..:: Crestini Forever ::.. - Marea Tragedie CĂDEREA ŞI REAŞEZAREA

Home

Marea Tragedie CĂDEREA ŞI REAŞEZAREA

Versetul Zilei

Psalmi 45:1-2

Cuvinte pline de farmec imi clocotesc in inima, si zic: Lucrarea mea de lauda este pentru imparatul! ... Tu esti cel mai frumos dintre oameni, harul este turnat pe buzele tale.

Meditatia Zilei

Marea Tragedie CĂDEREA ŞI REAŞEZAREA

CĂDEREA ŞI REAŞEZAREA
ÎN STAREA ORIGINARĂ
Înaintea noastră se deschide Planul tainic de mântuire al lui Dumnezeu. În Genesa 1:27, Dumnezeu a creat omul după chipul şi asemănarea Sa într-un trup duhovnicesc. În capitolul 2:7, Domnul Dumnezeu a făcut omul din ţărână, într-un trup de carne. În versetul 18, Dumnezeu a spus :
“Nu este bine ca omul să fie singur, am să-i fac un ajutor potrivit pentru el”. Apoi Domnul Dumnezeu a făcut toate creaturile vii, întotdeauna sub formă de pereche, din ţărână şi Adam le-a dat nume.
Apoi Domnul a căutat un ajutor potrivit pentru Adam, dar nu a găsit nici unul (vers. 20). În cele din urmă, Domnul Dumnezeu a luat-o pe Eva din Adam şi i-a adus-o înainte. Ea era carne din carnea lui, os din oasele lui (vers. 21:24). Aici găsim o mare taină cu privire la Hristos şi la Biserică (Efeseni 5:30-32). Aşa cum Eva a fost scoasă din Adam şi adusă la el, tot aşa şi Biserica a fost în Hristos şi a fost scoasă din El, pentru ca la sfârşit să fie înfăţişată înaintea Lui ca o fecioară curată (2Corinteni 11:2; Efeseni 5:27). El este Cuvântul-Mire şi ea este Mireasa Cuvântului, El este Capul şi ea este trupul (Coloseni 1:18).
La început, Cerul şi Pământul existau în armonie, fericire şi bucurie, într-o stare pe care nu suntem capabili să ne-o imaginăm. Oştirea cerească aducea slavă la tronul lui Dumnezeu. Domnul îi vizita pe Adam şi Eva în răcoarea serii în Rai şi avea părtăşie cu ei. Nu exista nici urmă de tristeţe, boală sau moarte. Dar şi Lucifer a avut acces în Rai, aşa cum ni se spune în mod tainic în Ezechiel 28:
“…ajunsese-i la cea mai înaltă desăvârşire, erai plin de înţelepciune şi desăvârşit în frumuseţe. Stăteai în Eden, grădina lui Dumnezeu şi erai acoperit cu tot felul de pietre scumpe. Erai un heruvim ocrotitor, cu aripile întinse…” (vers. 12-15). El a fost primul uns şi a devenit duşmanul lui Dumnezeu. Aceasta este de mare însemnătate pentru subiectul nostru despre unşii din timpul sfârşitului.
Înaltul heruvim nu a fost mulţumit cu faptul că devenise un duşman şi provocase situaţia catastrofală din Cer. El a văzut că Dumnezeu ţinea la fiul Său, Adam, pe care îl pusese mai mare peste tot ceea ce fusese creat pe Pământ şi nu a fost mulţumit cu această situaţie. Adam şi Eva stăpâneau asupra pământului. Duşmanul căzut din ordinea cerească a scos prima pereche în afara ordinii divine şi a atras-o în propria-i cădere. Ca fiinţă duhovnicească, a folosit cea mai evoluată şi mai şireată specie dintre animale (Genesa 3:1) care, fără îndoială, era cea mai apropiată omului, adică şarpele care umbla vertical şi putea să vorbească.
