..:: Crestini Forever ::.. - Aminteste-ti ca vei murii

Home

Resurse Crestine

Cugetari

Aminteste-ti ca vei murii

Versetul Zilei

Psalmul 33:1-3

Neprihanitilor, bucurati-va in DOMNUL! Oamenilor fara prihana le sase bine cantarea de lauda... Cantati-I o cantare noua!

Meditatia Zilei

Aminteste-ti ca vei murii

Cat de repede trece scurtul timp alocat vietii pamantene! De fapt, daca vrem sa recunoastem, el pare astazi a se grabi mai mult decat altadata. Ar trebui sa ne declaram mirati? Sa suspinam ca si cand ne aflam total depasiti de evolutiile nelinistitoare ale vremurilor pe care le traim? Sau s-ar putea spune ca adevarata intelepciune recomanda o cale cu mult mai buna?

Daca privim vietile noastre din perspectiva ingusta a spatio-temporalitatii in care suntem blocati, pare ca multe sensuri posibile isi pierd din consistenta. Intr-adevar, ce sens pare sa aiba o existenta scurta, plina- vai!- prea adesea de framantari si necazuri, zbuciumata si strafulgerata tot timpul de cosmarul neputintei si al indoielilor de tot felul. Cu multa vreme in urma, intr-o gradina incredibil de minunata, s-a intamplat ceva ce influenteaza si astazi cursul istoriei.
Primii oameni, amagiti de teribila putere a raului, au ales sa-L sfideze pe Dumnezeu, incalcandu-i porunca. Miza parea- pentru ei- faptul de a deveni ca Dumnezeu, cunoscand binele si raul. Ispititor gand… Asa ca nu au pregetat. Au mancat din fructul oprit, dar nu banala le-a fost surpriza atunci cand au inteles ce anume se intamplase. In loc sa devina ca Dumnezeu, ei s-au umplut de rusine si groaza inaintea Celui de al carui Cuvant se indoisera. Dorisera o slava pe care n-o meritau si pe care nu erau pregatiti sa o poarte si iata-i tremurand de rusine si groaza prin tufisurile gradinii in care gasisera candva atata bucurie…

Se poate discuta mult despre ceea ce s-a intamplat atunci acolo. Despre metodele pe care le-a folosit cel care a venit cu amagirea, despre felul in care a reactionat Creatorul pus in fata pacatului izvorat din nesupunere. Un lucru este cert, insa. Oamenii n-au devenit nicidecum ca Dumnezeu. Au inceput sa inteleaga ce inseamna raul, dar s-au trezit total neputinciosi in a-l infrunta si a-l invinge. Si-au dat seama, prin intelepciunea care vine din experienta dureroasa, ca nu-i deloc un lucru simplu sa devii ca Dumnezeu. Ca pentru asta trebuie ceva mai mult decat a cunoaste binele si raul. La ce-ti foloseste sa ai aceasta cunostinta, daca nu ai si puterea de a face intotdeauna numai binele si niciodata raul?

Si istoria a prins a se rostogoli cu viteza, angrenand in scurgerea ei toti urmasii celor doi nechibzuiti ai inceputurilor. Sigur, viata a mers mai departe. Ei si-au construit un mediu de viata, au dat nastere la copii, au muncit cautand a-si castiga existenta. Urmasii lor au inceput chiar sa conceapa ceea ce astazi numim civilizatie tehnica. Au inceput sa practice artele, cautand raspunsuri pentru framantarile din sufletele lor. Dar au inceput sa guste din plin si consecintele neascultarii si ale departarii de Cel care ii crease. Departe de a duce o existenta spiritualizata, ei au inceput sa guste din moarte. Cei care murisera spiritual au inceput sa piara fizic. Sa se desparta de cei dragi spre a se indrepta- unde, oare?

Ce bine ar fi fost daca ar fi mancat din pomul vietii in loc de cel al cunostintei! Pentru ca, la drept vorbind, la ce foloseste o intelepciune care nu-L cunoaste pe Creator? Si pentru ce sa iubesti o stiinta pe nedrept numita asa?

