Octavian LUPU: Iniţial am plecat de la un blog creştin, dar lucrurile au evoluat mult de atunci, iar în momentul de faţă partea „creştină” este tot mai mult pusă în minoritate deoarece nu prea multă lume trimite materiale pe aceasta temă. Atunci m-am gândit să îi dau o linie literară mai pură, mai laică, dar cu bun simţ, fără compromisuri, fără bâlci, fără atacuri… Ceva ce încântă ochiul şi mintea. Sper să fie şi cititorii mulţumiţi!

Nu este simplu să scrii despre tine, să întocmeşti o prezentare care să nu semene cu un CV bun de trimis la firme, dar impersonal în a comunica trăirile lăuntrice şi motivaţia ascunsă a sufletului în dorinţa de a transmite un mesaj plin de substanţă potenţialilor cititori. Cu toate acestea, merită să spun câteva cuvinte despre experienţa pe care am acumulat-o în ce priveşte scrisul, mai ales că izvorul gândurilor exprimate sub formă de articole, broşuri sau emisiuni radio/televizate este reprezentat în principal de ceea ce am cunoscut, experimentat şi trăit de-a lungul vieţii.

George ROCA: Câteva cuvinte despre experienţa pe care o aveţi în domeniul scrisului. Care a fost motivaţia dumneavoastră de a scrie?

Octavian LUPU: Înainte de a expune datele sintetice ale evenimentelor relevante pentru experienţa scrisului, aş dori să subliniez motivaţia pe care o am dincolo de cuvintele pe care le exprim prin scriere sau vorbire. În primul rând, cititorul sau cel care vizionează programele pe care le alcătuiesc reprezintă cel mai important personaj din viaţa mea atunci când încep să rostesc, să exprim, să aştern pe hârtie sau să dactilografiez în calculator. Transfigurarea pe care o trăiesc îmi creează o comuniune lăuntrică ce mă determină în alegerea formei de expresie, în utilizarea sau nu a anumitor cuvinte, în accentul pe care îl pun asupra unor idei în detrimentul altora. Acest lucru îmi modelează vorbirea sufletului, fiindcă în cele din urmă mesajul pe care doresc să îl transmit este unul pozitiv, plin de substanţă, care să determine explozie şi fuziune deopotrivă în cugetul celui care citeşte.

George ROCA: Câteva dezvăluiri despre viaţa personală… Vă cer prea mult oare?

Octavian LUPU: M-am născut în oraşul de la poalele Tâmpei, mai precis în Braşov într-o frumoasă Duminică de Florii, pe data de 14 aprilie 1968, la ora 5 dimineaţa după o noapte teribilă pentru cea care mi-a dat viaţă. Poate tocmai de aceea am iubit mereu primăvara şi dimineaţa, ca anotimp şi moment al zilei. Toamna şi asfinţitul de regulă mă deprimă, fiindcă iubesc cu toată fiinţa viaţa, mişcarea, explozia sevei pline de substanţă la început de aprilie. Ofer aceste detalii fiindcă ele continuă să îmi modeleze existenţa şi modul de exprimare chiar şi în prezent, fiind asemenea unui „big-bang” în urma căruia am apărut şi care prin forţa sa de expansiune mă direcţionează încă.

Am locuit în mega-cartierul muncitoresc „Steagul Roşu”, trăind în mijlocul „clasei muncitoare”, învăţând la şcoli obişnuite, de cartier. Am învăţat astfel de timpuriu lecţia dură a batjocoririi celui care caută să studieze, să înveţe, să aprofundeze, atât din partea colegilor, ceea ce oarecum era explicabil, dar şi din partea profesorilor, ceea ce a fost de-a dreptul lipsit de justificare. De aceea, în decursul timpului am înlocuit studiul materiilor de învăţământ cu ceea ce studiam în particular, de unul singur. De la început m-au atras „cartea” şi scrisul. În prima îmi găseam inspiraţia, în al doilea mă refugiam din faţa unei realităţi pe care într-o formă sau alta doream să o modelez, să o schimb.

George ROCA: Interesant! Sunteţi precis un romantic, dar mi se pare şi un utopic. Continuaţi vă rog!

Octavian LUPU: Aveam obiceiul de a vorbi cu obiectele încă de când eram foarte mic, deoarece îmi închipuiam că ele au un suflet al lor ce nu trebuie rănit sau distrus. Cu siguranţă că în altă cultură aş fi devenit un „animist” convins. Dar această dorinţă de a vorbi, de a exprima, neavând un partener pe măsură, m-a condus către scris. Colindam librăriile de cartier sau cele din centrul Braşovului şi îmi cumpăram cărţi ce depăşeau condiţia mea de elev de gimnaziu şi le studiam pe îndelete acasă. Aşa s-a născut în mine pasiunea pentru istorie, geografie şi ştiinţă. Lecturam din Nicolae Iorga, Xenopol sau Oţetea cu o bucurie negrăită. Bineînţeles că nu înţelegeam totul, dar puterea copilăriei nu stă în a înţelege ci în a reţine. Astfel, prin lecturi felurite mi-am format un bagaj de cunoştinţe ce aveau să mă însoţească mai târziu.

De asemenea, scriam lucrurile pe care le trăiam la început sub formă de jurnal, ulterior ca mini-eseuri. Uneori mă exprimam liber împotriva comunismului şi a regimului corupt, a minciunii şi fricii pe care o trăiam „la colectiv” cu toţii. Bineînţeles că îmi era teamă de ceea ce exprimam şi distrugeam după aceea totul, dar satisfacţia era imensă, pe măsură.

George ROCA: După câte am aflat… aţi făcut liceul militar. Posibil că disciplina dumneavoastră s-a cristalizat acolo! Cum aţi ajuns la o asemenea instituţie de învăţământ, să-i zicem, rigidă? Dumneavoastră, un romantic, un visător…

Octavian LUPU: Perioada liceului a fost extrem de dură. Deşi eram o fire singuratică, la insistenţele tatălui meu, fost ofiţer de carieră, am încercat şi din păcate am reuşit la liceul militar din Breaza. Am început astfel o experienţă pe care consider că în mod normal nu ar fi trebuit să o cunosc. Dar destinul nu întreabă pe nimeni, cel puţin, aşa consider în momentul de faţă.

Cei patru ani petrecuţi la Breaza (1982-1986) m-au marcat profund. Viaţa în comun, lipsa unui „spaţiu personal”, programul orar, disciplina cazonă, dar şi isteria cadrelor militare din timpul perioadei decadente a regimului comunist, alături de ironia crudă a colegilor mi-au afectat profund structura interioară. Fiind o fire foarte sensibilă, am recepţionat în mod dureros loviturile primite în acel liceu, devenit un fel de „lagăr de detenţie” atât la propriu, cât şi la figurat, pentru nişte adolescenţi prinşi în capcană din neştiinţă sau din cauza părinţilor lor.

În această perioadă, lipsit de cea mai elementară intimitate, am învăţat să mă ascund în spatele studiului matematicii, fizicii, dar şi al istoriei. Practic, studiam înainte materiile de curs pentru a putea dispune de un timp personal, după care citeam şi aprofundam diferitele cărţi pe care mi le procuram în scurtele „învoiri” sau „permisii”. Scriam foarte mult, dar mă exprimam codificat, fiindcă ştiam că întotdeauna exista un „Big Brother” atoatevăzător, care ne supraveghea neîncetat, întrupat în ofiţeri zeloşi după avansare şi colegi „binevoitori”. În vacanţe însă îmi permiteam să mă exprim liber în jurnale de impresii sau în mini-articole, ce ştiam că oricum nu puteau să fie publicate. Aşa am învăţat arta „ascunderii gândurilor în spatele cuvintelor”, a încifrării mesajului şi a criptării exprimării.

George ROCA: Şi totuşi după terminarea liceului v-aţi continuat studiile tot în acelaşi domeniu devenind student al Academiei Tehnice Militare. Nu prea vă înţeleg?

