Adrian Păunescu este un geniu… ca poet, dar ca om, încercând să se împartă şi pentru politică –pentru ce Doamne! Oare nu i-ai dat destul?– aproape că nu mai este nimic pentru tot românul, el stingându-se încet-încet şi sigur, în sufletele noastre, a românilor iubitori de poezie… Cum a aflat odată Cervesy de la o bătrânică, ca şi de la Iliana, maică-sa, că sperau odată românii în venirea americanilor, nu a ruşilor, tot aşa am sperat şi noi toţi aceştia cărora ne plac poeziile, că şi acest mare poet se va disculpa de trecutu-i precum Montalban, spre exemplu… Dar n-a fost să fie aşa, el continuându-şi „căile-i” alese, cu speranţa că vor fi odată, într-o zi, şi convergente. Poate s-aştepte şi să spere, căci nimenea nu i se va opune. Politica nu poate fi nici artă, nici ştiinţă şi nici „genială”, deci, nu poate fi, după cum nici dracu nu poate fi nici sfânt, nici bun!…

În sfârşit, patriotismul lui Cervesy, va suna aşa în poezie, pentru că aşa şi-l doreşte el a fi:

Un Paşte la români înseamnă ouă roşii,
şi mai înseamnă totodată cozonac şi miel,
Lumină provenită din Iubire şi Speranţă,
o condamnare grea şi pe nedrept rostită,
un sacrificiu însuşit în acea moartea crudă,
urmate de Învierea ce n-are precedenţă
a Celui care-apoi s-a ridicat la Cer!
Familie, credinţă cu rituri şi tradiţii:
Isus fu răstignit pe o cruce de lemn…
Murit-a pentru noi, şi-n sufletele noastre
lăsându-ne dovada că cei ce vor nu pier!
În fiecare an creştinii iau lumină,
şi proslăvesc atunci, Mielul sacrificat:
plata pentru păcatul nostru, păcătoşii,
credinţa că, din Cer şi Tatăl ne-a iertat!
Să ne gândim, de Paşte, măcar odată-n an,
să alungăm cu toţii al naţiei noastre somn,
slăvindu-L pe-Acela, măcar o zi din an:
„HRISTOS A ÎNVIAT!”

N-a fost atunci El Rege, de-atunci însă e DOMN!

Era anul 1996, an în care Paştele a fost rânduit de Ortodoxism să cadă pe data de patru Mai. Cervesy împreună cu ceilalţi şapte muncitori, care trebuiau să formeze „trupa de început” a domnului Eugen aici în Israel, au fost sculaţi de colegi, pentru a merge la şantier ca invitaţi, să celebreze această Sărbătoare Creştinească împreună cu colegii mai vechi ca ei, ultimii veniţi. Ajunşi acolo au fost întâmpinaţi de şeful lor de şantier, ing. Vasile, care îi aştepta cu masa deja pregătită.

Se făcuse ora zece dimineaţa şi oamenii, dintre cei care dormeau în Incinta acelui punct de lucru, încă nu dădeau semne să se scoale din paturile lor. Aşadar, Vasile se văzu nevoit să treacă pe la fiecare baracă pentru a da deşteptarea cu bătăi violente de pumni în fiecare uşă strigând comicăros:

- Sculaţi-vă băăă!!! …’mama voastră de puturoşi… Era cât se poate de nostimă această încercare a lui de a-i trezi pe acei oameni, cu atât mai mult cu cât ne era dat nouă, celor ce asistam de departe la acea scenă plină de humor, să vedem cum apărea în uşă cu greu câte o faţă buimăcită de un somn aşa de scurt, pentru că seara dinainte fusese Seara de Ajun şi se vedea de cât-colo pe chipurile lor „împărtăşite”, că băuseră zdravăn.

