Mantuirea sufletului – ( vezi 1 Petru 1.9) este un rezultat al vietii de credinta, o finalitate a ei. Este mantuirea in sens de transformare dupa chipul Domnului ( 2 Corinteni 3.18) in aspecte practice de viata. Aceasta mantuire a sufletului trebuie dusa la capat „ in frica si cutremur” ( Filipeni 2.12). este acel aspect al mantuirii care priveste izbavirea, nu de pacate, ci de pacat ca putere dominatoare in viata, izbavire de „eu”, in ultima instanta izbavire de proprie vointa. Desi aceste aspecte sunt tratate pe larg in multe texte din Noul Testament si ilustrate in situatii si personaje ale vechiului Testament, totusi nu gresim daca spunem ca textul fundamental care trateaza subiectul este Romani 7 si 8 prima parte.
Mantuirea trupului – se va manifesta la venirea Domnului, prin transformare pentru cei in viata si prin inviere pentru cei adormiti.
In toate aspectele mantuirii, Domnul Isus este direct implicat, iar pierderea unuia dintre cei credinciosi ar fi o nedesavarsire a lucrarii Sale, lucru pe care sigur nu il putem admite. Domnul Insusi admite ca nimeni nu ne va smulge din mana Lui ( ce ridicol ar fi ca cineva sa sugereze ca nimeni nu ne va smulge, dar putem sa ne smulgem noi…). Mantuirea noastra implica in cel mai inalt nivel Persoana si lucrarea Domnului, asa incat „chiar daca noi suntem necredinciosi, El ramane credincios pentru ca nu se poate tagadui singur” ( 2 Timotei 2.13).
Este important acum sa remarcam un lucru: dintre cele trei aspecte ale mantuirii numai cel almantuirii sufletului este prezentat ca un proces indelung si in care omul are o responsabilitate inaintea lui Dumnezeu. Harul mantuirii ( duhului – nasterea din nou – viata vesnica ) l-am primit „atunci cand am crezut”. Nemurirea, neputrezirea este un proces care are loc la venirea Domnului „intr-o clipa, o clipeala din ochi”. Dar in ceea ce priveste transformarea dupa chipul Domnului, manifestarea caracterului Sau in viata practica, aceste lucruri necesita timp si sarguinta din partea celui credincios. El face acestea nu pentru a ajunge in cer, ci ca unul care are aceasta certitudine. Asa ne invata Domnul in Ioan 14. el spune ca avem un loc asigurat si stim cine este Acela care ni-l pregateste. De aceea, sa dovedim ca Il iubim, pazind poruncile Lui – poruncile Lui fiind suma tuturor indemnurilor practice din Scriptura cu privire la umblarea celui credincios calcand pe urmele Domnului Isus.
Dupa aceasta lunga introducere as vrea sa tragem o prima concluzie: mantuirea este sigura pentru ca depinde de El si nu de mine. Ceea ce tine de mine este doar straduinta de a fi tot mai mult asemenea Lui – straduinta care nu inseamna decat a renunta constient si permanent la propria vointa pentru a fi calauzit de Duhul Sfant in fiecare clipa din viata. De modul cum ne achitam aceasta responsabilitate depinde rasplatirea pe care o vom primi ( 2 Corinteni 5.10 ), mantuirea, in sensul de a ajunge in cer, fiind sigura chiar si pentru credinciosul care ( ipotetic ) nu ar primi rasplatire ( 1 Cor. 3.15 ).
Acum, cateva cuvinte despre Carte, Carti. Exista mai multi termeni:
Cartea Ta ( Exod 32.32, Ps. 139. 16)
Carta Vietii ( Apocalipsa 20.15 )
Carta Vietii Mielului ( Apocalipsa 13.8 )
carti cu faptele oamenilor ( Apocalipsa 20.12)