Octavian LUPU: Aşa este. Pornisem deja pe un drum şi nu aveam de ales… Eram legat într-un mod fatal de sistemul militar printr-un contract de şcolarizare, iar contravaloarea ce trebuia a fi returnată în cazul retragerii din armată fiind suficient de mult „umflată” pentru nu putea fi plătită vreodată. Era un joc în care o dată intrat, puteai ieşi doar când dorea sistemul. De aceea, trebuia să mă conformez, să merg cu valul. Experienţa cea mai teribilă din timpul „pregătirii militare” a urmat după admiterea mea la Academia Tehnică Militară din Bucureşti. Timp de nouă luni a trebuit să execut stagiul militar cu termen redus, lucru ilogic dată fiind absolvirea unui liceu militar şi admiterea la o instituţie militară. Astfel, am cunoscut la modul extrem, ca infanterist, ce înseamnă frigul, foamea şi privarea de somn. Am fost şocat să văd că viaţa din unităţile militare semăna cu un film ce avea la bază un scenariu siberian, demn de un lagăr de concentrare. Impresiile culese m-au determinat să caut o cale de scăpare, ceea ce mă conducea invariabil către scris şi studiu. Reuşeam de multe ori „să dispar” prin locurile pustii ale unităţii militare, şi acolo în plin ger sau ploaie, sub acoperişuri improvizate, studiam cărţi de matematică, de limbi străine, de psihologie sau de filozofie, în special existenţială. Era greu să ascund aceste cărţi în condiţiile în care aveam doar o valiză la dispoziţie, dar preferam să renunţ la haine sau alte la articole pentru a avea totdeauna măcar o carte cu mine şi bineînţeles un caiet în care scriam sau îmi notam impresiile. După ce scriam, rupeam foile şi le distrugeam. Acesta-i preţul libertăţii în regimurile totalitare. Scrii, exprimi şi reţii în conştiinţă, după care distrugi urmele.

La Academia Militară lucrurile nu au stat mai bine. Deşi eram un elev de elită, totuşi nu eram bine văzut de către cadrele „politice” ce mă solicitau să fiu turnător pentru colegi şi să-mi linguşesc superiorii. După un an, mai precis în vara anului 1988 înainte de sesiune, am fost descoperit cu o Biblie în format redus asupra mea. Imediat mi s-a înscenat un „proces” în faţa consiliului profesoral şi al colegilor. Este adevărat că timp de un an de zile frecventasem aproape constant slujbele ţinute de către preotul Galeriu la biserica Sfântul Silvestru. În acea perioadă am învăţat să dezvolt tehnica scrierii de eseuri pe teme filozofice şi religioase, precum şi arta de a vorbi în public. Aveam un jurnal consistent pe care nu l-am mai distrus şi în care am consemnat toate experienţe mele, precum şi încercările de natură literară.

După aceste eveniment s-a decis să fiu exmatriculat, dar după aceea s-a revenit asupra acestei hotărâri, urmând ca în mod progresiv să mi se scadă notele la examinările de curs, până când în urma presiunii psihologice „să îmi ies din parametrii”. Nu s-a întâmplat însă acest lucru fiindcă a intervenit revoluţia din decembrie 1989, după care am putut pleca fără să îmi pară rău şi să finalizez studiile universitare la Institutul Politehnic Bucureşti.

George ROCA: Deci v-aţi transferat de la Academia Militară la Institutul Politehnic. Ce facultate aţi absolvit? Unde aţi fost repartizat… sau unde v-aţi găsit un loc de muncă?

Octavian LUPU: Am absolvit Facultatea de electronică şi telecomunicaţii în anul 1992, după care am avut ocazia de fi angajat la un institut de cercetare şi timp de 8 ani să avansez în direcţia cercetării ştiinţifice. În paralel am continuat să studiez intens lucrări de literatură şi teologie, iar în plus am avut ocazia de a publica mai multe articole în care analizam impactul introducerii diferitelor tehnologii de comunicaţii, în special al telefoniei mobile şi Internet-ului. Am constatat în scurt timp că partea care mă atrăgea în expunerile pe care le făceam nu era cea tehnică, pe care mai totdeauna o puneam „în fundal”, ci componenta umană, de comunicare, de transmitere a viziunii şi gândirii către potenţialul cititor.

George ROCA: Deci aţi făcut nu numai cercetare tehnică ci şi una care studia esenţa umană, legăturile omului cu divinitatea, cu mediului înconjurător, cu impactul pe care îl creează asupra acestuia. Câteva motivaţii vă rog, sau exemple?

Octavian LUPU: Cu titlu de exemplu, începeam să scriu un articol pur tehnic şi după câteva rânduri vorbeam despre impactul asupra utilizatorului, încercam să intru în dialog cu cititorul, analizam canalul de comunicare creat prin intermediul a ceea ce exprimam ş.a.m.d. Un astfel de articol, destul de amplu ca volum, a fost „Creştinismul şi Societatea Informaţională”, care s-a bucurat de o bună audienţă în acea perioadă, mai precis în cursul anului 1996 şi ulterior. De îndată ce a apărut Internet-ul, am avut şansa să pot descărca materiale şi cărţi de a căror existenţă nici măcar nu ştiam. În mod special am fost atras de literatura motivaţională fiindcă îmbina laolaltă elemente componente din cadrul psihologiei, teologiei şi filozofiei.

După anul 2000 am decis să părăsesc terenul „cercetării” prost plătite şi în proces de dispariţie din România, şi am început să lucrez ca inginer de telecomunicaţii. Timpul dedicat pentru activităţi „extra” s-a restrâns considerabil, dar am devenit mai selectiv şi mai eficient în utilizarea lui. Astfel, am reuşit să alcătuiesc mai multe broşuri din diferitele articole pe care le-am scris şi am început să le distribui pe Internet şi sub formă de materiale tipărite având titluri în genul: „Vindecare prin Cuvânt”, „Experienţa vindecării spirituale”, „Putere pentru ziua de azi” şi „Paşi prin credinţă”. În paralel, am avut ocazia de a participa sau chiar de a realiza emisiuni radiofonice, cum ar fi „Şcoala Cuvântului” şi „Jurnal de studiu”. În plus, am susţinut mai multe prelegeri publice pe teme de natură spiritual – motivaţională, dintre care unele au fost înregistrate şi distribuite prin Internet. Ocazional am participat şi la emisiuni de televiziune dedicate impactului tehnologiilor moderne de comunicare asupra societăţii contemporane.

George ROCA: Foarte interesant! Să înţeleg că a urmat o nouă deviere de la munca pe care v-aţi ales-o şi pentru care aţi suportat timpuri grele de educaţie cazonă şi ani mulţi de şcoală. Cum aţi ajuns la „Jurnal de studiu” şi la revista „Conexiuni (Creştine) Contemporane”?

Octavian LUPU: În perioada în care am participat la emisiunile radiodifuzate (2005 – 2010), am considerat utilă realizarea unui blog dedicat tematicii abordate în cadrul acestora, precum şi distribuirii transcrierilor rezultate în urma susţinerii emisiunilor. Abordând o manieră de „full scripting” pentru realizarea emisiunilor, materialele generate aveau consistenţa unor articole şi prin urmare pagina „Jurnal de studiu şi rugăciune” pe care am realizat-o a ajuns să aibă un volum destul de mare în scurt timp. În plus, acest blog conţinea şi diferite eseuri sau articole pe teme de natură spiritual-motivaţională.

O etapă majoră în evoluţia acestui blog a constituit-o demararea colaborării cu jurnalistul Octavian Curpaş din Phoenix, Arizona – USA, în cadrul unui schimb de articole şi promovare reciprocă pentru publicaţiile „Phoenix Magazine” şi „Bruxelles Mission”. După un an de colaborare mi-am dat seama că blog-ul „Jurnal de studiu” nu mai corespundea tematicii – mult mai extinse – a articolelor publicate, fapt pentru care am schimbat dramatic structura site-ului, tehnologia de realizare şi denumirea, care a devenit „Conexiuni Creştine Contemporane”. În această perioadă articolele pe care le-am publicat acolo au fost preluate şi distribuite în cadrul diferitelor publicaţii electronice, cum ar fi: „New York Magazine”, „Romanian Times”, „Gândacul de Colorado”, „Saltmin”, „Agero Stuttgart” ş.a.

