Aşa vorbeşte Domnul domnilor, Alfa şi Omega, Învierea şi Viaţa:
“Vă dau o poruncă nouă: Să vă iubiţi unii pe alţii; cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii. Prin aceasta vor cunoaşte toţi că sunteţi ucenicii Mei, dacă veţi avea dragoste unii pentru alţii.” Ioan 13:34-35

- Eu am realizat că nu ştiu încă cu adevărat asta, sau, mai în profunzime. Cred că dacă noi creştinii am experimenta şi cunoaşte cum Iisus ne-a iubit pe noi, am putea să iubim şi noi pe alţii într-un mod foarte diferit. Cu pasiune. Cu adevărat. Motivul că asta lipseşte în mare măsură între creştini, este acesta. Nu ştim ce e acel lucru cu adevărat. Lipsa experienţei noastre şi a întâlniri cu bunătatea aceea a iubirii şi a sacrificiului Domnului nostru ne ţine mai căldicei. Nu suntem necredincioşi dar, parcă, cumva lipsiţi de entuziasm.

- Cred că o experienţă de aşa o magnitudine…ne şochează. Ne atinge. Ne zguduie cu tărie ţâţânile încheieturilor noastre emoţionale şi spirituale. Ne aruncă pe genunchi. Culcaţi întins în faţa Lui.

- Când eu mă supăr pe cineva pentru ceva motiv şi pe bune şi ştiu că trebuie să fiu îngăduitor, să aflu mai multe cauze şi să caut să înţeleg, şi mă doare, îmi amintesc de Iisus.

- Mă gândesc la faptul că în lucrarea Sa de jertfă, există multe chestiuni ascunse…profunde. Presupun că abia dacă o sutime din ce a însemnat crucea şi suferinţele Lui pentru noi, aş întelege, atunci aş ştii foarte multe despre mântuire.

- Cum poate ierta El atâta ? Cum poate El uita fărădelegile noastre ? Cum poate trece El peste atâta indiferenţă ce o avem faţă de El ? Cum poate El ierta pe cei ce Îl neagă, pe cei ce Îl urăsc, pe atei şi cei care nu îi onorează divinitatea ?

- El ne iartă pentru multele gânduri rele, ucigaşe, patimile şi poftele noastre. Stricate…răzbunătoare…neiertătoare, batjocoritoare…rele-rele de tot…otrăvite…amare…apoi mulţi trec la fapte la fel de rele, acre, urâte, monstruoase, fără pic de bunătate…crimă, jaf, distrugere, corupţie, război…

- TOT RĂUL NOSTRU L-A LUAT ASUPRA LUI…BLESTEMELE NOASTRE ŞI PEDEAPSA NOASTRĂ A TUTUROR AU FOST PESTE EL…”noi ne vedeam de drum…dar El a făcut să cadă asupra Lui…”…de mii de ani face asta…neobosit să ne iubească…

- El nevinovat fiind, sfânt, avea dreptul să ne judece pentru tot…dar nu, El se sacrifică să ne salveze pe noi ca şi cum El ar fi păcătuit…oh…CE GÂNDIRE…CE INIMĂ…CE SUFLET…ce mesaj ! Un mesaj indestructibil şi etern !

- Ce uşor ne supărăm noi, ce uşor judecăm pe alţii, ce uşor pedepsim pe alţii, ce uşor facem răul, noi care suntem răi, născuţi în păcat, deseori nu suportăm ceva, crezând că totul ni se cuvine…iar El…El a tăcut şi a iubit într-un mod în care nimeni în istoria lumii nu a făcut-o. Ce model perfect !

- Poate cineva să Îl descrie? Îl apreciem la valoarea Lui reală ? Este vreun poet să Il descrie aşa cum e? Poate vreun predicator să Îl prezinte aşa cum El este? Îl cântă cineva pe măsura Lui? Ne cunoaştem Regele cu adevărat?

- Înainte, mari conducători şi împăraţi cereau supuşilor să moară pentru ei şi scopul acestora, dar acum vine un Rege care moare El pentru supuşii Săi…ce lucru uimitor…a şocat nu doar Pământul ci şi cerul !

- Demult timp nu I-am spus “Doamne Te iubesc” dar nu pentru că nu Il iubesc ci pentru că…îmi lipseşte acea pasiune…m-am trezit că nu mai sunt îndrăgostit mortal de El…îmi este ruşine…:(

- Vreau să mă reîndrăgostesc de El. Să mă întorc la dragostea dintîi.

“Cum v-am iubit Eu, aşa să vă iubiţi şi voi unii pe alţii !” (Adică “tot aşa” sau “la fel”)

- Soluţia la criza morală, la divorţuri, la criza familiilor, a bisericilor, la criza financiară, economică, alimentară, la foamete, la războaie şi conflicte…la orice rău din lumea asta este porunca cea nouă a Domnului.

- Iubirea este forţa care vindecă dar şi care previne tot răul !

- Căci răul se naşte din rău !

- Există un loc în România unde se întâmplă asta? Este un loc undeva în care oamenii au fost atât de pasionaţi şi interesaţi de această poruncă încât, în ultimii 10 ani, au studiat, s-au rugat, s-au concentrat pe porunca Domnului şi au perseverat în această poruncă divină? Sper că sunt, căci altfel cine va mai ajunge la Cer? Şi sper să îi găsesc şi eu dacă aceştia există. Să îmi scrie să le fac o vizită. Aş fi onorat.

- În prezent este cel mai important lucru pentru mine…să experimentez iubirea divină încă de aici de pe Pământ…să pot să învăţ despre ea şi să o dăruiesc mai departe.

- Mulţi se laudă că ei cunosc din Biblie (nu e ceva rău să cunoşti), că ei sunt ceva, că ei sunt cineva, se mândresc şi se cred mai pe sus decât alţii. Ei îşi spun Mireasa, se autointitulează tot felul de nume biblice, titluri şi animale roiale, precum vultur, etc

- Dar Biblia lui Dumnezeu spune că fară IUBIRE nu suntem nimic… nimic. – Putem să cunoaştem taine de la Geneza la Apocalipsa, putem face miracole ale credinţei să mutăm munţii…şi totuşi nu suntem nimic fără dragoste.