Conversaţia pe care şarpele a avut-o cu Eva este bine redată. Numai după ce a fost blestemat (vers. 14), el şi-a pierdut forma şi a devenit reptilă. De atunci înainte, până în Cartea Apocalipsei, duşmanul lui Dumnezeu este numit diavolul, Satan, balaurul şi şarpele cel vechi. Ceea ce s-a întâmplat pe pământ a fost şi mai cumplit decât ceea ce a avut loc în cer. Cu toate acestea, heruvimii şi serafimii, toate fiinţele divine care nu au fost influenţate de Lucifer, au rămas în rânduiala divină, în locul destinat lor. Pe pământ întreaga rasă umană a fost supusă conducerii şi stăpânirii lui Satan. El a reuşit să influenţeze prima pereche şi s-o facă să se îndoiască de ceea ce zisese Dumnezeu: să nu mănânce din pomul cunoştinţei binelui şi răului şi să nu încalce porunca sfântă a lui Dumnezeu, încălcare care aducea pedeapsa cu moartea. El le-a promis că ochii lor vor fi deschişi şi că ei vor fi ca Dumnezeu. Duşmanul le-a spus: “Cu siguranţă că nu veţi muri”.
Era exact opusul a ceea ce spusese Dumnezeu. La început Satan a adus întreaga lume animală sub stăpânirea lui, luând chipul şarpelui, apoi el a făcut-o pe Eva să se supună influenţei lui. El a pus Cuvântul lui Dumnezeu sub semnul întrebării şi a transformat porunca:
“Poţi să mănânci după plăcere din orice pom din grădină”, exact în opusul ei “Oare a zis Dumnezeu cu adevărat să nu mâncaţi din toţi pomii din grădină” (comparaţi Genesa 2:16 cu Genesa 3:1).
Deformarea unui singur Cuvânt a fost suficientă pentru a cauza moartea. Duşmanul întotdeauna vorbeşte despre subiecte biblice, dar niciodată nu rămâne la Adevărul original, el nu neagă Cuvântul, el îl răsuceşte şi astfel îi dă un sens diferit faţă de cel original. El atrage chiar şi pe credincioşi în discuţii fără de sfârşit care subminează credibilitatea Cuvântului lui Dumnezeu.
Nu era vorba despre mâncarea unui fruct; aici ni se prezintă cum au început de fapt lucrurile. Era vorba despre pofta ochilor, care chiar şi astăzi duce la pofta trupească. El nu numai că a atras-o pe Eva într-o discuţie, el a amăgit-o, şi aceasta s-a întâmplat înainte să aibă loc înmulţirea naturală, aşa cum Domnul a intenţionat să fie când a spus: “Creşteţi şi înmulţiţi-vă…”.
Se ştie la ce ne referim dacă vorbim de o femeie amăgită. Toată lumea este conştientă de implicaţiile frazei: “El a căzut în păcat.” Scriptura spune: “Dacă un om înşeală pe o fată nelogodită şi se culcă cu ea, îi va plăti zestrea şi o va lua de nevastă“ (Exod 22:16). După ce şarpele a amăgit-o pe Eva, ea s-a dat lui Adam, care nu o cunoscuse până atunci în acest fel. Şarpele şi-a lăsat în urmă sămânţa, adică urmaşi. Cain a fost rodul lui natural, iar Abel a fost rodul natural al lui Adam. După cele întâmplate în capitolul 3, citim capitolul 4:1-2: “Adam s-a împreunat cu nevastă-sa Eva; ea a rămas însărcinată, şi a născut pe Cain, şi a zis: “Am căpătat un om cu ajutorul Domnului!” A mai născut şi pe fratele său Abel. Abel era cioban, iar Cain era plugar”.
Doi fii total diferiţi au fost născuţi. Ultima parte a capitolului 3 şi prima parte a capitolului 4 trebuie citite împreună. Împărţirea în versete şi capitole nu au existat în manuscrisele originale. Ne este greu să înţelegem ceea ce s-a întâmplat în aceiaşi zi, înainte ca Domnul să vină să-i viziteze în răcoarea serii. Apoi, ei s-au ascuns şi Dumnezeu a chemat: “Adame, unde eşti?”, după ce ei îşi făcuseră şorţuri din frunze de smochin pentru a-şi acoperi ruşinea.
Dumnezeu S-a referit direct la ceea ce se întâmplase, prin aplicarea pedepsei la locul potrivit, fapt care este valabil şi astăzi. El i-a spus Evei: “Cu durere vei naşte copii”. Nici o femeie nu a dat naştere unui copil după ce a mâncat un fruct, nici măcar prima femeie. Nu fără temei a dat Dumnezeu porunca Lui strictă în Legea Lui:
“Să nu te culci cu o vită, ca să te pângăreşti cu ea. Femeia să nu se apropie de vită, ca să curvească cu ea. Este o mare mişelie” (Levitic 18:23). El chiar a spus: “Blestemat să fie cel care se va culca cu o vită oarecare! Şi tot poporul să răspundă: “Amin” (Deuteronom 27:21).
Păcatul şi căderea au putut avea loc din cauză că Adam s-a supus influenţei Evei. Acuzându-l, Domnul i-a spus lui Adam:
“Fiindcă ai ascultat de glasul nevestei tale, şi ai mâncat din pomul despre care îţi poruncisem…” (Genesa 3:17). Vina principală a avut-o Adam, pentru că el a încălcat porunca pe care Dumnezeu i-a dat-o lui personal, şi ca atare este scris: “Şi după cum toţi mor în Adam…” (1Corinteni 15:22). Din acel moment omenirea a fost separată de Dumnezeu şi pierdută. Prima pereche a trebuit să părăsească Paradisul. Chiar atunci Dumnezeu a prezis Mântuirea prin sămânţa femeii (Genesa 3:15).
Când Dumnezeu a făcut un legământ cu Avraam, El a cerut tăierea împrejur a prepuţului fiecărui bărbat, ca o aducere aminte a “Cuvântului poruncă” care a fost încălcat, aducând astfel căderea:
“Acesta este Legământul Meu pe care să-l păziţi între Mine şi voi, şi sămânţa ta după tine; tot ce este parte bărbătească între voi să fie tăiat împrejur” (Genesa 17:10). Dumnezeu a declarat că semnul legământului este tăierea împrejur a prepuţului:
“Va trebui tăiat împrejur atât robul născut în casă cât şi cel cumpărat cu bani; şi astfel legământul Meu să fie întărit în carnea voastră ca un legământ veşnic. Un copil de parte bărbătească netăiat împrejur în carnea prepuţului lui, să fie nimicit din mijlocul neamului său; a încălcat legământul Meu” (Genesa 17:13-14). Tăierea împrejur a fost atât de importantă pentru Dumnezeu încât El a vrut să-l omoare pe Moise, din cauză că nu-şi tăiase împrejur fiul. (Exod 4:24-26).
În timpul lui Iosua, Dumnezeu a dat porunca să fie tăiaţi împrejur toţi fiii care au fost născuţi după ieşirea din Egipt (capitolul 5). Şi Mântuitorul a fost tăiat împrejur în ziua a opta şi astfel supus poruncii divine (Luca 2:21-24). În Sfintele Scripturi orice poruncă are semnificaţia şi locul ei.
Pavel, care a fost rânduit de Dumnezeu să fie apostol şi învăţător, a scris referitor la Avraam şi tăierea împrejur: ”Apoi a primit ca semn tăierea împrejur, ca o pecete a acelei neprihăniri, pe care o căpătase prin credinţă, când era netăiat împrejur. Şi aceasta pentru ca să fie tatăl tuturor acelor care cred, măcar că nu sunt tăiaţi împrejur, că adică să li se socotească şi lor neprihănirea aceasta…” (Romani 4:11).
În Noul Legământ, care a urmat după răscumpărarea din păcat, nu avem nici o poruncă pentru tăierea împrejur în trup. Acum inimile noastre trebuie să fie tăiate împrejur. Hristos a murit pentru cei tăiaţi împrejur şi pentru cei netăiaţi împrejur. Acum se aplică ceea a ce a scris Pavel: “Căci în Isus Hristos, nici tăierea împrejur, nici netăiere împrejur n-au vreun preţ, ci credinţa care lucrează prin dragoste” (Galateni 5:6).
“În El aţi fost tăiaţi împrejur nu cu o tăiere împrejur făcută de mână, ci cu tăierea împrejur a lui Hristos, în dezbrăcarea de trupul poftelor firii noastre pământeşti, fiind îngropaţi cu El, prin credinţă în puterea lui Dumnezeu, care L-a înviat din morţi” (Coloseni 2:11-12).
Pomul vieţii era în mijlocul grădini şi pomul cunoştinţei stătea chiar lângă el. Ascultarea şi neascultarea, viaţa şi moartea sunt foarte apropiate, dar se exclud una pe alta. Absenţa vieţii se numeşte moarte, absenţa luminii se numeşte întuneric, absenţa credinţei este necredinţă şi absenţa ascultării este neascultare.