În acest context al presei virtuale, am avut ocazia deosebită de a vă cunoaşte şi pe dumneavoastră, şi de a extinde aria colaborării şi schimburilor de articole. Tematica publicaţiei electronice pe care o editez a fost îmbogăţită, fapt pentru care titlul ei a devenit „Conexiuni Contemporane” (www.conexiunicontemporane.ro), iar platforma software a fost adecvat modificată pentru a pune în evidenţă conţinutul mult diversificat şi pe autorii care contribuie cu articole. Alături de accesibilitatea facilă din partea cititorilor în baza unei clasificări tematice uşor de intuit, publicaţia „Conexiuni Contemporane” permite promovarea autorilor şi reliefarea conţinutului furnizat. Astfel există un sistem de rating al accesărilor pentru fiecare autor, acesta dispunând de o pagină de prezentare, iar profilul fiind completat cu diferite date de performanţă în funcţie de numărul de articole publicate şi de accesări. În momentul de faţă sunt peste 150 de autori înregistraţi în furnizarea diferitelor articole, iar numărul lor este în creştere. Desigur că pe mulţi i-am cunoscut prin intermediul dvs. prin articolele pe care mi le-aţi trimis spre publicare.

George ROCA: Colaborez cu peste 20 de reviste, dar sincer sa fiu, printre cele preferate este şi „Conexiuni Contemporane”. V-am explicat la începutul acestui interviu de ce. Consider că este o publicaţie „cuminte”, plăcută la citit, atractivă… Ce planuri de viitor aveţi?

Octavian LUPU: Nu aş putea spune că merită să îţi faci prea multe planuri pentru viitor, fiindcă totdeauna realitatea, în veşnica ei schimbare, te va determina să modifici sau chiar să abandonezi ceea ce ţi-ai propus. Cu toate acestea, intenţia mea este de a continua scrierea de articole, eseuri şi materiale pe teme spiritual-motivaţionale, în principal fiindcă orientarea experienţei mele de viaţă este în această direcţie. În plus, am experimentat realizarea de articole ce exprimă confluenţa diferitelor curente spirituale majore din istoria lumii şi a corespondenţelor ce pot fi stabilite între acestea. Astfel, am explorat „tărâmul” conexiunilor dintre creştinism şi alte curente majore în genul taoismului, budismului şi islamului. Am în pregătire astfel de abordări şi în raport cu alte curente dispărute în negura istoriei în genul maniheismului, zoroastrismului, mazdeismului etc.

În final, de ce mă interesează toate aceste lucruri? De ce să investeşti timp şi efort pentru ceva ce nu îţi aduce nici un fel de remuneraţie materială? Răspunsul pe care pot să îl dau decurge din faptul că am înţeles importanţa fundamentală a următoarelor valori ce merită să fie promovate într-o lume care încă îşi mai caută reperele:

- în primul rând, bucuria de a trăi şi de a învinge dificultăţile, de a nu abandona niciodată lupta vieţii;
- mai departe, libertatea de a exprima ceea ce gândeşti sau simţi în adâncul fiinţei tale, fără să îţi fie teamă de eventualele consecinţe acţionând în deplin acord cu propria ta conştiinţă;
- şi nu în ultimul rând, acceptarea şi promovarea diversităţii de viziune asupra existenţei, vieţii şi rostului pentru care suntem pe acest pământ.

Este posibil ca fragmentul de memorie al experienţei mele să ajungă astfel să se integreze în memoria infinită a universului prin gânduri pe care nu le-am lăsat să treacă fără a fi consemnate, prin file de jurnal rupte, dar ale căror idei au răsărit cu şi mai mare putere atunci când iarna totalitarismului a trecut, sau prin simţăminte care transcend finitul în nemărginire, asemenea râului care în cele din urmă se varsă în ocean…

A consemnat,
George ROCA
17 februarie 2011
Sydney – Bucureşti

Ce a însemnat pentru omul şi scriitorul Marcel Vasilache plecarea în Mexic?

Plecarea în Mexic pentru mine, sincer să fiu, a însemnat o schimbare radicală a fiecărui simţământ şi percepere a vieţii. O schimbare de atitudine şi chiar a felului de a vedea viaţa prin Domnul Isus. Eu, în România, locuiam la Bârlad şi veneam dintr-o biserică penticostală doar cu o sută de membri, pe acele timpuri, şi am ajuns în Ciudad de Mexico, unde am locuit patru ani şi care are 28.000.000 de locuitori, cu şapte milioane mai mult decât toată România, şi m-am făcut membru al unei biserici care avea 5000 de membri. Ca eu să mă adaptez acestui nou stil de viaţă, am avut nevoie de cel puţin doi ani şi nopţi întregi de plâns după pământul care m-a văzut născându-mă şi crescând 26 de ani până când m-am putut adapta şi iubi această nouă ţară, unde Domnul a permis să mă naturalizez mexican doar după patru ani de venirea mea aici. Am avut un adevărat sprijin în soţia mea, Blanca şi în soacra mea, Maria Elena Sandoval.

• Realizări literare şi planuri de viitor.

Cartea La Cizaña (Neghina) încă nu este publicată, dar deja se pot găsi poeziile din această carte pe pagini din foarte multe ţări din America Latină, ultima ţară unde s-au publicat poeziile mele este Costa Rica.
După tipărirea acestei cărţi, voi începe scriu alta, tot în limba spaniolă, dar de data aceasta o voi dedica soţiei mele. Noua carte va cuprinde poezii de dragoste, având ca influenţă Cartea Sfântă, ceea ce simţea Sulamita pentru iubitul ei şi invers. Va fi o carte care va arăta celor care sunt căsătoriţi cum trebuie să se iubească şi să se dăruiască unul altuia, cu frică de Domnul, dar folosind un romantism sănătos, nu unul murdar şi departe de orice simţământ spiritual.

• Repercusiunile crizei mondiale asupra vieţii din Mexic.
Criza economică, sincer să fiu, a speriat pe foarte mulţi, mai ales pe cei care aveau investiţii enorme la bursă sau la companii care dădeau semne de slăbiciune, dar mai ales pe toţi cei care aveau ceva de pierdut şi nu se încredeau în Dumnezeu. Oamenii de rând din Mexic sunt obişnuiţi să treacă prin probe economice şi să le suporte muncind şi luptând. Ultima devalorizare a monedei a fost în 1994. De fapt, datorită faptului că mexicanii sunt foarte muncitori s-a reusit să se iasă din criza economicp foarte repede, ca în momentul de faţă ţara să aibă o creştere a pib-ului simţitoare şi îmbucurătoare, Mexic fiind una dintre ţările cele mai bogate din America Latină împreună cu Brazilia.
• Reacţii locale în urma legii adoptate în Arizona cu privire la imigraţia ilegală.
Reacţii în urma adoptării legii SB1070 au fost foarte multe în Mexic şi în toată America Latină. Guvernatoarea Statului Arizona fiind catalogată de către ziarele de pe continent drept nazistă. Cred ca este femeia pe care o urăsc mase întregi de persoane de toate naţionalităţile. Mie, ceea ce îmi place la mexicani e că sunt foarte curajoşi şi nu le este teamă de nimic când este vorba de propria lor demnitate. Guvernul condus de catre Felipe Calderon încă luptă împotriva acestei legi, care, cu siguranţă a fost inspirată de către cel rau, imigranţii fiind consideraţi cu toţii drept nişte criminali şi trataţi ca atare. Imaginaţi-vă!