- Domnul a zis “Vă dau o poruncă…”.

- Deci cunoaşterea iubirii Lui şi transmiterea acesteia pentru ceilalţi din vieţile noastre, nu este o opţiune, ci este o poruncă dumnezeiască concretă, clară, decisivă. Iată încă un motiv serios de rugăciune pentru noi!

- Se spune că un înger a spus cuiva care a avut o răpire cerească, ceva minunat, aşa a mărturisit el. “Numai dragostea desăvârşită va intra aici”. Acolo erau splendorile ce nu pot fi explicate, atât de slăvite sunt.

- Dragostea lui Dumnezeu exista, dar în Cristos ea s-a desăvârşit.!

- Să căutăm cu pasiune şi să experimentăm cel mai important lucru din Cuvântul lui Dumnezeu.
Dragostea Lui pentru noi ! Dragostea Lui din noi pentru ceilalţi !

- Ce mă şochează e că Dumnezeu nu a găsit altă metodă ! CE AM ZIS ? Să-mi pun mâna la gură ? Dacă Dumnezeu ar fi avut altă cale mai bună o făcea. Înseamnă că Jertfa lui Iisus este cel mai înalt ordin şi cel mai mare gând al lui Dumnezeu…nu a avut ceva mai înalt…Iisus a fost MAXIM ce putea Dumnezeu oferi !

- Mă zguduie. E foarte tare! Iisus Mesiah, Salvatorul nostru, a fost MAXIMUL lui Dumnezeu !

- Tot, tot, ce a fost mai bun la Dumnezeu a fost dat oamenilor…cel mai mare şi important lucru din univers şi cer…a fost El…chiar El.

- El a murit de fapt pentru cei ce cred în El. Păcatele noastre L-au dus acolo la cruce, nu ce părea atunci la suprafaţă…farisei şi romani…

- Doamne, Tată ceresc te rog, dă inspiraţie şi har liderilor spirituali dar şi oricui cheamă Numele lui Iisus Cristos, şi te respectă ca Domn, să experimenteze iubirea Ta pentru ei într-un mod în care niciodată nu au experimentat-o şi trăit-o. Apoi aceştia, Doamne cu ajutorul Duhului Sfânt să o transmită mai departe cu pasiune, unei lumi care este flămândă după dragoste, bunătate şi adevăr.

- Şi pe mine te rog Doamne, învaţă-mă ce înseamnă cu adevărat noua ta poruncă ! Amin.

P.S. – Cunoaşteţi o persoană despre care puteţi spune că a iubit pe alţii aşa cum Iisus ne-a iubit, sau vreo adunare, biserică, grup creştin unde dragostea lui Iisus se manifestă conform Ioan 13:34-35 ? M-aş bucura să aflu. Lăsaţi coment vă rog !

Poate că nu vom fi nevoiți vreodată să suferim într-atât, însa nu trebuie să uităm
că lumea nu ne iubește și că vom întâmpina întotdeauna “prigoniri” mai mici sau
mai mari.
Psalmii ne vorbesc mereu despre prigonitori, cei ce vor să ia viața credincioșilor
lui Dumnezeu, cei ce disprețuiesc Cuvântul și iubesc răutatea.
Psalmul 119 vorbește de asemenea despre un credincios prigonit, urât de
ceilalți, despre oameni răi care vor să ia viața credinciosului.
Ceea ce avem de învățat despre acest subiect din Psalmul 119 am identificat în
versetele 161- 168. Este vorba despre atitudinea corectă a unui credincios
prigonit, virtuțile credinciosului. Eroii credinței au clădit viața lor pe acești stâlpi.
Temelia este credința, iar pe acești stâlpi (virtuți) se poate clădi fără teamă o
viață, dar nu orice fel de viață, ci o trăire încununată de Domnul.

Curajul.
Curajul este fundația pe care se clădesc toate celelalte virtuți și valori
personale și doar curajul poate face ca acestea să fie reale.
Curajul înseamnă de fapt să știi de cine să îți fie frică.
Psalmistul este unul dintre acei care știu acest lucru.
El se teme numai de Dumnezeu:”Niste voievozi mã prigonesc fãrã temei,
dar inima mea nu tremurã decât de cuvintele Tale.”
Este obligatoriu ca în orice situație să ne temem de Dumnezeu,
și nu de oameni. Domnul Isus ne avertizează să nu ne temem de cei
ce pot ucide trupul. Atunci când lumea ne urăște nu trebuie
să ne fie frică. Unii creștini fac voia lumii de teamă sau poate de rușine.
Dar creștinul autentic este acela care nu se rușineaza de
Numele Domnului și chiar în vreme de prigoană Îl mărturisește pe El.
Avem un exemplu de curaj în apostoli:
“Și în fiecare zi, în Templu și acasã, nu încetau sã învețe pe
oameni, și sã vesteascã Evanghelia lui Isus Hristos.” (Fapte 5:42)
Petru și apostolii ceilalți, drept rãspuns, i-au zis:
“Trebuie sã ascultãm mai mult de Dumnezeu decât de oameni!
(Fapte 5:29)

Bucuria.
Bucuria este steagul ce flutură deasupra palatului când împăratul este în palat.(Billy Graham)
Într-adevăr atunci când Domnul este Împăratul vieții noastre suntem plini de
bucurie chiar și în suferințele noastre. Domnul Isus spune în Predica de pe munte:
“Ferice va fi de voi când, din pricina Mea, oamenii vã vor ocãrî, vã vor prigoni,
și vor spune tot felul de lucruri rele și neadevãrate împotriva voastrã!
Bucurați-vã și înveseliți-vã, pentru cã rãsplata voastrã este mare în ceruri;
cãci tot așa au prigonit pe proorocii, care au fost înainte de voi.” (Matei 5)
Termenul folosit de Domnul Isus pentru a numi aceasta bucurie a fost
“makarios” și înseamna “plin de bucurie dumnezeiască”- în opoziție cu
“eudaimonia”, fericirea omenească trecătoare. Și aici îi putem da exemplu pe
apostoli, care în vreme de prigoană, de suferință se bucurau în Domnul:
“Ei au plecat dinaintea Soborului,și s-au bucurat cã au fost învredniciți sã fie
batjocoriți, pentru Numele Lui.” (Fapte 5:41)
Psalmistul de asemenea este bucuros, în ciuda faptului că este
prigonit: “Mã bucur de Cuvântul Tãu, ca cel ce gãsește o mare pradã.”