Fara sa fi cautat in toate locurile in care acest subiect este mentionat, as vrea sa scot in evidenta cateva, alaturi de explicatiile pe care le-am gasit referitor la ele.
Exod 32 ne prezinta doua dificultati, una legata de cererea lui Moise, cealalta in legatura cu raspunsul lui Domnului. In cea dintai privinta prefer sa transcriu un citat al unui frate binecunoscut, acum la Domnul: „Moise, plin de zel pentru popor, dar dand la iveala limite in intelegere, comportandu-se intr-un mod pe care Dumnezeu l-a permis pentru invatatura noastra, propune poporului sa incerce, urcand din nou pe munte, a obtine ispasire pentru pacatul lor. In privinta acestei mijlociri pe care el urma sa o faca, se exprima cu „poate”. El cere lui Dumnezeu sa-l stearga din Cartea Sa, decat sa vada pe popor fara putinta de a fi iertat. Dar Dumnezeu refuza,; si chiar daca in urma mijlocirii lui Moise, poporul este crutat si asezat sub caile rabdarii si ingaduintei Sale, totusi fiecare israelit ramanea sub povara responsabilitatii inaintea lui Dumnezeu, ramanea sub lege. Astfel, Dumnezeu spune ca pe cel care a pacatuit, pe acela il va sterge din Carte.”
Prin urmare medierea lui Moise a avut valabilitate in sensul acesta: ca Dumnezeu, in suveranitatea Sa, sa ierte poporul si sa-l readuca sub guvernarea Sa, o guvernare ale carei principii le vom vedea mai apoi in descrierea Scripturii. Dar aceasta mediere nu putea ispasi pacatele israelitilor, astfel incat ei sa fie la adapost de efectele si de sabia legii ( de aceea, aceasta revelatie a lui Dumnezeu, desi arata un Dumnezeu plin de bunatate, este numita de apostolul Pavel „ o slujba a mortii si a condamnarii” – 2 Corinteni 3.3, 7.9. Pentru ca atat timp cat poporul era inca sub lege, cu cat Dumnezeu era mai bun, cu atat poporul era mai vinovat). Moise primeste porunca de a conduce poporul la locul randuit si i se spune ca un inger va merge inaintea lor.
Remarcam in fata acestor lucruri marea diferenta dintre lucrarea lui Moise si cea a scumpului nostru mantuitor. Hristos coboara din locul locuintei sale, din sanul tatalui, pentru a face voia Sa. Si, desi a tinut legea ( in loc sa sfarme tablele ei – semne ale legamantului dintai in fata exigentelor carora omul era total incapabil ), El poarta totusi pedeapsa pentru incalcarea ei. Apoi, odata implinita ispasirea, se intoarce in cer, nu cu un trist „poate” pe buze, care s-ar fi topit repede in fata sfinteniei lui Dumnezeu, ci cu insusi sangele Sau scump, semna al ispasirii implinite si al statornicirii noului legamant. Iar valoarea acestui sange nu putea fi indoielnica in fata Dumnezeului inaintea Caruia era prezentat.
Ramane o problema aparent nerezolvata inca, in contextul discutiei noastre, si anume afirmatia ca cel care a pacatuit va fi sters din Carte. Cartea Vietii aici este simplu termenul folosit pentru registrul in care sunt inscrisi cei vii care traiesc. Exista deci o carte in care sunt scrisi toti cei care sunt vii fizic. Din aceasta carte numele poate fi sters in sensul ca persoana respectiva moare. Acesta e sensul versetelor din Exod 32 si Ps 69.28. a fi sters din aceasta carte inseamna a muri fizic, ca o consecinta a judecatii lui Dumnezeu fie asupra celor care pacatuisera in pustiu ( Exod 32 ) fie asupra celor care L-au rastignit pe Domnul Isus ( Ps. 69 ) – toti acei iudei care refuzand harul isi atrag pedeapsa aspra a legii. Ei nu numai ca sunt stersi din carte vietii fizice ( in varianta in greceste a Vechiului Testament se foloseste termenul de „carte a celor in viata” ) dar nu sunt nicidecum inscrisi in cartea vietii eterne impreuna cu cei drepti ( Ps. 69.28). sa mai remarcam un aspect, si anume: cartea vietii fizice pe pamant este numita si cartea lui Dumnezeu „Cartea Ta” ( exod 32, Ps. 139.16).
Cartea vietii eterne ( sau cartea vietii Mielului ) este registrul in care sunt scrisi toti cei care au prin credinta viata eterna ( lucru valabil pentru toti credinciosii din toate timpurile, in virtutea lucrarii Domnului de la cruce). Din aceasta carte nimeni nu poate fi sters.
Deci, cand citim „cartea vietii”, trebuie din context sa intelegem daca este vorba de cartea vietii fizice ( Exod 32.33, Ps. 139.16, Ps. 69.28 ) sau daca e vorba de cartea vietii eterne ( Filipeni 4.3, Apoc. 22. 12, 15).
In Daniel 21.1 gasim si o alta „carte”, fara alt cuvant care sa o descrie, acolo fiind vorba de ramasita credincioasa a lui Israel. Mai este mentionata o carte in Ps. 40 – este cartea planului lui Dumnezeu. Acelasi lucru este reluat in Evrei 10 – sulul cartii.
In Apocalipsa gasim mentionate si alte carti – se foloseste pluralul. Acolo sunt inscrise faptele celor morti, nemantuiti. Mortii nemantuiti vor fi judecati dupa faptele lor. Aceste fapte sunt rele – pentru ca au iubit mai mult intunericul decat lumina ( Ioan 3.19 ) – iar Dumnezeu este drept sa-i trimita in iad. Se mai face insa o verificare – ca o confirmare – aratandu-se ca numele lor nu sunt scrise in cartea vietii. Aceasta inseamna ca cei necredinciosi nu vor primi o pedeapsa in functie de faptele lor, ci doar datorita faptului ca nu au primit viata eterna in dar.
Unii oameni inca stau in dubiu – ca si Pilat odinioara – „ce sa fac cu Isus, care se numeste Hristos?”. La o astfel de intrebare trebuie sa raspundem fiecare personal. Scriptura indeamna: „Crede in Domnul Isus si vei fi mantuit, tu si casa ta”; iar pentru noi cei credinciosi: „sfintiti in inimile voastre pe Hristos ca Domn”. Daca El este Mantuitorul tau ( aceasta o stie Dumnezeu conform 2 Timotei 2.19 si o stii si tu personal – Romani 8. 16, 16 ) se cuvine sa-i dai intaietate absoluta in inima ta, acolo de unde ies izvoarele vietii. Aceasta inseamna sa-L sfintesti ca Domn.
Si inca un lucru: El ne poate tagadui – in ceea ce priveste marturia noastra pentru El in aceasta lume; dar nu ne va refuza niciodata accesul in cer pentru ca nu Se poate tagadui pe Sine. Aceasta este sensul textului din 2 Timotei 2.11-13.
Cand marturia poporului Israel era falimentara, cand Daniel nu avea nici un argument pentru a cere restaurarea natiunii, i-a mai ramas prin credinta un singur lucru de spus: „pentru Tine” ( Daniel 9.19 ). Esenta, motivatia si siguranta mantuirii noastre nu se gaseste la noi ci la El. Iar daca obisnuim sa scriem El cu „E” mare, atunci adu-ti aminte ce spune Pavel: „stiu in Cine am crezut”.