Dar stupoare!… Unul se apropie de noi tremurând, spunând că vecinul lui de pat nu vrea nici-cum să se scoale…

- Toarnă-i bă o găleată de apă în cap şi-ai să-l vezi cum sare… ca ars! Îi răspunse şefu’ adăugând desigur şi obişnuitul său „’mama lui de puturos!”, …fără însă a-şi arunca privirea, ce-i era ocupată cu grătarul plin de hălci de carne de miel, înspre faţa înspăimântată a sărmanului om, ce prevestea o foarte mare catastrofă…

- Şefu’, am făcut tot ce s-a putut, dar nu… s-a mai… trezit! Atunci Vasile se opri din glume, privi scurt faţa mahmură a speriatului om şi fugi repede la baracă, împreună cu el alergând şi noi. Şi am văzut cu toţii cum colegul acelui om, speriat pe bună dreptate, într-adevăr murise, pentru că în seara precedentă consumase singur un litru de vodcă, peste asta mai turnând încă în el şi bere cât cuprinde, căzând astfel victimă acelei sufocant de călduroase clime.
Sărbătoarea noastră avea deci să se spargă imediat, iar bietul domn Vasile începu să împartă iute oamenilor băutura şi carnea de miel friptă, încercând astfel a face „curăţenie” până la venirea Miliţiei. Ştiia că Cervesy nu bea, dar înbiindu-l insistent cu o sticlă de un litru cu bere, acesta şi-a zis în final, că nu e tocmai potrivit momentul de a-l refuza, aşa că i-a primit-o spunându-i că o va bea în linişte la dormitor. A dus-o deci cu el şi a pus-o în frigider, de unde făcu repede picioare, după cum şi era de aşteptat, …târziu desigur, căci „trebuia” să treacă şi prin părculeţ, mai ales după un aşa eveniment catrastrofal…

În autobuzul care-i ducea spre casă, unul mai cherchelit nu avu de lucru şi-i şopti la ureche:

- Ştiţi ce cred eu? …Marin a vrut să plece la Domnu’, chiar acu’ de… Înviere, pentru a fi însoţit, spre cer, de îngerii Domnului!
Indignat de o aşa ne-permisă tălmăcire, Cervesy, i-a tăiat-o scurt:

- Zău mă? …Atunci mai toarnă-ţi şi tu în tine, când ajungi acasă, să ţi se „umple” paharul, şi să vezi cum ai să te duci şi tu fuga, după el, însoţit, dacă aşa vrei tu, de aceiaşi „îngeri”…
Dar, iute se simţi vinovat oarecum de replica sa dură şi căută să-i explice acelui biet om, chiar dacă era şi cam băut, că, atât el cât şi alţii ca… Marin bună-oară, n-ar mai fi judecat aşa, dacă ar fi beneficiat la timp de cunoaşterea literei scrise şi a înţelepciunii Sfintelor Scripturi, dacă ar fi primit, bineânţeles, o altfel de educaţie de la familie şi o altfel de influienţă de la societate. Acestea erau trei lucruri capitale pentru Cervesy, peste care nu trecea nici în ruptul capului, în orice discuţie, dară-mi-te într-una ca aceasta cu „iz” de morală creştină, punct prin care mai loveau în ortodoxie, mai ales şi fără milă chiar, toate denominaţiunile nou-testamentare. Dar acuma, a făcut-o? A făcut-o! Asta e… şi-i părea rău.
Simţea acest gând al mustrării, ca pe o împroşcătură de stropi reci aruncaţi de o nemiloasă furtună peste obrajii săi roşii ca racul acuma, spunându-i-se parcă „misterios”, …pe un ton poruncitor în lăuntru-i: „scrie, că tot văd că-ţi place să scrii, …poftim, cele mai triste versuri, în această noapte!…”