Adevărul.
Un creștin adevărat iubește și spune adevărul: “Urãsc și nu pot
suferi minciuna, dar iubesc Legea Ta.” Atunci când omul este
batjocorit că este creștin, este ispitit să mintă. Un exemplu este Petru, care
a tăgăduit de trei ori, lepădându-se de Fiul lui Dumnezeu.
Să nu spunem niciodată “Nu Îl cunosc!”, ci să mărturisim mereu adevărul
Cuvântului care zice că El este Domn și Mântuitor.
Apostolii, printre care și Petru, cel care s-a lepădat, au mărturisit acest
adevăr cu toata îndrăzneala. Iată încă un exemplu din Faptele Apostolilor,
capitolul 8, vs. 35, unde învățăm că în orice vreme și oricui să-L
propovăduim pe Isus: “Atunci Filip a luat cuvântul, a început de la Scriptura
aceasta, și i-a propovãduit pe Isus.”

Lauda.
Dumnezeu merită să fie lăudat, ba mai mult, Dumnezeu ne cere să Îl lăudăm.
De cele mai multe ori însa Îl lăudăm atunci când ne merge bine, iar când avem
necazuri cârtim împotriva Lui. Versetul 164 din psalmul de față punctează un
alt stâlp al vieții credinciosului în vreme de prigoană:
“De șapte ori pe zi Te laud, din pricina legilor Tale celor drepte.”
Extraordinar! Este extraordinar să-L poți lăuda pe Dumnezeu până și în
suferință. Acest lucru înseamna că ești un credincios adevărat,
un împlinitor al Cuvântului. Avem un model minunat despre ce înseamnă
“a lăuda pe Domnul” și în apostoli: “Dupã ce le-au dat multe lovituri,
i-au aruncat în temnițã, și au dat în grijã temnicerului sã-i pãzeascã bine.
Temnicerul, ca unul care primise o astfel de poruncã, i-a aruncat în
temnița dinãuntru, și le-a bãgat picioarele în butuci. Pe la miezul nopții,
Pavel și Sila se rugau, și cântau cântãri de laudã lui Dumnezeu;
iar cei închiși îi ascultau.” (Fapte 16: 23- 25)

Pacea.
” Vă dau pacea Mea!”, a spus Domnul Isus în Ioan 14:27. Pacea sfântă
este un rod al curăției, este prinosul împăcării cu Dumnezeu pe baza iertării
și înfierii. Ea ne oferă echilibru, liniște, putere. Dacă avem pacea lui
Hristos suntem în siguranță într-o lume nesigură, zbuciumată. Trăirea în pace
cu cineva înseamnă de fapt reacția noastră la conflictele cu cei din jur, iar a
avea pace în inimă înseamnă a sta liniștiți știind că suntem în Mâna Lui de
Tată: “Multã pace au cei ce iubesc Legea Ta, și nu li se întâmplã nici o nenorocire.”
Pacea se dobândește în urma iertării păcatelor, a curățirii și a înfierii.

Nădejdea.
Creștinul e un poet, un visător fericit aparținând
locurilor cerești: “El ne-a înviat împreunã, și ne-a pus sã ședem împreunã în
locurile cerești, în Hristos Isus… (Efeseni 2:6), ancorat puternic
totuși în elementul cotidian pământesc. El are o nădejde vie în strălucirea ce
va să vină, a cerurilor și a pământului nou și are încredere în competența lui
Dumnezeu de a dirija “soarta”: “Eu nãdãjduiesc în mântuirea Ta, Doamne,
și împlinesc poruncile Tale.” Dacă într-adevăr i-ai încredințat Lui destinul tău,
fii de acord cu Dumnezeu oricând, primind voia Lui. Ștefan, asociindu-se cu
Dumnezeu în ploaia de pietre a văzut cerul deschis, întreaga scenă fiind de
fapt un episod al slavei: “Dar Ștefan, plin de Duhul Sfânt, și-a pironit ochii spre
cer, a vãzut slava lui Dumnezeu, și pe Isus stând în picioare la dreapta lui
Dumnezeu.” (Fapte 7:55)

Dragostea.
Iubirea de Dumnezeu și totodată față de Cuvânt ne ține în picioare în vreme de
suferință. Aceasta dragoste trebuie să fie una necondiționată,
adică să iubim oricând și “indiferent dacă…”.
Psalmistul spune mai departe: Sufletul meu ține învãțãturile Tale, și le iubesc
mult de tot! El iubește învățatura Cuvântului lui Dumnezeu.
A-L iubi pe Dumnezeu înseamna a prețui și a înfăptui învățăturile Cuvântului
pentru că dragostea creștină are ca osatură Adevărul, deci ea nu se poate
bucura decât de neprihănire și adevăr.
Dragostea adevărată ne învață adevărata comportare pentru că dragostea
este: îndelung rãbdãtoare,este plinã de bunãtate:dragostea nu pizmuiește;
dragostea nu se laudã, nu se umflã de mândrie, nu se poartã necuviincios,
nu cautã folosul sãu, nu se mânie, nu se gândeste la rãu, nu se bucurã de
nelegiuire, ci se bucurã de adevãr, acoperã totul, crede totul,
nãdãjduiește totul, suferã totul.(1 Corinteni 13).
Și pentru că suferă totul, ea este un stâlp important în momentele
de suferință, pentru ca prin dragoste să rămâi în El.