Sunt nopți care parcă nu se mai termină

În liniştea şi buna învoire din încăperea în care ucenicii serbau cina, nimic nu părea să anunţe o astfel de noapte. Ritualurile pe care Învăţătorul le făcea erau pline de mister … dar poate că mâine. şi ei ucenicii, vor înţelege tot de la El, despre ce era vorba. Învăţătorul le vorbea şi de trădare: dar care dintre ei să fie? Şi apoi, ce trădare să fie aceea, doar ei nu aveau nimic de ascuns, totul făcuseră în văzul lumii, întotdeauna erau pe uliţă, niciodată departe de oameni. Dacă vinde cineva, fie şi retrasul Iuda, cum să o facă, de ce şi cui? Au cântat cântarea, au ieşit la locul de odihnă şi au fost rugaţi să vegheze cu Domnul Isus dar nici atunci nici unul dintre ei nu pricepuse. Ochii le erau grei şi au adormit.

“Plecăciune, Învăţătorule!” zise Iuda înconjurat de soldaţi înarmaţi, slujitori ai preoţimii cu torţe şi numeroşi indivizi cu bâte. Sărutul lui rece a dat startul uneia dintre cele mai cunplite nopţi cunoscute de umanitate. Mântuitorul i-a întâmpinat paşnic şi s-a lăsat dus. A fost singurul care a controlat, ascuns şi tăcut, noaptea; nimic nu L-a luat prin surpindere. Ştia că venise la ai Săi dar ei l-au respins. Trăia această respingere şi era gata să-şi dea viaţa răscumpărare pentru mulţi; ceasul lui Dumnezeu bătuse şi timpul mântuirii era aproape.