• Exemple de viaţă din comunitatea în care Marcel Vasilache este pastor.
Domnul a găsit cu putinţă să mă aducă tocmai din România, fără să cunosc limba spaniolă, fără să cunosc mentalitatea de aici. din Mexic, să fiu pastor într-o biserică în care nici măcar nu se vorbeşte româneşte. Biserica, la care sunt pastor, se numeşte “Fuente de Vida” (Fântâna Vieţii). Domnul Isus a ridicat biserica folosindu-mă pe mine şi pe soţia mea, mulţi erau împotrivă şi spuneau că suntem nebuni şi nu este posibil ca un străin să facă aşa ceva. Ca în momentul de faţă biserica sa creasca într-un ritm foarte accelerat. Acum facem parte din Ministerios Elim, cei care ne susţin în tot ceea ce facem.
Mulţi dintre membrii bisericii, înainte să se pocăiască aveau vieţi distruse. Unii erau alcolici, sechestratori de persoane, criminali, oameni care îşi băteau soţiile până la sânge din cauza machismului implementat atât de puternic în cultura Americii Latine, având copii cu diferite femei, oameni care înainte de a-L cunoaşte pe Domnul, se drogau şi umblau cu tot felul de arme la ei fiindcă făceau parte din benzi criminale. Unul din fraţi mi-a mărturisit că înainte să se pocăiască mergea înspre casa lui decis să îşi împuşte familia fiindcă îşi bătea joc de el, având deja o armă automată la el. Dar în drum spre casă, fiind drogat şi beat, ajunge în faţa unei biserici evanghelice, pe poarta căreia iese pastorul şi îl întreabă, ce are de gând să facă? Cu dragoste îi luă arma din maini, îl invită în biserică, acolo unde îi adună pe fraţi şi pe surori să se roage pentru el. Dupa cateva ore omul plecă acasă la el fără armă, ci cu pace în inimă. A doua zi se hotărăşte să meargă din nou la biserica unde l-au iubit si s-au rugat pentru el. Cand ajunge…în acel loc unde el văzuse biserica şi a cunoscut pe pastor, de fapt era doar un teren gol, nu avea nici măcar o construcţie ridicată. Fratele mi-a mărturisit că el era sigur că pastorul care l-a întâmpinat în faţa bisericii era chiar Isus. Cu lacrimi în ochi mărturisesc că îi iubesc foarte mult pe membrii bisericii Domnului unde sunt pastor, fiindcă astfel se împlineşte cuvântul din 1 Corinteni 1:27-29 „Dar Dumnezeu a ales lucrurile nebune ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele înţelepte. Dumnezeu a ales lucrurile slabe ale lumii, ca să facă de ruşine pe cele tari. Şi Dumnezeu a ales lucrurile josnice ale lumii, şi lucrurile dispreţuite, ba încă lucrurile care nu sunt, ca să nimicească pe cele ce sunt; pentru ca nimeni să nu se laude înaintea lui Dumnezeu.”
Marcel Vasilache (Queretaro, Mexico) în dialog cu Tatiana Munteanu (Bruxelles, Belgia).
www.bruxellesmission.org

Aș vrea să vă întreb, frate Panican, care au fost cel puțin trei lucruri care v-au marcat, în mod deosebit, din viața și slujirea pastorului Richard Wurmbrand?

Platon are un cuvânt de aleasă înțelepciune, și spune: a cunoaște înseamnă, a recunoaște. Eu când l-am cunoscut pe pastorul Wurmbrand, am recunoscut dorul ascuns al inimii mele, după felul natural de trăire și de mărturisire a vieții de credință. Ce m-a impresionat pe mine la pastorul Wurmbrand, intâi de toate, naturalețea cu care își trăia și își mărturisea credința, în orișice  mediu, indiferent pe cine avea în față, că era un savant sau era un om cu patru clase, dumnealui arăta persoanei respective, același interes și aceeași prețuire, și se comporta și unul și cu celălalt, chiar dacă diferit, dar natural.

Pe de altă parte ce m-a impresionat, iarăși foarte mult la acest gigant, la acest titan al credinței, și când spun gigant sau titan nu am în vedere doar cei 14 ani de temniță comunistă pentru credință…sau celelalte experiențe de încarcerare dinainte de comunism, ci am în vedere excepționala diviziune a trăirii și mărturisirii vieții de credință pe toate planurile. Unul dintre cei mai însemnați scriitori creștini din toate veacurile, nu doar pentru veacul al XX – lea sau XXI-lea, în care ne este dat să trăim, un om de o cultură excepțională, un om care și-a însușit și folosit 13 limbi fluent. Mi-aduc aminte că mi-a povestit, că a fost invitat o dată la Budapesta să vorbească, și până nu a învățat dumnealui limba maghiară, care cred că nu este o limbă ușoară, mai întâi a învățat bine limba maghiară, și după aceea s-a dus la Budapesta și a predicat în limba maghiară. Cărțile dumnealui au fost traduse în peste 80 de limbi, unele dintre ele și este cel mai bogat autor român din toate timpurile. Și cu toate acestea, măcar că nu este spus corect, cu toate acestea, pentru că spiritele mari nicoadată nu vroiau sa arate cât sunt de mari, dumnealui era din cale-afară de umil, și spunea : mulți cred despre mine că sunt un om mare pentru că am suferit mult, și am scris cărți multe, dar sunt un om obișnuit, care am trăit, creștin fiind, în împrejurări poate neobișnuite, deci naturalețea și umilința. Și în al treilea rând focul credinței care este dragostea asta cu chip dumnezeiesc. Dumnealui iubea pe toată lumea, și mai mult iubea pe dușmanii dumnealui, pentru că știa, ceea ce ar trebui să știm toți, că vrăjmașii noștri lucrează cel mai mult și cel mai bine la cununa noastră de slavă, dacă primim lucrarea lor de vrăjmășie, care este în mâna Domnului și dacă o primim după cuvânt și după adevărul cuvântului lui Dumnezeu, crezând din toată inima, că toate lucrurile lucreaza împreună spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu, și mai cu seamă aceste lucruri. Dumnealui este cel care a mărturisit, în nenumărate rânduri, că, dacă n-ar fi fost comuniștii să mă arunce în închisoare pentru 14 ani, niciodată nu mi-ar fi trecut prin minte să întemeiez o misiune mondială: Vocea martirilor, care să-i ajute pe milioanele de creștini persecutați, de pretutindeni. Și după aceea dacă nu ar fi fost acești 14 ani benefici petrecuți în închisoare, niciodată nu ar fi apărut acele foarte importante cărți, pe care le-a scris după experiența  complexă, dramatică, dar foarte importantă a închisorii. Și mai sunt multe lucruri importante la acest bărbat. M-a impresionat faptul că fără să fie interesat de soarta celor dragi, de prestigiu, de propria viață, a trăit fără de compromisuri.

Și cred că nu greșim dacă îl așezăm în galeria marilor apostoli care au slujit Domnului și Bisericii.Dumnealui niciodată nu făcea distincție între Christos și Biserică, între Biserică și Christos, unde este Christos este și Biserica, unde este Biserica este și Christos.

Știm că în ultima vreme s-a declanșat o bătălie enormă în lumea nevăzută, spirituală, care se reflectă, și în viața noastră, mai ales la nivelul minții, al gândurilor și am aflat cu stupoare faptul că fiul pastorului Bartoș, s-a sinucis la Timișoara, de curând, și a vut loc înmormântarea pe data de 6 iunie a.c. Aș vrea să vă întreb, pentru cei care, se luptă cu stfel de gânduri, ați pomenit și dumnevoastră, într una din mesaje de acest termen: martiraj psihologic, mai ales în vest, unde este o avalanșă de informație și presiune psihologică, mentală, ce ați putea spune, cum ar putea să invingă această presiune mentală?

Da, este o presiune de natură spirituală și psihică, foarte puternică în ultima vreme, și cred că presiunea aceasta va crește de la an la an. Nu întâmplător spune Scriptura: „ cel ce va răbda până la sfârșit va fi mântuit”,sau este o altă întrebare de foc, de fapt, pe care Domnul Însuși Mântuitorul o spune: „când va veni Fiul omului, oare, va mai găsi El credință pe pământ?”

Nu oameni care vor frecventa bisericile de un fel sau altul, ci oameni antrenați, pregătiți și gata, să-și verse orișicând sângele, să-și dea viața, pentru adevăr, fiind desăvârșit încredințați  că adevărul este mai important decât însuși viața lor, dacă își păstrează cineva viața pentru Fiul va fi iubit zice Domnul Isus, dacă cineva își dă viața pentru Mine, o va câștiga. Aceasta este credința sfinților, credința pentru care Tatăl L-a trimis aici.