Înțelepciunea.
“Cine nu are înțelepciune, chiar dacă are multă învățătură, nu-i cunoaște folosul,
așa cum nu cunoaște lingura gustul mâncării”. (Mahabharata) Versetul 168
subliniează un lucru interesant. Punctăm în versetele anterioare iubirea
învățăturii, a Cuvântului. Un om învățat este într-adevăr un om care citește,
meditează, exprimă idei, sentimente și instruiește pe alții. Dar un om înțelept
este cel care păzește: “Pãzesc poruncile și învãțãturile Tale, cãci toate cãile mele
sunt înaintea Ta.” Versetul 168 ne arată că acest om nu este doar un
cunoscător, ci și un împlinitor al Cuvântului. Deci nu este doar un învățat, ci
este și un înțelept.

Pilda celor zece fecioare ne demonstrează magnificul rol al înțelepciunii.
Destinul diferit al fecioarelor neînțelepte față de cel al fecioarelor
înțelepte ne arată că pentru creștini înțelepciunea nu este o poleială
de lux care poate eventual să lipsească, ci o virtute crucială.
Ca una dintre cele mai mari însușiri ale lui Dumnezeu Însuși, înțelepciunea
îi este dată în dar omului iubit de El.

Clădește-ți viața pe temelia CREDINȚEI și numără-ți bine STÂLPII!
Să nu lipsească vreunul, căci deasupra lor, Domnul va așeza o CUNUNĂ.

Un sezon propice pentru ca să vedem în realitatea noastră umană lucrurile Lui Dumnezeu, în fiinţă, un sezon în care să cerem… (de la El în rugăciune…)

Da, un sezon al lucrării împreună cu Dumnezeu, un sezon în care această lucrare aduce roade vizibile, ce vor afecta realitatea umană, acum şi pentru viitor, de fapt: de cât cerem acum, şi de puterea, convingerea, cu care cerem depinde recolta din sezonul următor.

Domnul însă are atât de mult… atât, atât de mult!!!

Haideţi să ne unim în cerere, să cerem voia Lui! Nimic de la noi, totul de la El: voia Lui, cum El vede lucrurile, ce El cere ca noi să facem.
Da, haideţi să-I dăm în sfârşit locul cuvenit în vieţile noastre, nu doar o parte din inimă… toată, toată inima, da…. Te pun pe primul loc, Isus, pentru că ai îndurat, pentru că ai fost credincios, pentru că m-ai salvat, pentru că m-ai schimbat pentru că îţi recunosc adevărata Faţă, şi doresc să îţi dau locul pe care Tu ai dreptul să-l ai în viaţa noastră.

Numai Tu eşti Cel care poate conduce, recunosc conducerea Ta… iartă-mă că până acum nu Ţi-am recunoscut meritele şi, în loc să Te las în toate să trăieşti, prin mine, să-mi conduci Tu viaţa.

M-am simţit îndreptăţit(ă), să merg înainte fără să Te consult, presupunând că ştiu voia Ta. Iartă-mă că Te-am făcut să suferi obligându-Te să mă priveşti greşind, când din mândrie încăpăţânare, egoism, grabă, frică de oameni, poftă pentru păcat, lipsă de veghere, neascultare etc., nu m-am oprit:

- să te întreb,
- să ascult sfatul Duhului Sfânt dat prin copiii Tăi,
- să ascult,
- să-Ţi dau voie să conduci

E timpul să ne întoarcem cu adevărat la Dumnezeu! Să lăsăm, obişnuinţa, comoditatea, religia, deoparte… Trebuie să ascultăm. Atât!

Haideţi să ne întoarcem la El… Viaţa cu El e trăită în puterea Lui!

Haideţi la El toţi cei ce l-aţi căutat, cu toţii haideţi să-L căutăm, da, El se va lăsa găsit!

Această perioadă e caracterizată de confuzie, siguranţa vine de la Domnul, deci să îndreptăm faţa spre El. Lăsaţi ca Chipul Lui să fie cel care vă conduce.

Roxana Ionescu

Incontestabila e Invierea,
Mormantul gol si azi o dovedeste
Iar personal de Il accepti pe Domnul
In duhul tau El se naste si creste.

Inegalabila e Invierea,
Intre religii ea ne detaseaza
Iar cand confuz nu il mai distingi pe Domnul
Credinta-adevarata-ti garanteaza.

Indispensabila e Invierea,
Caci a-mplinit profetii si Cuvantul
E parga celor adormiti in Domnul
E vestea ce-a transfigurat Pamantul.