Buimăcit de subconştientul ce „tuna” parcă-n el, a coborât din acel autobuz şi a luat direct drumul către părculeţul său, cetatea lui de scăpare, zicându-şi în gând că mult mai bine i-ar cădea, dacă ar mânca ultimul în această seară sau… dacă n-ar mai mânca deloc. Se ridicau, din umbrele acelei seri ce se lăsa încet-încet şi peste prealiniştitul lui loc în care se afla, gândurile unei „povestiri” care îi tot amintea neîncetat „cine este?” şi „ce-o căuta oare el aici?”- da(!), tocmai aici…- între cei mai necontrolaţi oameni parcă, întâlniţi în viaţa sa. Striga de-acuma ca un disperat printre lacrimi, precum săracul său „Luceafăr”: „…te iubesc, popor al meu…” …bătaia de joc a tuturor celor ce-au aplaudat intrarea tancurilor ruseşti, dorindu-şi aşa, a se ridica la putere spre a te putea conduce cât mai prost cu putinţă… „Iubesc blândeţea şi omenia ta”, …ce o reverşi neaşteptat de dezinteresat, până şi peste cei mai răi duşmani ai tăi, care iată, în doar patruzeci şi ceva de ani au reuşit a te face total indiferent faţă de tine însuţi, coordonaţi de secretarii lor de partid, …toţi învăţându-te a-ţi turna în pahar cu dărnicie mai multă băutură faţă de cât ţi-ar fi fost îndeajuns pentru a te simţi bine la o aşa Mare Sărbătoare!

Putea scrie acuma liniştit, pe hârtiuţa sa, tot ce l-a contrariat în aceşti ultimi ani trăiţi în libertate, unda de timp ce încerca a romanţa orizontul său de altădată şi care acuma doar că mai putea da câte o anemică boare de vânt spre a undui mult decoloratul lui steag al amintirilor. Monstruozitatea acestui neaşteptat motiv, vroia să-i interzică parcă amintirea, bariera vie dintre prezent şi acel sfârşit al nopţii-n care încerca, până mai ieri parcă, a se ridica furtunos şi peste singularitatea minunatei sale copilării şi adolescenţe, peste care însă veghea pe atunci sufletul de leoaică al vigilentei sale mame, cât timp el încă mai era, fără cârmă, dus de valul vieţii, …până-n acea zi când „corabia” sa avea să fie brusc trezită la adevăr cu zorile.

Momentul de azi al „victorioasei” morţi, îl punea în antiteză cu acea zi în care ea s-a luptat zadarnic cu el pentru a i-o fura pe mamă-sa, iar când altădată a putut totuşi să i-o ia, apăi va fi nevoită a recunoaşte că el …era departe de casă şi de ea, săraca…

De atunci această tăioasă furtună descarcă continuu grindina-i de gheaţă peste îndurerata sa inimă, căci din clipa când a aflat că a murit mamă-sa Iliana, s-a simţit, acolo unde era, în Germania, …dintr-odată şi sărac şi singur, …un înverşunat luptător cu această înşelătoare moarte, care, până şi aici în Israel îşi dorea a râde de el, întâlnindu-l, în mod special parcă, cu o româncă ce avea un sân extirpat şi care acum, după două rânduri de tratamente cu citostatice, cancerul întinzându-i-se şi la celălalt sân, …iat-o că-şi dorea să moară!