Noaptea aceea va descoperi aspecte ascunse bine în sufletele celor din jur, aspecte ce trebuiau să iasă la iveală. Priviţi la Marele Preot, el, mândria lui Israel, reprezentantul lui Dumnezeu stă şi ascultă la ceas târziu mărturiile oamenilor de nimic doar cu speranţa că va putea să găsească una suficient de bună pentru a-i distruge inamicul. Noaptea aceea va dovedi preoţia lui Israel coruptă, gata să plăteacă vânzători, să se asocieze cu trădători şi să îşi bazeze judecata pe oameni fără valoare.

Noaptea îl va frânge pe impulsivul Petru. El, cel gata să meargă până la moarte cu Mântuitorul, cel gata să păşească pe ape plin de credinţă şi să spună lucruri pe care numai Duhul i le putea descoperi, el este acum înfrânt, capitulează în faţa slujincelor şi dimineaţa îl va găsi înecat în lacrimi.

O, Iuda! Noaptea se arăta promiţătoare: 30 de arginţi formau o sumă frumuşică şi cu ei recupera o parte din timpul pierdut cu Isus din Nazaret. Afundat în noapte, pribegind pe străzile tăcute ca un mormânt ale Ierusalimului, cântărea banii în palmă şi nu putea să îşi şteargă din minte imaginea plină de dragoste a Domnului Isus. Erau prea puţini bani, prea mult făcuse, poate că El era Mesia, poate că se înşelase…noaptea îl va frânge definitiv.

Astfel de nopţi nu ne ocolesc nici pe noi, ele vin pe nepregătite, apar la orizont şi se năpustesc asupra noastră ca un taifun. Atunci este vremea potrivită să ne ascuţim simţurile şi să ne urmărim pentru că acele nopţi au darul să aducă la iveală ce este ascuns bine în noi, niciodată recunoscut, întotdeauna învelit. În timp de zi, printre succese şi speranţe, imaginea ştim să ne-o creionăm bine, luăm dintr-o parte şi punem în alta, ne studiem vorbirea şi potrivim atitudinea. În noapte însă suntem noi, cei adevăraţi, cei care avem nevoie de îndreptare, de mântuire şi eliberare, noi, cei la care Domnul Isus se gândea în noaptea grea din Ierusalimul Iudeii.

În noaptea aceea ucenicii începeau să-şi dea primele extemporale în vederea cunoaşterii propriilor limitări dar mai ales a Celui ce răpus aparent de nevoia de odihnă atât de umană, purta in Sine valenţele Dumnezeirii, Cel ce-şi rezervă dreptul de a certa vântul şi a vorbi mării iar acestea să asculte în supunere , cu sfială, poruncile Stăpânului. Ce lecţie înfricoşător de dulce pentru ucenicii speriaţi. Stăpânul naturii în umila corabie, atât de aproape de ei, atât de puternic în vulnerabilitatea aparentă.

Se aud tot mai des şi tot mai aproape vuiete care prevestesc apropierea furtunii cu zvonuri şi presupoziţii sumbre legate de viitorul global când criza de orice natură ar putea pune stăpânire pe cei ce se tem.

” Pentru ce sunteţi aşa de fricoşi? Tot n-aveţi credinţă?” a răsunat in liniştea profundă, de pe marea tăcută întrebarea aproape retorică a Învăţătorului. Ucenicii au învăţat sa Îi cunoască puterea. Simpla cunoaştere i-a schimbat total din fricoşi, oameni simpli cu temeri şi angoase în eroi ai credinţei care în Numele Lui au fost gata să meargă cu capul sus la moarte pe arenele romane.

Ce sentimente îţi trezesc veştile rele care fac înconjurul lumii moderne la început de secol XXI? Îl cunoşti suficient aşa încât cunoaşterea Lui să îti asigure liniştea şi încrederea deplină în Cel ce are puterea să poruncească si ce porunceşte să se facă?

Scris de Ganditorul (http://ganditorul.wordpress.com)