Realitate sau ficţiune, povestea ilustrează foarte bine o trăsătură definitorie a creştinismului, şi anume chemarea la lucrarea misionară a fiecăruia dintre noi :
Apoi le-a zis: “Duceţi-vă în toată lumea şi propovăduiţi Evanghelia la orice făptură » (Marc.16:15).
Şi să se propovăduiască tuturor neamurilor, în Numele Lui, pocăinţa şi iertarea păcatelor, începând din Ierusalim (Luc.24:47).
Povestea micuţului Tom arată că fiecare din noi poate schimba viaţa celorlalţi, că fiecare din noi poate lăsa, la plecarea din acesta viaţă, o lume mai bună. Lucrarea misionară o poate face oricine. Nu se cere neapărat o sănatate de fier, plămâni puternici, voce sonoră şi darul oratoriei. Nu există practic misionari de profesie, iar în lucrarea misionară creştina vocabula “profesionalism” nu are ce căuta. Micuţul Tom n-avea cunoştinte teologice de specialitate, nici istorice. N-avea nici măcar o cultură generală. Poate că înţelesese şi greşit unele pasje biblice. Dar a lucrat cu inima lui mare şi aceasta a făcut să rodească cel mai bine lucrarea lui Dumnezeu. El i-a descoperit o formulă prin care să Îl poată sluji, în ciuda cumplitului său handicap. Vedem că a reuşit mai bine decât au făcut-o poate multi preoţi, călugări, pastori şi predicatori, sănatoşi şi fără vreun handicap.
Tom nu avea talent oratoric. Un verset, un simplu verset, copiat din Biblie, a mers de-a dreptul la inimă.
Închipuiţi-vă că cineva este în necaz. Aşa cum nu exista două amprente identice şi necazul este trăit diferit. În plus, nu există necaz, ci necazuri. Dintr-o dată, ar primi un mesaj cu cuvintele potrivite. Cu vesetul potrivit. Nu credeţi că le-ar sorbi ca şi cum ar fi unse cu miere ? Daţi versetul potrivit pentru persoana potrivită. Versetul care să vorbească despre problema lui, să fie o rezolvare tainică la problema lui. Dacă i-aţi trimis versetul potrivit, la momentul potrivit, întregul univers pentu el este acolo, în cele câteva slove. Cuvânatul lui Dumnezeu este prezent într-un verset, ca şi în întreaga Sfântă Scriptură.
Într-o zi, un misionar se ruga :
- Doamne, am vorbit la o asistenţă de mii de oameni, am scris mii de scrisori, le-am vorbit despre dragostea Ta cea mare, despre jertfa Ta dumnezeiască…
- Bine, răspunde Dumnezeu, dar nu tu trebuie să le vorbeşti, tu trebuie să le faci cunoscut ceea ce le-am vorbit Eu.
Micuţul Tom a înţeles mai bine decât oricine. Nu le vorbi tu oamenilor, lasă-L pe Dumnezeu să le vorbească. Prin tine. Tu trimite-le un bilet, un singur bilet . Un verset. Biletul lui de intrare în lumea minunată a Scripturii.
Iată, reiau cele câteva bilete de intrare destinate fiecaruia în parte :
• Pentru a înfrunta boala:
„Iată că boala mea se schimba în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! „ (Is.38:17);
• Pentru a recăpăta pofta de mâncare:
„Du-te si mănânca cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău, pentru că Dumnezeu este îndurător pentru faptele tale” (Ecl.9:7)”;
• Pentru a scăpa de necaz:
„Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi” (Ps.91:15);
• Pentru a scăpa de griji:
„Nu va îngrijoraţi dar, zicand: “Ce vom mănca?” Sau: “Ce vom bea?” Sau: Cu ce ne vom îmbrăca?” (Mat.6:31);
• Pentru a-ţi regăsi buna dispoziţie:
„Dacă ramâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da” (Ioan.15:7);
• Pentru a scăpa de sentimentul de nesiguranţă:
Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într’un pat. Iisus le-a văzut credinţă, şi a zis slăbănogului: “Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!” (Mat.9:2);
• Pentru a depăşi disperarea:
„Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge! El Se va îndura de tine, când vei striga; cum va auzi, te va asculta” (Isa.30:19);
• Pentru a suporta sărăcia:
„Dar pe sarac l-a izbăvit de săracie şi i-a pus pe ei ca pe nişte oi de moştenire” (Ps.107:41);
• Pentru a avea spor în tot ce faci:
„Domnul Dumnezeul tău îţi va da cu prisosinţă spor la tot lucrul mâinilor tale, la rodul pântecelui tău, la rodul dobitoacelor tale, la rodul pământului tău, că se va bucura Domnul Dumnezeul tău din nou de tine, < cum S-a bucurat de părinţi tăi, şi-ţi va face bine”(Deut.30:9);
• Pentru a depăşi tracul la examene:
„Să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marc.13:11);
• Pentru a căpăta curaj:
„Iată că v’am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrajmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma” (Luc.10:19);
• Pentru a suporta singurătatea:
„Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat.28:20);
• Pentru a redobândi starea de calm:
„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v’o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan.14:27).
Fiecare din noi poate găsi şi alte bilete de întrare, căci Sfânta Scriptură e inepuizabilă. Condiţia ar fi să Îl rugăm pe Dumnezeu sa ne dea o inimă mare, tot atât de mare ca a micuţului Tom.

Fiecare zi…

Fiecare zi e un prilej minunat să descoperi bucurii noi. Fiecare zi e un prilej minunat să le vorbeşti şi altora despre aceste bucurii. Fiecare zi e un prilej minunat să faci lumea mai bună. Descopera în fiecare zi bucurii noi, vorbeşte şi altora şi vei face lumea mai bună.

Rugăciune

Doamne Dumnezeule, fie ca, ajutat de Tine, să pot face din ziua de astăzi o zi minunată pentru mine şi pentru cei din jurul meu, mai ales pentru cei care nu au cunoscut niciodată bucuria Cuvântului Tău.

• Pentru a înfrunta boala:
„Iată că boala mea se schimba în sănătate. Tu ai păzit viaţa mea de adâncul mistuitor! Tu ai aruncat înapoia Ta toate păcatele mele! „ (Is.38:17);

• Pentru a recăpăta pofta de mâncare:
„Du-te si mănânca cu bucurie pâinea ta şi bea cu inimă bună vinul tău, pentru că Dumnezeu este îndurător pentru faptele tale” (Ecl.9:7)”;

• Pentru a scăpa de necaz:
„Striga-va către Mine şi-l voi auzi pe el; cu dânsul sunt în necaz şi-l voi scoate pe el şi-l voi slăvi” (Ps.91:15);

• Pentru a scăpa de griji:
„Nu va îngrijoraţi dar, zicand: “Ce vom mănca?” Sau: “Ce vom bea?” Sau: Cu ce ne vom îmbrăca?” (Mat.6:31);

• Pentru a-ţi regăsi buna dispoziţie:
„Dacă ramâneţi în Mine, şi dacă rămân în voi cuvintele Mele, cereţi orice veţi vrea, şi vi se va da” (Ioan.15:7);

• Pentru a scăpa de sentimentul de nesiguranţă:
Şi iată că I-au adus un slăbănog, care zăcea într’un pat. Iisus le-a văzut credinţă, şi a zis slăbănogului: “Îndrăzneşte, fiule! Păcatele îţi sunt iertate!” (Mat.9:2);

• Pentru a depăşi disperarea:
„Da, popor al Sionului, locuitor al Ierusalimului, nu vei mai plânge! El Se va îndura de tine, când vei striga; cum va auzi, te va asculta” (Isa.30:19);

• Pentru a suporta sărăcia:
„Dar pe sarac l-a izbăvit de săracie şi i-a pus pe ei ca pe nişte oi de moştenire” (Ps.107:41);

• Pentru a avea spor în tot ce faci:
„Domnul Dumnezeul tău îţi va da cu prisosinţă spor la tot lucrul mâinilor tale, la rodul pântecelui tău, la rodul dobitoacelor tale, la rodul pământului tău, că se va bucura Domnul Dumnezeul tău din nou de tine, cum S-a bucurat de părinţi tăi, şi-ţi va face bine”(Deut.30:9);