Între timp, mult după mizul nopţii, el scriind versurile sale… cele triste:
„În Cer e lipsă de Români!”
Născut-Sa din fecioară, un Prunc sărac pe lume,
altfel de neam regesc, în Israelul Său,
Cuvântul-adevăr să-l dea la ori-şi-cine,
plătind cu răstignirea, pentru curajul Său!
El, chiar a fost în lume, dar… nu L-a cunoscut!
Venit-a la ai Săi, iar ei… nu L-au primit…
Dar tuturor acelor, ce-or crede-n al Său Nume,
le-a dat dreptul să fie, copii, Celui Preasfânt!
Iar eu, în acest Nume, acum te sfătuiesc,
să te apleci atent peste mesajul Său,
să-L vezi cum hotărât, de veac nu conteneşte,
să cerceteze lumea şi pe poporul tău.
Pe mine-n rugăciuni, cu El, când mă-ntâlnesc,
mă răscoleşte-n neam, încă de la străbuni…
Şi tainic îmi şopteşte, cu a Lui voce blândă:
„Iubitul Meu, în Cer, e lipsă de români!”
Şi când aflu că-n Cer e lipsă de români,
şi când văd răutatea… din ce-în-ce mai mare,
îmi vine să te-ntreb, fratele meu de neam:
De ce refuzi continuu această Veste Mare?
Tu trebui’ să-nţelegi menirea morţii Sale!
Nu crede că-i deajuns, de El, dac-ai citit…
Modelul lui de viaţă, de nu-l primeşti în tine,
nu-ţi poate ajuta: Nu poţi fi mântuit!
Ascultă-mi acum sfatul, spre a ajunge liber,
şi spre-a primi odihnă în suflet, dacă vrei:
Întoarce-te din drum, acum, cu hotărâre,
la Creatorul-Tată, prin dragostea-I dintâi!
Lasă-te acum de rele, de nepăsarea-ţi oarbă,
ce nu ţi-a dat decât o şansă-nşelătoare,
şi-ncepe-ţi un drum nou, cu minte-un pic mai multă,
privind înspre Hristos şi a Sa Veste Mare!
Leapădă-acuma toate, ce-s adunate-n tine:
Ură, frică şi groază, …şi tot ce nu mai ştii!
Adună-ţi iar iubirea şi dragostea de semeni,
dezgroapă-te din rele şi-ncepi iar om să fii!
Copiilor, femei, să mă-nţelegeţi bine:
Pe toţi vă-ndemn acuma, cât voi putea de tare!
Tu mamă, frate drag, şi tu, frate creştine:
Trebuie să primiţi aceasă jertfă mare!
Sunt două mii de ani de când ne ştim creştini
sub crucea strămoşească făcută la altare…
Şi libertate-n ţară avem acum, din plin(!),
…şi-n comportarea noastră, …rar vezi, …câte-o schimbare!
Dragostea să domnească, de azi inima-n tine!,
Lasă-o de acum pe ea să poat’ să te conducă!
Căci ea va lucra-n tine, cum a lucrat şi-n mine:
O altfel de gândire, …şi-o inimă, mai sfântă!
Iată, cum azi ne-adună această Veste Mare,
căci s-au rugat atâţia, plângând în rugăciuni…
„Ai milă, Doamne Sfinte, îţi cerem îndurare:
…De-o jumătat’ de secol e lipsa de români!”
Iată, de ce rostesc acum, aşa chemare
şi iată şi de ce te rog să nu amâni:
„-Ia-ţi crucea!”, Ii porunca. „-Urmează-L!”, mi-e chemarea,
că-n Cer cred, cea mai mare, e lipsa de Români!