Intr-un Univers guvernat de legea cauzei si a efectului, oamenii au inceput sa culeaga roadele propriilor alegeri. Si-au dat seama cat sunt de vulnerabili. Au simtit pe pielea lor consecintele luxului de a te juca de-a Dumnezeu. De a sta cu spatele la singura Entitate atotputernica si prietenoasa omului. Au privit de aproape fata copiilor lor murind, au tras pe nari praful de pusca si au simtit mirosul sangelui varsat in prea-multele razboaie ale istoriei. Au inteles ca daca vrei sa te faci frate cu dracu pana treci lacul, acela te asteapta la malul celalalt pentru a stapani asupra ta… Si unii au inceput sa cheme Numele Domnului.

Gandurile acestea li se adreseaza lor, in primul rand. Pentru ca ei sunt aceia care au decis sa sfarme lanturile cursei. Moise, omul lui Dumnezeu, cerea de la Creatorul sau intelepciunea de a-si numara bine zilele. Pentru ca, medita el, la ce-ti folosesc putinii ani ai scurtei tale vieti daca nu ai parte de sfaturile unei inimi intelepte? Vedem- zice psalmistul- anii nostri proiectandu-se pe fundalul istoriei cu viteza unui sunet. Si nici nu prindem prea bine a intelege perspectiva truditei si indureratei noastre vieti ca ne si dam seama ca noi insine zburam prin existenta- tot mai aproape de finalul ei.

Pentru toti aceia care au decis ca viata lor sa fie doar a Domnului, trecerea timpului este o extrem de severa cercetare. Cat am vegheat? Cat am cautat sa ascultam de glasului Celui care a intrat in legamant cu noi? In ce anume ne-am gasit placerea? Cat de des ni s-a intamplat sa ne ascundem in spatele scuzei ca Domnul ne-a blestemat la truda si sudoare pe acest pamant? Esenta acestui rationament este ca, din moment ce ne-a condamnat la munca trudnica pentru castigarea existentei, Creatorul ar trebui sa accepte lipsa implicarii noastre in interesele Imparatiei Sale. Asa sa fie?

Nu cumva Acela a mai spus si ca, daca vom cauta mai intai Imparatia si neprihanirea care sunt ale Sale, toate (retineti, va rog) toate ne vor fi date pe deasupra? Nu spune tot Scriptura: „Degeaba va sculati de dimineata si va culcati tirziu, ca sa mancati o paine castigata cu durere; caci prea iubitilor Lui El le da paine ca in somn” (Psalmul 127:2)?

Este oare cazul sa recunoastem, impreuna cu Sfantul Pavel, ca- indiferent de imprejurare- trebuie sa consideram ca intelept postulatul „Dumnezeu sa fie gasit adevarat si toti oamenii sa fie gasiti mincinosi” (Romani 3:4)?
Va lasam sa decideti singuri. Un lucru este sigur. Omenirea, oricat de putin constienta ar parea de acest lucru, se indreapta spre ultimul act al indureratei dar si minunatei piese pe care o traieste. Undeva, in culise, se aud pasii Marelui Regizor. El vine, vine sa judece pamantul pe care suntem doar chiriasi. N-are rost sa ne facem mari sperante in legatura cu viitorul pamantesc. Oricat de multe vise ne-am lega de el, Proprietarul are planuri serioase de sistematizare. Si vrea sa-i includa in aceste planuri doar pe aceia care doresc a-si pune inima, ca Daniel Sfantul in vechime, sa inteleaga si sa se smereasca inaintea Dumnezeului lor. Sa intelegi inseamna sa traiesti aventura cunoasterii nu cu urechea plecata la soapta sarpelui, ci cu genunchii plecati inaintea Aceluia care a trimis pe Fiul Sau pe pamantul celor vii ca sa piara blestemat si insangerat in atarnarea pe lemn, dispretuit si parasit de poporul sau, impovarat si apasat de pacatele omenirii, insingurat si abandonat de Tatal Universului…

Un singur lucru mai ramane de facut dupa ce am inteles ce ne cere noua Dumnezeu. Sa ne smerim inaintea Lui. Adica sa incepem sa practicam tot ceea ce El ne-a descoperit. Pentru ca, intr-adevar, este o diferenta colosala intre a cunoaste Calea si a merge pe ea…

Iulian Porumb