• Pentru a depăşi tracul la examene:
„Să nu vă îngrijoraţi mai dinainte cu privire la cele ce veţi vorbi, ci să vorbiţi orice vi se va da să vorbiţi în ceasul acela; căci nu voi veţi vorbi, ci Duhul Sfânt” (Marc.13:11);

• Pentru a căpăta curaj:
„Iată că v’am dat putere să călcaţi peste şerpi şi peste scorpii, şi peste toată puterea vrajmaşului: şi nimic nu vă va putea vătăma” (Luc.10:19);

• Pentru a suporta singurătatea:
„Şi iată că Eu sunt cu voi în toate zilele, până la sfârşitul veacului. Amin” (Mat.28:20);

• Pentru a redobândi starea de calm:
„Vă las pacea, vă dau pacea Mea. Nu v’o dau cum o dă lumea. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte” (Ioan.14:27).

Un caz …

Iată un caz care s-a întâmplat demult. G., pe care îl ştiu personal, căzuse grav bolnav. În ciuda tratamentului cu antibiotice, starea lui se înrăutăţea. Căzuse într-o depresie adâncă şi aceasta făcea ca organismul lui să nu mai poată face faţă microbilor. Într-una din zile, aude la radio versul : “şi dacă ramuri bat în geam “. Era un vers din Eminescu. Fără să ştie de ce, închise ochii şi simţi o imensă bucurie. Simţea o atât de mare fericire … încât îl repetă în ziua aceea de sute de ori. În urmatoarele zile, ca prin minune, doctorul constată că starea lui s-a îmbunătăţit şi că răspunde bine la tratamentul cu antibiotice. Ce avusese acel vers atât de deosebit, încât sa-l vindece ? După însănătoşirea lui deplină, avea să descopere. Atunci când era mic, mic de tot, îşi dorea atât de mult soldăţeii pe care îi văuse intr-un raion de jucării. Tatăl sau refuzase atunci să îi cumpere. Într-o zi, micuţul se îmbolnăvi. O infecţie a cailor respiratorii. Tratamentul nu progresa. Într-o seară, vântul se pornise. O ramură de gutui, care era mai lungă, lovea periodic în fereastra dormitorului său. O privea melancolic. Avea febră. Tatăl său intra în cameră şi scoate dintr-un pachet soldaţeii mult doriţi. Era tot ce-şi dorise. Era fericit. A doua zi, doctorul constată o ameliorare netă. Bucuria darului îl vindecase. Sentimentul pe care îl simţise atunci, se asociase cu ramura de gutui ce îi batea în fereastă, şi se întipărise adânc în subconştientul lui. Când, după ani de zile, a auzit versul care îi amintea de ramura de gutui, sentimentul de fericire l-a copleşit. Dacă ne gândim ce importantă este perioada copilariei pentru noi şi cum ne marchează pe toată viaţa, înţelegem ce putere a avut acest vers. Cazul face parte din experienţa mea şi m-a marcat adânc.

Cuvintele Scripturii lucreaza minunat

Dacă toate cuvintele care mişuna în jur sunt receptate de sufletul nostru şi nebănuit intrăm în rezonanţă cu unele, aşa cum, prin legea rezonanţei, o vioară începe să cânte singură doar fiind în imediata vecinătate a alteia, condiţia fiind ca amândoua să fie corect acordate, cu atât mai mult cuvintele Sfintei Scripturi vor intra totdeauna în nebănuita rezonanţă cu sufletele noaste. Condiţia ar fi ca Biblia să se găsească totdeauna în imediata noastră vecinatate, iar sufletul nostru să fie corect acordat.

Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.”

Este uşor sau greu să te lupţi cu somnul? Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem, atunci când deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascău. Răspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au văzut lumina tiparului începând cu anul 1985. „De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.”

Aşa cum menţionează în „Introducere”, Petru Lascău ajunge în lumea nouă, în 1985. Aici, acesta locuieşte 16 ani la Chicago. Din anul 2001, autorul se află în Phoenix, Arizona, unde slujeşte şi în prezent, ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com). Printre creaţiile sale se numără volumul de versuri „Semnătura iubirii”, precum şi “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. „Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.

Obişnuinţa cu cele sfinte

Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale.
De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”
Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.

Dacă îţi iei ca aliat, Iubirea

Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noaste doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.”
Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul nostru.
Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică.

Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.
Cardinalul şi poetul ţăran

Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”

Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră… Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.”

Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune: „Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale.

Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”
Astăzi S-a născut Christos

Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.
În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.

Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.

Crucificam cuvantul ne-ncetat ,
Urcandu-l pe Golgota fara teama.
Memoria se da-n spectacol , mama ,
Si intalnirea-n Domnul am ratat

Cartea este pentru Traian Vasilcau ca o lumină şi o bucurie, asemenea unei revelaţii divine. A sorbit învăţătura creştină din gura mamei sale, moştenind o credinţă puternică pe care şi-a întărit-o prin lecturi biblice şi morale. În acest sens el a fost si este un autodidact autentic.
De o modestie iesita din comun , de o blandete inimaginabila in aceste vremuri , pline de criza , Traian starneste in noi dorinta de a fi mai buni , mai increzatori , mai puri.

Mergând pe firul textelor biblice, „ajutat de Sfântul Duh“, poetul vrea ca prin aceste poeme, prin versurile sale, să salveze „sufletele celor necredincioşi“, prin exemplul propriu , prin condamnarea personala pentru că Iisus a venit în lume să cheme pe cei păcătoşi la pocăinţă şi la mântuire:

Doamne , Tu potir cu stele
Ceruit , monastiresc,
Pune lacat gurii mele ,
Urii mele , cand hulesc

” Psalm continuu”

Hulit şi blamat de unii, preţuit şi iubit de mulţi,va înfrunta cu seninătate şi tăcerea, şi contestările, biruind prin cărţile şi înţelepciunea sa, în care se exprimă veşnicile adevăruri, izvoare de bunătate, pace şi întărire sufletescă pentru toţi iubitorii de limbă şi cultură românească.
Creaţia lui Traian Vasilcau este impregnată de personalitatea sa ce alternează între eleganţă, suavitate şi o energie care răzbate dincolo de fiinţa sa ,demonstrata de pasiunea lui pentru literatură, care l-a atras de timpuriu si dragostea pentru Dumnezeu .