Despre sinuciderea regretabilă a acestui tânăr, știm, dar există o formă de sinucidere încă mai grozavă decât aceasta, eu cred că sunt milioane de creștini care se sinucid, din punct de vedere spiritual, an după an, și zi după zi, îndepărtându-se de Domnul, de lumină, de neprihănire și viață, și scriptura spune și prin Sfântul Ioan, dar nu numai: ” nu vă depărtați de El, ca nu cumva, la venirea Lui să fiți dați de rușine”, iar penultimul verset în Ps. 73 spune: ” Iată că cei ce se depărtează de Tine pier. Tu nimicești pe toți cei ce sunt necredincioși.” Lupta este foarte mare, mai mare în veacul de-acum, decât în veacurile de odinioară, pentru că și din punct de vedere tehnic, vrășmașul copiilor lui Dumnezeu, are la îndemână un întreg arsenal, prin care îi poate prinde pe oameni, îi poate ține în această capcană pe tineri, furându-le și timpul, și energiile, astfel nimicidu-le viața spirituală.

În epistola Sfântului ap. Pavel către Tit este un cuvânt, care străbate ca un un fir roșu  întreaga epistolă, și cuvântul acesta este: cumpătat. Astăzi mai mult ca niciodată în istorie, și cei maturi și batrâni sunt chemați să trăiască o viață cumpătată. În felul acesta se pot proteja, de aceste teribile atacuri, sau presiuni de natură psihică, de natură spirituală, și pot rămâne sub autoritatea Numelui și puterii lui Dumnezeu, fără de care nici unul dintre noi nu poate trăi. De când cu televiziunea, în casa omului pătrund mii și mii de evenimente, de imagini, de oameni, și de vești, adică de știri. Cele mai multe dintre ele sunt profund dăunătoare, creează o anumită presiune, un soi de terorism, nu întâmplător Scriotura zice: ”cu ce drept asupriți voi pe poporul meu?” Numai că poporul sfinților, poporul lui Dumnezeu, el hotărește dacă, spre pildă prin televizor unora le permite să intre în casă și să-i agreseze universul intim sau nu. Aud adeseori pastori spunând într-un mod foarte superficial și arogant: vedeți-vă de treabă oameni buni, telecomanda stă la mine în mână, eu hotărăsc. Este așa, și nu este chiar așa. După aceea există ziarele, există radioul, există internetul, care este o mlaștină, și toate aceste lucruri dacă nu sunt întrebuințate în mod socotit, în mod cumpătat, pot produce daune uriașe minții, sufletului și trupului omenesc, și prin aceasta vieții de credință. Spune că erau la un sfat, sfinți, în sec, al 3 –lea, la începutul istoriei Biserici Domnului Isus, și se întrebau care este virtutea cea mai importantă în credință?

Și unul a spus: trebuie să fie mila, altul bunătatea, îndelunga răbdare, umilința, fiecare și-a dat cu părerea, și unul dintre frați, foarte liniștit stătea într-un colț, și la un moment dat celorlalți li s-a îndreptat privirea spre el, și au zis: dumneata ce crezi despre toate acestea? Și el a răspuns: cea mai importantă virtute, în manifestarea vieții noastre de credință este darul măsurii. Omul credinței trebuie să fie cumpătat, socotit și să aibă dreaptă măsură în toate privințele. În felul acesta se protejeaza, îi protejează și pe alții, și găsește protecția sub aripile Celui Preaînalt.

Credeți că are legatură cu ceea ce ne spune Cuvântul, că Dumnezeu ne-a dat un Duh de chibzuință? Nu este același cuvânt acolo?

Este același cuvânt. Și dacă tot suntem într-un timp de binecuvântată părtășie, ar trebui să ne spunem și nouă și celor care vor citi aceste rânduri, cui lipsește acest Duh de chibzuință, să îl ceară. Astăzi mai mult ca niciodată, toți trebuie să cerem, înt-una și-ntruna, Domnului, Duh de înțelepciune, și de pricepere. Una era înțelepciunea sfinților în urmă cu 50 de ani, pentru că și societatea era croită într-un fel anume, și alta trebuie să fie înțelepciunea sfinților astăzi, când societatea înseamnă o provocare complexă, uriașă, la fiecare pas. Evenimentele se succed cu o repeziciune uluitoare, și suntem la fiecare pas surprinși, luați prin surprindere, și uneori loviți și doborâți. Nu e de mirare ca găsim în societate, de pildă în România, după datele oficiale, oferite de Institutul Național de Statistica, astăzi sunt 3 milioane de oameni bolnavi de depresie. Ăștia nu sunt numai 3 milioane de bolnavi depresivi, că ei mai necăjesc alte milioane, care sunt în jurul lor, și avem iarăși 3 milioane de bolnavi de diabet, și bolile acestea, și una și cealaltă, vin de la presiunile, de la stress, cum se spune în limbaj popular. Că înafara Bisericii sunt astfel de cazuri, e de înțeles, chiar dacă e de nedorit, dar în biserică, sunt oameni tot mai bolnavi din punct de vedere spiritual.

Unii întreabă cum poate Dumnezeu îngădui, ca un copil al său să se îmbolnăvească, de o boală psihică, din moment ce are credința, are făgădunițele, știe că Dumnezeu îl iubește? De ce în Biserică există aceasta, deși anormal, dar este o realitate?

Este o întrebare foarte binevenită, chiar dacă este o întrebare fundamental greșită. În vorbirea populară, în general se întrebuințează tipul acesta de gândire și de exprimare. Dumnezeu ne-a creat într-un anume fel. Din punct de vedere biologic ficatul unui om suportă, fără să se îmbolnăvească, fără să se deranjeze o anumită cantitate de alcool. Dacă omul în nesăbuința lui, consumă mult alcool, zi după zi, vine vremea și ficatul se îmbolnăvește. Și dacă omul capătă ciroză la ficat și prin aceasta moare, ne există că Dumnezeu l-a pedepsit, că Dumnezeu a îngăduit, ci prin ceea ce a hotărât omul în dreptul lui. În universul său biologic, Dumnezeu a așezat niște legi, legi fizice după care, lumea fizică este condusă. La fel și în universul spiritual Dumnezeu a așezat niște legi, după care omul credinței ar trebui să se conducă. Orișicine încalcă legile fizice sau legile spirituale suportă consecințe. Spre exemplu, în universul nostru fizic există legea atracției gravitaționale. Dacă eu sunt la munte și trec dincolo de niște stânci unde mă așteaptă o prăpastie, legea aceasta a atracției gravitaționale mă atrage spre pământ, eu îmi frâng gâtul și mor.

Deci este o lege. Și dacă nu respect legea aceasta pot să mor. La fel legea care vorbește despre un obiect aflat în mișcare. Merg pe stradă și dacă nu mă feresc de un automobil care se află în mișcare, mă poate lovi și mă poate omorâ. Și din punct de vedere spiritual, este la fel.

Spune, printre altele, una dintre cele mai importante legi: ”dacă nu iertați oamenilor greșelile lor, nici tatăl vostru cel ceresc nu vă va ierta greșelile voastre. Asta este o lege spirituală, legea iertarii, peste care nici Dumnezeu nu poate să treacă. Spune că în Ierusalimul cel nou, în Ierusalimul ceresc nimic întinat nu poate intra, nimeni care trăiește în minciună și spurcăciune.

Îi avem pe doi, drept pildă, în cartea Faptele Apostolilor, Anania și Safira. Erau dintre ucenici, erau în casa Domnului, și au hotarât să mintă, s-au înțeles să mintă pe Domnul, și Anania stătea înaintea lui Petru, și Petru îi spune: cum de ți-a umplut Satana inima, să minți pe Duhul Sfânt? N-ai mințit pe oameni, ai mințit pe Dumnezeu. Și în momentul acela au căzut la pământ și și-au dat Duhul. Este o lege spirituală. Toți cei care se îmbolnăvesc în adunările noastre, se îmbolnăvesc datorită păcatului, datorită nevegherii, datorită neascultării, datorită răzvrătirii.

A neiertării, se poate să fie și aceasta o cauză?