Este prea simplu să nu poată să înţeleagă oricine că „mult râvnitul şi imaginatul Cer” este locul numai al oamenilor buni! Eu vă spun că el a scris aceste versuri sub presiunea sentimentelor sale de patriotism, constatând izbitoarea diferenţă de comportament uman, odată cu fuga sa în Germania, şi nedorindu-şi de-atunci altceva decâ a-şi salva românii din ghearele răului şi a nepăsării, inoculare dirijată de la Moscova în masele de moldoveni cu precădere, căci ei au fost, în fond „bariera de ne-trecut” în faţa Estului mereu năvălitor, …până la al II-lea Război Mondial, când acesta, a putut distruge-n voie pe moldoveni, desţelenindu-i cu sălbăticie.
Totuşi, primi solicitaţi şi cei mai apreciaţi constructori peste hotare, tot ei sunt, iar în Ţară, pentru a deduce singuri cât au fost de apreciaţi dar şi „solicitaţi”, vă voi reda cuvintele spuse studenţilor, printre care se afla şi Cervesy, de şeful de şantier de la „Lotru” din anul 1980: „Când ni se îmbolnăveşte sau –Doamne fereşte!– ne moare un moldovean, noi zicem că ni s-a stricat un buldozer”. Pe de altă parte însă Stalin, a ras, pur-şi-simplu de pe faţa pământului lor, pe moldovenii de dincolo de Prut, desţelenindu-i şi mutându-i forţat împreună cu saşii în toată Siberia. Pe toţi copii de acolo i-a înscris forţat în internate, cu limbă rusă obligatorie, şi le dădea dreptul la o vacanţă de numai zece zile pe an… În România, comuniştii nu au putut face chiar aşa cu Ana Pauker, un fel de „Monika Levinsky” a zilelor noastre(!), …ce s-a vârât în patul lui Stalin, crezând că aşa îşi va putea atinge uşor scopurile. Dar mai există şi-un Creator în tot acest Univers, nu numai un drac pe Pământ, căci Stalin omora orice femeie îmediat ce se ridica de pe ea, fie ea şi o Ana Pauker!!! Apoi cu Ghe. Ghe.-Dej nici atât măcar reuşind, şi-au găsit totuşi „Iordul” în persoana lui Ceauşescu, care le va împlini dorinţa, desţelenindu-i şi împânzindu-i şi pe moldovenii de dincoace de Prut în toată România, pentru cele mai grele munci, lăsând această zonă a lor în cea mai lucie sărăcie. Ducându-mă la o verişoară la Vaslui, am oprit în drumul meu, la Mărăşeşti, pentru a cumpăra nişte ciocolate la copiii de acolo. Am întrat într-o cofetărie şi am cerut zece. Auzindu-mă, vânzătoarea mi-a reproşat: Dumneata vrei să-ţi baţi joc de noi aici-şa? Noi nu am mai văzut ciocolată de zece ani, nici măcar la culoare! Eram în anul 1985…

În Bucureşti, după Revoluţie chiar, manipulantul tramvaiului în care se afla şi Cervesy odată, în drum către servici, nu-i deschise uşa unuia ce venea alergând să-l prindă, căci plecase din staţie (la Lizeanu), şi deci nu mai avea dreptul acesta, conform legilor. Atunci cel ce alerga, pentru că semaforul se pusese „roşu”, îl ajunse şi-i zice: „(…) –n mă-ta de Moldovean!” Atunci şi manipulantul îi răspunde supărat: „(…) ba-n mă-ta, bă, că eu sunt Ardelean!” Ura aceasta, …dispreţul acesta nemotivat, nu a existat între români înainte de cel de-al II-lea Război Mondial, iar în special ospitalitatea moldoveanului s-a conservat deosebit de bine, reuşind a rezista comunismului instigator până-ncoace de 1970 chiar, iar după cutremurul din 1977, pe când Ceausescu se întorcea din Coreea de Nord, nu mai era decât jalea pe-acolo, …prin satul Podoleni al mamei lui Cervesy.

Fac o micuţă paranteză, cu referire la „lipsa din Cer a românilor” despre care atenţionează Cervesy, pentru a fixa în timp efectul acesteia, când se va face auzit românilor, între care în proporţie de optzeci la sută dintre cei ce erau la lucru în Israel, tot moldovenii erau, iar cei ce aveau a umple la refuz Lăcaşul acela al „Immanuel Lutheran Church”, tot ei au fost să fie, puţin mai târziu când el, nevoit fiind, avea să caute o altă reşedinţă în încurcata şi mult contrariata ţară în care, deşi atunci nu ştia încă, a trebuit să locuiască pentru mai multă vreme, iar noua „cetate” a găsit-o chiar acolo, vis-a-vis de Lacaşul acela sfânt, în Immanuel Hostel, unde eu l-am ştiut timp de şase luni ca primul voluntar român din istoria acelui Hostel şi a Israelului poate. Am încheiat paranteza şi acest capitol…