Miş carea vieţii poetului e concentrată exclusiv în absolutul Dumnezeirii. Nu-şi îngăduie altă aspiraţie, astfel încât poezia rămâne o însoţitoare, element conex al gravei experienţe spirituale, al itinerariului său de foc. Nu arta e problema, ci Dumnezeu

In testamentul meu pentru vecie ,
Un drept mai vreau , ramane neinfrant :
Sa pot trai exclus din poezie ,
Dincolo de cuvinte – in Cuvant !

Gânditorul, istoricul si filozoful Traian Vasilcau a rămas un credincios şi un suflet apropiat de Dumnezeu , plin de înţelepciune şi iubire de oameni.

Incontestabil, poezia românească n-a strălucit prin religiozitate. După toate probabilităţile, din pricina spiritului incredul, practic, înclinat spre zeflemea al românului, care mai curînd se resemnează cu schepsis şi ironie decît să adore sau să se supună cu scrupulozitate vreunui canon.

Om al cuvîntului prin definiţie, poetul e sensibil cu deosebire la relaţia dintre Dumnezeu şi cuvînt. Conform Vechiului Testament, Cuvîntul divin reflectă o înţelepciune anterioară Genezei, iar pentru Sfîntul Ioan Cuvîntul era însuşi Dumnezeu, dăinuitor în eternitate.

Prin psalmii săi, de-o fervoare regizată cu înalt har literar, Traian Vasilcau se probează a fi unul din cei mai însemnaţi poeţi religioşi ai literelor noastre.

“Poeţii sunt aceastã mãrturie a învierii lui Isus Christos în istorie şi a prezenţei Duhului Sfânt în viaţa noastrã”- spunea Ion Alexandru.

Traian Vasilcau este unul dintre ei .

“În puterea Bibliei, vestitã de poeţi, stã Cuvântul capabil de a schimba viaţa oamenilor. Ce poate fi mai minunat decât a schimba viaţa unui om? Sã stiţi cã un poet extraordinar poate schimba viaţa unui om, un om care este în stare sã se spânzure, care nu mai are nici o nãdejde. Este vorba de schimbarea vietii şi a direcţiei oamenilor”- preciza acelasi poet Ioan Alexandru , si el un mare iubitor de Dumnezeu.

Uneori când ne cuprinde deznadejdea, traind aici, între nisipurile miscatoare ale Rasaritului si strigând tare sa se auda ca nu am murit, întoarcerea la Sfintii
Parinti este cu adevarat mântuitoare, scapându-ne de veacul desacralizat; simtim cu adevarat schimbarea la fata a „omului nostru interior”, cuvântul lor deschizându-se ca o camara de nunta unde sufletul Rasariteanului se poate, în sfârsit, darui Mirelui sau, Stapânul si Domnul, Mielul si Poetul întregii zidiri, Logosul divin. Marii poeti religiosi au vazut în poezie o nunta de taina care nu tine de omul exterior, de Adam cel ce se ascunde de Dumnezeu în înserarea Raiului; pentru ei poezia înseamna ratiunea de a fi a omului nostru launtric; numai acolo, în camara de nunta, este posibila vorbirea cu Dumnezeu; iesind din raza ochiului lui Dumnezeu omul launtric se usuca, se pustieste si atunci sufera omul întreg – omul întreg se salbaticeste, devine irational.

Poezia lui Traian Vasilcau este …calea sufletului , educatie spirituala si indemnul vadit de a-l iubi pe Bunul Dumnezeu si a-i cere iertare si viata vesnica , prin mantuire.

Nu putini sunt cei care- “cauta ” versurile , sorbindu-le cu nesat , ca pe adevarate rugaciuni.
Eu sunt un asemenea suflet , care nicicand nu mi-am ascuns admiratia si credinta in Dumnezeu.

Asteptam de la Traian Vasilcau , noi opere care sa ne incante inima si sufletul .

Doamne Ajuta !

——————————————————————————————————————————

TRAIAN VASILCAU – Activitate si aparitii editoriale

Data şi locul naşterii:
2 aprilie 1969, în satul Viişoara, r-nul Edineţ.
A absolvit Universitatea Pedagogică “Ion Creangă” din Chişinău,
Facultatea de Istorie.

Activitate:

Preşedinte-fondator al Societăţii Culturale “Pasărea Phoenix”.
Fondator şi editor al Revistei literare”Phoenix”/2oo4-2007/.
Producător autorizat al Festivalurilor-naţionale de muzică uşoară
“Maluri de Prut” şi “Steaua Chişinăului”.

Apariţii editoriale:

“Poemele regretelor târzii”, ed. Lyceum, Chişinău,1995;
“Risipitorul de iubire”, ed. Lyceum, Chişinău,1995;
“Un clopot pentru Basarabia”, ed. Lyceum,Chişinău,1996;
“Zeii nu mor în cer”, IFC,Chişinău,1998;
“Spitale pentru îngeri”, IFC,Chişinău,1998;
“Potopul Cultural”,IFC,Chişinău,1999
“Sinceritatea ca Sentinţă”,IFC,Chişinău,1999
“Poeme de pe timpul tăcerii de aur”, Abeceluş,Chişinău,1999;
“Ziua poznelor frumoase”,versuri pentru copii,Abeceluş,Chişinău, 1999;
“Prăbuşit în flori”, IFC,Chişinău,2000;
“Anna Ahmatova,Ivan Bunin.Versiune romaneasca”,ed.1,IFC, Chişinău,2000
“Colindă pentru niciodata mea”, Augusta, Timişoara,2000;
“Moartea în Premieră”,Pasărea Phoenix,Chişinău,2001
“Cerul scris cu stele”, versuri pentru copii, Pasărea Phoenix,Chişinău, 2001;
“Literă din Dumnezeu”, Scrisul Românesc, Craiova, 2001;
“Regele învins”, Eminescu, Bucureşti, 2001;
“Demisionarea din umilinţă”, eseuri din Mahalaua Nebunilor,, ABC,
Chişinău, 2003;
“Nafura deşertăciunii”, sonete, . ABC, Chişinău,2002;
“Miracolul tristeţii se amână”, colinde în 2 vol., Eminescu,
Bucureşti, vol. I-2002; vol. II-2003
‘Atentat la Veşnicie”,maxime si recviemuri/poeme-n două versuri
si-ntr-un vers/2000-2005/,”Phoenix”,Chişinău,2006,
“Atentat la Veşnicie”,maxime,reflecţii,recviemuri,”Phoenix”,Chişinău,2006,
“Atentat la Veşnicie”,maxime,reflecţii,recviemuri,ed.a
2-a,adăugită,”Grafema Libris”,Chişinău,2007
“Ciocârlia cântă fără tălmăciri”,versuri pentru copii,”Grafema
Libris”,Chişinău,2007
“Din Cartea Copilăriei”,versuri pentru copii,”Grafema Libris”, Chişinău,2008,
“Anna Ahmatova,Ivan Bunin.Versuri tălmăcite de Traianus,,ediţie
nouă,Academia de Ştiinţe a Moldovei,Chişinău,2008/editată din
iniţiativa şi cu suportul Guvernului Moscovei/,
“Eternul Înnăscut”,”Lucian Badian Editions”,Otawa,Canada,2008,
“Regăsit în Cer”/Trilogie/2000-2007, “Junimea”,Iaşi,2009/,
“Când s-au fost spus îngerii”,psalmi,”Epigraf”,Chişinău,2009/,
“Inborn Into Eternity”,”Lucian Badian Editions”,Otawa,Canada,2009

Ligya Diaconescu
Revista Internationala STARPRESS

Constient de realitatea Imparatiei, incepi sa te inchini, iar bucuria inchinarii autentice adresate Creatorului te face sa simti si durerea Tatalui care te provoaca inevitabil la misiune. Insusi Isus a venit in misiune pe pamant ca sa ne faca parte de inchinarea din cer, chiar inainte de a ne duce acolo.

Succesul misiunii depinde de inchinarea celor implicati, pentruca inchinarea este la fel de vitala pentru misiune, cum iti este aerul pe care il respiri acum. De fapt, scopul misiunii ar trebui sa fie instaurarea unei inchinari crescande pentru Dumnezeu… si in vietile altora.

Daca, in mod logic, misiunea se impune in locul in care lipseste inchinarea, la fel de logic este ca misiunea sa se sfarseasca doar atunci cand acest loc ramane scufundat in inchinare, adica fiecare om este complet dedicat Regelui prin fiecare gest, iar inchinarea devine un stil de viata. Deci, specific la locul unde esti acum, dar si la nivel global, misiunea ar trebui sa dispara doar inlocuita de inchinare!

Dumnezeu te provoaca la misiune, dar mult mai mult te provoaca la inchinare… pana cand misiunea nu va mai fi necesara!

Regele regilor, Tatal nostru, este vrednic de toata gloria pentruca a Lui este Imparatia!

http://micaelbog.wordpress.com

Seara in care, la poalele muntelui ii admiri piscurile aproape de nori, sau dimineata, in mireasma padurii, te trezesc trilurile unor fiinte care concerteaza dupa partitura cerului; sau intr-o zi obisnuita, cand munca devine un mod de inchinare, iar inchinarea stil de viata, atunci totul parca devine sfant… si asta reflecta gloria Regelui si a Imparatiei Sale.

Tot ce este bun si frumos vine de la Cel care a creat ideea de bine si a definit frumosul in acord cu sine Insusi si cu creatia Sa originala.

Cand reusesti sa vezi un film valoros, neinfectat, care sa exprime ceva din Imparatia lui Dumnezeu: puritate, dragoste, curaj, adevar, sacrificiu, sau ceva nobil care pur si simplu te determina sa traiesti altfel, exemplul care te mobilizeaza… ai momente de reflectii ale gloriei divine.

Poate mult prea rar zarim reflectii ale gloriei Sale in ceea ce noi numim lumea materiala. De exemplu, atunci cand vezi un asfintit infiorator de frumos, si te lasi cuprins de romantism; sau cand esti in apa dinamica a marii, cand nu mai vezi pamantul decat unit cu cerul, si aceasta reflecta gloria Lui.

Uneori suntem mai sensibili si constientizam intr-un mod mai special prezenta lui Dumnezeu, sau a lucrurilor care poarta amprenta Lui. Oare nu reflecta gloria lui Regelui o pictura care te lasa inmarmurit de admiratie? Sau chiar apa rece care iti invioreaza sufletul?

Atunci cand vezi o oglindire a gloriei lui Dumnezeu esti mai aproape de a-L vedea pe Iisus. Toate lucrurile de pe acest pamant, inventate de om sau nu, au un scop. Scopul pentru care am fost creati noi este sa aducem glorie Creatorului nostru; iar glorie inseamna caracterul invizibil al lui Dumnezeu facut vizibil. (definitie Don Stephens).

Cand admiri un copil inocent, sau o mama care, in ciuda ridurilor ramane atat de frumoasa si plina de bunatate, sau o femeie oarecare dar cu o frumusete nepervertita, intr-adevar reflecta gloria Imparatiei; la fel, cand muzica parca divina, in timp ce o asculti, umezeste ochii, dar inalta sufletul, cand, poate nu vrei sa mai strici armonia cu aplauze, ci izbuctenesti in adorare pentru Cel care a inventat muzica.

Cand cineva devine liber de lanturile pacatului si viata ii este restaurata prin Duhul Sfant, sau vezi doi soti, fiecare dedicat binelui celuilant, oricine ar putea recunoaste ca asa trebuie sa fie, poate pentru a reflecta partasia din Trinitate.

Cum ar fi ca totul sa reflecte gloria Regelui si a Imparatiei Sale? Oare acesta sa fie un raspuns la Vie Imparatia Ta, faca-se voia Ta?

http://micaelbog.wordpress.com