Da, sigur. Asta este tot un păcat, un păcat grozav. Spune cuvântul lui Dumnezeu în Isaia: ”păcatele voastre pun un zid de despărțire între Mine și voi, mâna Lui nu s-a scurtat, nici urechea Lui mai insensibilă, și nu poate să lucreze în poporul Domnului Domnul atunci când poporul păcătuiește. Păcatul îmbracă foarte multe feluri. Un păcat grozav este să te îngrijorezi. Să te îngrijești de nevoile tale personale, ale familiei, sau ale Bisericii este una, dacă te îngrijorezi într-una și într-una cu privire la toate aceste lucruri, este o ușă a minții deschisă pentru acest duh al îngrijorării, care cu timpul vine și te stăpânește, și multe altele de felul acesta. Sunt oameni în Biserică, care nu își dau seama cât este de grav să cârtească, și Biblia spune că nemulțumitorii nu vor intra în ceruri. Tot cârtind a nemulțumire, tot bombănind, se deschide o ușă pentru un duh, care ajunge să te stăpânească, și nimic nu este bun, nimic nu este valoros, totul este în toate felurile, în dreptul altora. În dreptul meu totul este minunat. Acesta este motivul pentru care se întâmplă ceea ce se întâmplă.

Eu am trecut prin încercări de un fel sau altul. Am trecut nu cu multă vreme în urmă, sunt două luni și câteva zile, printr-o experiență de foc, printr-o lovitură de trăznet. Dintr-o dată să primești vestea că cea care ți-a fost, soție 25 de ani, nu mai este, este o încercare grozavă. Numai datorită îndurării lui Dumnezeu, credința vie s-a manifestat și atunci în modul cel mai natural, nu pentru că sunt eu mai grozav sau deștept decât alții. Credința este una singură, și credința spune să mulțumești Domnului pentru toate lucrurile. Eu m-am plecat pe genunchi și în hohote de plâns, am spus: ” Doamne sufletul meu te laudă și îți binecuvântează Numele și pentru această încercare de foc, prin care îmi este dat acum să trec. Și chiar dacă eu nu înțeleg multe lucruri, știu că cel neprihănit prin credință va trăi și nu prin știință, și îți mulțumesc din toată inima pentru tot ceea ce s-a întâmplat. Plângeam în hohote, și mai aveam alături pe unul care s-a îngenuncheat dimpreună cu mine la rugăciune. Când omului îi este dat să treacă prin încercări de felul acesta, iese la iveală ce este în inima și în mintea lui. Ce este pe buzele noastre noi încercăm să acomodăm în general la ceea ce în Biblie, ca să ne arătăm buni cunoscători ai Evangheliei, și să le spunem altora: uite ce spune cuvântul Domnului. Dar, adevărul credinței, în viața noastră iese la iveală atunci când, încercările sunt cele mai mari. Zice: ” Luați scutul credinței cu care veți putea stinge toate săgețile arzătoare ale celui rău, și să mulțumești lui Dumnezeu pentru toate lucrurile, și să știi că toate lucrurile lucrează spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu. Ne pare rău pentru toți cei care sunt bolnavi, pentru toți cei care umblă șchiopătând, pentru toți cei care alunecă, pentru toți cei care cad. Sunt unii care pe calea credinței merg ca bețivii, din șanț în șanț, sau din gard în gard. Și foarte rar întâlnești oameni, care liniștit merg pe mijloc, pe drumul acesta binecuvântat spre cer. În viața omului acționează credința și necredința. Eu vorbesc nu ceea ce se manifestă la nivel teoretic, ci în viață, în lucrurile mici și în lucrurile mari. Credința vie curăță mintea, curăță ochii, urechile, limba, inima, trupul și dă o binecuvântare care cuprinde toate domeniile vieții omenești. Credințele celelalte amestecă într-un mod extrem de dăunător. Fata mea, când s-a întâmplat ceea ce s-a întâmplat, ea studiază acum un masterat la Stutgard, m-a impresionat, când i-a spus mamei soției mele, adică soacrei: ” – O, mama, cel mai mult mă îngrijorează gândul că tata, acum s-ar putea îndepărta de Dumnezeu, prin acest foc, prin care îi este dat să trecem.” Și m-a impresionat într-un mod foarte plăcut, gândul ei. Este un gând care arată maturitatea, unui om care trece prin încercare, și manifestă credința vie, oarecum din inima lui. Și vreau să mulțumesc și pe calea aceasta, miilor, și miilor de frați, și de surori, tineri, și vârstnici, care aflând ceea ce s-a întâmplat, au ridicat rugăciuni spre Tatăl ceresc, și prin aceasta au așezat un zid de apărare în jurul meu, zid de apărare care a stins toate săgețile arzătoare ale celui rău, care atunci s-au grăbit să lovească cu mare putere, în nădejdea că credința și avântul meu pentru Domnul se vor prăbuși. Și n-a fost așa, prin harul Domnului și sprijinul fraților. Deci și frații care trec prin mari probleme lupte, de natură psihică, spirituală, să caute sprijin la Domnul și la sfinți, să se unească cu ei.

O ultimă întrebare, deși ar fi multe de discutat, am avea multe întrebări, sperăm să vă avem din nou cu noi, și să putem organiza și o seară Wurmbrand, pe care să o coordonați chiar dumnevoastră, cel care ați fost aproape de el și l-ați știut, și ați promovat așa de frumos lucrarea lui și persoana lui, în România și peste hotare. Noi suntem doritori să știm pulsul Bisericilor din România, starea fraților noștri de credință de acasă. Aș vrea acum la încheiere să vă rog să ne spuneți care sunt nevoile lor, pe care le știți, cu ce se confruntă, aspirațiile lor în general, înțelegând că sunt particularități locale, dar în general, vă rugăm să ne spuneți din ceea ce vedeți dumneavoastră.

Comunismul, a acționat pe două direcții fundamentale. Mai întâi spălarea creierelor, și în al doilea rând dezrădăcinarea. Îmi amintesc cum pastorul Wurmbrand spunea: m-au ținut 14 ani în închisoare și au încercat prin toate mijloacele, să ne determine să ne lepădăm credința, ne-au spălat creierul, adică au încercat, și n-au reușit să ne spele creierul, pentru că noi am intrat în închisoare cu inima curățită și spălată în sfânt sângele Domnului Isus Christos. Societatea în care ne este dat să trăim, de altfel pretutindeni în lume, nu doar în România, ci și în Canada deopotrivă, acționează cu mai multă putere, și într-un mod mult mai eficient, mult mai perfid, pe aceleași două direcții, spălarea creierelor și dezrădăcinarea. Am dus o dată mai mulți oameni de seamă într-o Biserică țigănească la București, și după slujba bisericească am stat la cină, și spuneam cu mare durere în inimă, cum mass-media spală creierele oamenilor, și un regizor de teatru foarte simpatic spune: ”- nu vă supărați domnule profesor, și dumneavoastră cu Biserica faceți la fel. Și am spus: ”- Așa este, aveți perfectă dreptate. Mass-media spală creierele oamenilor de ce este bun, ca să aducă în schimb ce este murdar, și dăunător, iar noi în Biserică cu Evanghelia spălăm creierele oamenilor de ce este murdar, de ce este rău, de ce este dăunător, ca să aducem ce este demn, ce este curat, ce este frumos și valoros.” Și zice: “ – Așa este, aveți dreptate.”  Prin îndurarea Domnului România este singura țară din Europa, în care Evanghelia înaintează. Nu înaintează așa cum ar dori Domnul, cum ne-am dori și noi, dar este singura țară din Europa unde și astăzi mii de oameni vestesc Evanghelia în toate părțile. Știu o organizație misionară în America, care are 165 de misionari, pe care îi plătește lună de lună, care nu fac nimic altceva în România, decât vestesc Evanghelia, și acesta e mare har. Și în România, însă, ne luptăm cu puterile obraznice și mari ale întunericului. De ce a ajuns credința, atât de slabă în Europa occidentală? De ce a ajuns credința slabă, în părțile Americii, unde odată Evanghelia strălucea, și întreaga societate ea cuprinsă de mireasma binecuvântată al Cuvântului lui Dumnezeu. Printre altele datorită duhului materialist. E un duh foarte puternic care pune stăpânire pe lumea întreagă. Și oamenii se închină tot mai mult banului și fac din ban, indiferent că se cheamă Dollar, că se cheamă Euro, dumnezeu, și-i slujesc cu mare scumpătate.