Alexandru TOMA
Madrid, Spania
Paşti 2010

Când oamenii au ajuns în această “săptămână”, Hristos al lor, biciuit şi mai apoi răstignit, nu pare să le mai fie de nici un folos. Şi totuşi, unii aleg să rămână cu El chiar dacă sunt căzuţi jos, chiar dacă se simt singuri şi nu văd nici o corabie venind spre ei să îi poarte spre ţărmul „ siguranţei”. Dar sunt şi oameni care nu se mai pot încrede într-un Hristos suferind, însângerat. E dureros că la greu unii oameni se leapădă de Domnul. Atunci când trecem prin încercări avem două alternative: să urcăm spre Domnul, să ne ascundem în El, să ne contopim cu El, sau să coborâm în adâncul nostru, să fugim înspre noi, să ne compătimim, să ne lăsăm în voia valurilor disperării. Poate treci chiar acum prin “săptămâna patimilor”, când întunericul şi disperarea te-au prins ca într-o menghină. Poate Hristos, pe care L-ai primit cu entuziasm este şi El “răstignit” şi pare imun la durerea ta. Cerul tace şi Dumnezeu nu mişcă nici un deget să te ajute. Îngerii mult-aşteptaţi nu mai vin în grabă în jurul tău. Credinţa ţi se pare o poveste frumoasă de pe vremea când bunica te ţinea pe genunchi şi îţi vorbea despre un erou: Isus, coborât din cer să ne mântuiască. Dar nu uita: după “săptămâna însângerată” a urmat biruinţa. Biruinţa luminii asupra întunericului. A vieţii asupra morţii. Hristos, considerat “neajutorat”, despre care, spuneau mulţi că nu se putea salva nici pe Sine, a Înviat şi a făcut astfel posibilă mântuirea tuturor celor ce Îl primesc în viaţa lor.
Dacă pentru “o săptămână” nu percepi lumina, nu dispera! Nu te lepăda de Domnul! Nu te gândi că eşti abandonat şi că cerul este surd la rugăciunile tale. Nu-ţi pierde credinţa! Urmează Victoria pe care Hristos o dă celor ce rămân în El. În curând vei trăi Duminica Învierii! Deci, fii plin de pace şi de bucurie: Hristos a înviat şi pentru tine!

Adina Sas-Simoniak
Chicago, Illinois

Incontestabila e Invierea,
Mormantul gol si azi o dovedeste
Iar personal de Il accepti pe Domnul
In duhul tau El se naste si creste.

Inegalabila e Invierea,
Intre religii ea ne detaseaza
Iar cand confuz nu il mai distingi pe Domnul
Credinta-adevarata-ti garanteaza.

Indispensabila e Invierea,
Caci a-mplinit profetii si Cuvantul
E parga celor adormiti in Domnul
E vestea ce-a transfigurat Pamantul.

Bătăile cuielor în palmele Tale
Le-aud ca pe-un clopot ce bate a jale.
Privirea-Ţi de sânge-mi pătrunde-n unghere
Şi-mi spală trecutul cu multele rele.

Răpus de păcate Te zbaţi în durere
Şi mulţimea setoasă chiar viaţa Îţi cere…
Te opreşti în genunchi, cu crucea în spate
În faţa atâtor suflete moarte…

Aşa Te-am găsit… cu cununa de spini
Aşteptând să Te las durerea s-alini.
La uşa închisă de păcate-n delir
Ai bătut să-mi aduci în palmele-Ţi mir.

M-ai chemat să mă scoţi din ruine de fum,
Să-ntorci viaţa mea de pe-al iadului drum.
Şi, Doamne, ce har viaţa-ntreag-a cuprins
Când „da”-ul meu cerul senin a atins!

Prin faţa Ta, Domnul trece pe cale
Şi-ţi oferă iertare prin rănile Sale.
Acum este ziua când poţi să-L primeşti
Şi sufletul ros de păcat să-nnoieşti.

Mă rog să asculţi chemarea divină
Ce curge din ceruri ca apa cea lină,
Mă rog să primeşti viaţa veşnică-n dar
Plăsmuită-n durere pe Crucea de-amar.

Adina Sas-Simoniak
Chicago