Fac o parantază, cred că va fi benefic pentru cititori. Știu de un român, în America, a murit la 63 de ani. Și când a fost pe pat de moarte îngrozit a spus așa: ”- Am trăit ca un nebun.” A adunat 8 milioane de dollari, din truda lui, și pare o sumă foarte mare, în realitate, cel care vorbesc din perspectiva unui copil al lui Dumnezeu și un rob al Împărăției Sale, 8 milioane de dollari e o aiureală. Înainte să moară, poate că de aici i s-a tras, a pierdut la speculații, la bursă, la stock, cum se spune, aproape întreaga sumă, și a mai rămas cu 700 de mii de dollari, ceea ce apare pentru unii o sumă mare, nu? Și acum, el pe pat de moarte, spunea:” – Dacă mi-ar mai îngădui Dumenezeu să trăiesc o dată, nu mi-ar trebui absolut nimic, doar un acoperiș deasupra capului, un rând de haine, o pernă unde să mă odihnesc, și o bucată de pâine. În rest tot ce aș face aș face numai pentru Domnul, și numai pentru viața veșnică.” Stând gol și tremurând înaintea lui Dumnezeu la judecată, asta nu e o glumă. Asta vine din adevărul lui Dumnezeu. Deci cred că ar trebui, cei de aici să se roage pentru cei din România, ca Dumnezeu să-Și întindă mâna și să alunge duhul materialismului din țara noastră, și oamenii de la mare la mic, și de la mic la mare, să caute Împărăția lui Dumnezeu și neprihănirea Lui, mai întâi, dar pentru asta să nu vă supărați, că sunteți preaiubiții mei frați, Biserica trebuie să fie lumină, înainte de toate.

Eram la Zalău în mijlocul fraților, și vorbeam cu o vecină, a celui la care îmi era dat să găzduiesc, medic stomatolog, și-i spuneam despre pocăință, viața veșnică, și toate celelalte, și dumneai în modul cel mai natural, mi-a reproșat: ” – De ce nu le spui pocăiților dumitale să se pocăiască, că ei aleargă după bani și după averi mai mult decât alerg eu. Dacă ar fi adevărat ce spui dumneata și ei ar crede Cuvântul lui Dumnezeu, ar alerga nu după lucrurile pământești și trecătoare, ci după Dumnezeu. Și i-am spus: ”- Aveți perfectă dreptate în ceea ce spuneți, despre ceilalți, dar în același timp trebuie să vă îndreptați privirile cu mare responsabilitate spre propria persoană. Când veți ajunge la judecată, înaintea lui Dumnezeu, nu vă veți putea justifica, în felul acesta, pocăiții m-au încurcat, că ei alergau mai mult după averi, și atunci mi-am zis: nu-i bună pocăința.”

Știu despre unul vestit în Australia, un credincios simplu care, toată viața lui până să moară, a făcut un singur lucru, dar de o însemnătate deosebită. Îi oprea pe oameni pe stradă, și le punea o singură întrebare: ”- Dacă noaptea asta muriți, unde mergeți? În cer sau în iad? Și oamenii erau tare surprinși de o așa întrebare. Și căutau: domnule eu sunt catolic, eu sunt un om de știință, eu sunt un om de cultură, d-le eu sunt un om de afaceri, fiecare știu e ce spunea, iar el profita de faptul că ei intrau în jocul lui verbal, în dialog cu el, și el spunea: ” – D-le, eu nu v-am întrebat, nici de apartenența religioasă, economică, politică, filozofică, eu vă mai întreb încă o dată și cu aceasta vreau să ne despărțim. Dacă în noaptea aceasta muriți, unde veți merge? În cer sau în iad? Asta a fost toată filozofia. Așa că românii din România, nu au nevoie de o altă Evanghelie, modernă, contrafăcută, toată această invenție drăcească, care vine din părțile occidentale, de peste ocean, de unde există îmbuibare sau opulență. A apărut Evanghelia aceasta care este mai rea ca ateismul, ieșit de sub comunism, că ei spun Evanghelia prosperității, că este Evanghelia bunei dispoziții, că este Evanghelia pozitivă, este ceva grozav, grozav. Să se facă o punte, din românia să pornească rugăciuni spre sfinții de aici, de aici să pornească rugăciuni spre sfinții din România, și unii, și ceilalți să se pregătească de luptă. Noi suntem într-o mare luptă, și lupta asta va deveni și mai fățișă, și mai puternică, și să ne antrenăm pentru vremurile acelea, să nu ne mai gelozim, și să nu ne mai privim nici cu suspiciune, nici cu superioritate. Ce spune Sf. Apostol Pavel: ”măcar că vreunul crede că este ceva și este nimic, se înșeală singur.”

Vă mulțumim.

Din toată dragostea.

Teofil Tripo, Montréal, 15.06.2009.

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plăsmuieşte sunt o exprimare a întregii sale vieţi. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodată să făurească stihuri, ci s-a trezit pur şi simplu făcând acest lucru de îndată ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a aşternut primele rime pe hârtie, fără să ştie că se apucase de ceva special, de o activitate complexă. Poeziile lui se remarcă printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteşte cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic creştin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede în conceptul de “artă pentru artă” şi nici nu depinde de anumite condiţii pentru a scrie. Ionatan Pirosca s-a născut în 1958 la Brăila,  este licenţiat în teologie şi este  căsătorit cu Sorina.

- Cum si cand ati inceput sa scrieti in mod serios poezie? In ce an ati debutat si cu ce ? Care au fost volumele urmatoare si cand au aparut ? Cate poezii ati compus pana la ora actuala?

- Niciodată nu am scris poezie în mod neserios. E ceva neserios în a respira ? De fapt, totul a decurs cât se poate de dramatic, aş spune. Întreaga mea biografie poate fi privită ca o corabie plutind pe o mare. Numiţi marea aceasta poezie, apoi imaginaţi-vă toate furtunile şi toate pânzele care poartă această corabie până se rup şi furtunile, dar şi pânzele… Numai susurul blând şi subţire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman liniştit.

Am debutat publicistic cu două grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, de la Braşov. Tot în acel an, luam şi primele mele două premii la concursuri literare naţionale. Abia după zece ani, în 1994, după mai multe premii şi recunoaşteri publicistice prin diverse reviste literare, debutam editorial cu placheta Cu faţa la cruce. Era o cărţulie alcătuită din poezie scrisă de-a lungul anilor, dar schimbată şi regenerată astfel încât să reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului meu: anume, întoarcerea cu faţa către Hristos şi către crucea Sa mântuitoare.

Nu pot spune câte poezii am scris, aşa cum nu număr niciodată câte linguri de mâncare mănânc la o masă. Pot doar să vă spun că am publicat până acum şase volume de poezie şi că am pregătite încă  vreo patru, pentru a le publica în următorii ani.

- Ce fel de poezie scrieti? Ati scris mai multe categorii de poezii? V-ati format deja un stil al dvs., inconfundabil? Dintre poemele pe care le-ati scris pana in prezent, aveti unul preferat?

- Îmi place să  cred că ceea ce fac eu se cheamă poezie creştină. Asta înseamnă să fie o poezie de două feluri: de o bună calitate literară, ca poezie, şi cu un autentic fundament ideatic creştin, ca şi mesaj. Aceste două aspecte trebuie să se împletească în cel mai armonios chip şi cu cel mai viguros impact atunci când se apropie de sufletul iubitor de frumos. Despre stil, ce să vă spun… “Le stil c’est l’homme”. E ceva ce s-a format dintr-un mine trecut prin sumedenia de lecturi, cenacluri, încercări mai bune sau mai puţin bune de a scrie ca unul sau ca altul dintre marii poeţi ai lumii… Dacă e ceva inconfundabil la mine, nu scrierea poeziei este, ci modul cum interferează ea cu propria-mi biografie.

Nu am un poem preferat. Dar am o carte preferată. Vorbesc despre volumul Ferestrele Împărăţiei, apărut în 2006.

- Descrieti-ne procesul aparitiei unui poem. Preferati sa fiti singur atunci cand scrieti sau sa ascultati muzica? Petreceti un anumit timp pentru a rescrie un vers sau va iese din prima?

- Scriu când am timp şi când sunt suficient de odihnit ca s-o fac. Nu ştiu dinainte ce voi scrie. Asta îmi sugerează cuvintele însele, pe măsură ce se ţes în diverse sintagme. Aşa se conturează ideea, care preia apoi curgerea întregii construcţii. Cuvintele care urmează momentului de cristalizare a ideii se subscriu acesteia, dar îşi păstrează şi un teritoriu de autonomie formală, îngăduindu-mi să mă joc cu ele, la fel cum aranjam cubuleţele colorate, în copilărie. Ba chiar îmi permit să inventez cuvinte sau încărcături gramaticale noi, care prin aportul lor semantic şi eufonic, creează sonorităţi şi sugestii noi, surprinzătoare, frumoase.

Nu depind de anumite condiţii pentru a scrie. Îmi place să ascult muzică, dar asta nu mă condiţionează. E adevărat că prefer să fiu singur, dar mă stimulează la fel de bine prezenţa alături de mine a cuiva drag. Nu încerc variante formale diferite pentru a definitiva un vers. Acest lucru se face în minte, în mod automat, în timpul procesului de scriere. Apare de obicei, forma definitivă a poemelor.

- Cum procedati pentru a ajunge de la o foaie de hartie alba la un poem finalizat? Cand si cum va dati seama ca un poem e finalizat, sa spunem ca traiti un anumit sentiment de calm, sau considerati ca un poem nu e niciodata cu adevarat incheiat?

- Nu am mai scris de multă vreme pe o foaie. Doar pe calculator. Şi asta fiindcă, din cauza bolii de care sufăr, mâna mea refuză să poarte pixul pe hârtie. De mulţi ani sunt ceea ce se numeşte “persoană cu handicap”.  Scriu foarte greu, dar scriu foarte mult. Mă instalez la computer şi chiar dacă trupul meu nu poate să hoinărească prea mult în lumea asta, imaginaţia pleacă la căutat de comori. Curând după aceea, am un început, un cuvânt sau poate mai multe… Experienţa îmi spune ce se poate face cu această comoară. Mă las în seama ei, fiindcă ştiu că e ceva ce se cheamătalent şi care nu îmi îngăduie să pierd nici o comoară. Aşa că în ciuda bolii şi a handicapului, fac exact ceea ce făceam şi înainte de instalarea handicapului, ba se pare că o fac chiar mai bine decât înainte. Scriu numai poeme “la gata”. Nu revin niciodată asupra vreunui text încheiat.

- Ce rol are cititorul atunci cand scrieti? Cum reactioneaza cititorul la poeziile dvs.? Cine este cel mai mare critic al dvs. (in afara de dvs. insiva)?

- Dacă nu ar fi cititorii, dimensiunea orizontală a motivaţiei scrisului meu s-ar pierde. Nu cred în conceptul de “artă pentru artă”, iar cel de “lucrare pentru Dumnezeu” este fals, dacă nu ne gândim că orice lucrare a noastră trebuie să treacă pe la şi să fie în folosul semenilor, ca să ajungă la Dumnezeu. Deci, un barometru natural pentru măsurarea “presiunii” poeziei mele – şi a oricărui altuia – sunt reacţiile cititorilor. Tot cititorii îmi dau şi nota. Fiindcă, dacă ar fi după soţia mea – care e cel dintâi cititor al meu – aş merita mereu zece! Aşa că, de obicei, mai aştept şi alte păreri.

- Exista in poemele dvs. adevaruri care risca sa se piarda atunci cand lectura se face in gand? Aveti si poeme scrise pentru a fi citite in gand, poate ca o meditatie in tacere, poeme care nu trebuie recitate?

- Pierderea vreunui adevăr  în poezie sau revelarea vreunuia înseamnă ceva foarte relativ. Aspectul acesta depinde de atât de multe variabile, încât nu m-aş  aventura să apreciez când are cel mai valabil impact poezia mea. Îmi place, e adevărat, să-mi recit poeziile proprii, conferindu-le o rezonanţă deosebită prin tonalitatea vocii sau accentuarea anumitor lucruri, dar nu pot spune că se schimbă ceva în structura de profunzime a poemelor, astfel. Meditaţia în tăcere precede scrierea, nu o înlocuieşte. Cât despre procesul de receptare a gândurilor, trăirilor expuse sau a ideilor, acesta este descoperit de fiecare cititor în momentul lecturii.

- Ce obiectiv urmariti in poeziile pe care le scrieti? Ne puteti vorbi despre influenta crestinismului in poezia dvs.? Ce alte concepte, in afara celui crestin, v-au mai calauzit in ceea ce ati scris?

- De obicei, scriu ca o exprimare a întregii mele vieţi. Ca o reîntoarcere către frumos şi sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lăsat desăvârşit şi curat pe pământ şi care a fost pervertit de păcat. A propriilor mele simţiri, care nu pot fi recuperate de adevăr decât prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunţa la a mă închina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, creştinismul nu este numai o influenţă în poezie, ci însăşi concepţia mea despre lume şi viaţă, care stă la baza întregii mele existenţe şi a tuturor manifestărilor mele. O altă dimensiune definitorie care trebuie să caracterizeze o poezie creştină este, aşa cum mai spuneam, aceea de… poezie, de excelenţă literară.

- Ce poet crestin cititi in prezent? Ce parere aveti despre poezia crestina contemporana? Ce plusuri si ce minusuri are? Exista in prezent, o miscare poetica crestina?

- Dacă privesc la apartenenţa confesională a autorilor, pot spune că nu citesc altfel de poezie decât din cea creştină. Dar se întâmplă să regăsesc atât de puţin din creştinism în operele imensei majorităţi a scriitorilor de azi, că nu pot spune cu mâna pe inimă că acum citesc vreun poet creştin. Poezia de azi se umple de postmodernitatea haosului în care trăim, a unei realităţi al cărei stăpân este cel rău. Unele opere poetice strălucesc de frumuseţe literară, dar “vâna” lor spirituală e de tot nulă, dacă nu dăunătoare, desfigurată moral.

Am iniţiat în 2001, un grup literar creştin pe Internet, intitulat Cuvinte la schimb. Aceasta pare a fi unica reprezentare de acest gen a creştinilor evanghelici din România.

- Se spune ca sunteti cel mai mare poet crestin in viata. Pe ce credeti ca se bazeaza aceasta afirmatie? Cum se raporteaza tinerii la creatiile dvs.? Care este cea mai recenta recunoastere pe care ati primit-o din partea celor in bransa?

- Discutabilă, această  afirmaţie. Probabil că sunt lideri de opinie care consideră aceasta ca fiind adevărat. Nu spun că nu-mi face plăcere să aud aşa ceva, dar credeţi-mă: mare “e unul singur, Dumnezeu”. În ce mă priveşte, Îi mulţumesc că încă sunt “în viaţă”.

Tinerii încearcă  şi ei să-şi găsească un drum în hăţişul ofertelor acestei lumi. Unii iubesc poezia şi încearcă să scrie. Ajung astfel, ca uneori să citească şi ce scriu eu. Tare m-aş bucura dacă ar găsi ceva care să-i ajute să vadă pe ce drum au apucat-o, citindu-mă. Poate că le-ar folosi mai mult ce scriu eu, dacă ar şti că recent am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu (pentru întâia dată!) poezie creştină de inspiraţie evanghelică.

- Ati fost incurajat de cei din jur sa continuati sa scrieti sau se poate vorbi mai degraba de o incredere in Dumnezeu si in capacitatile proprii? Ce anume v-a ajutat sa va concentrati pe scris? Au existat si momente cand ati fi vrut sa abandonati?

- Încurajat!? Dimpotrivă! A fost un moment, după apariţia primei mele cărţi, când afirmaţia unora care erau obişnuiţi cu un anume fel de predicuţe rimate, care şi azi se practică prin biserici, că poezia mea “nu este poezie creştină”, ar fi putut fi de natură să mă demobilizeze. Am fost însă atât de supărat pe o astfel de abordare, că am văzut-o ca pe o provocare. Aşa că am mers înainte, convins fiind că am dreptate, că Dumnezeu nu m-a înzestrat degeaba şi că nu m-a chemat degeaba la un astfel de război. Nu am avut niciodată de gând să abandonez scrisul, dimpotrivă, am considerat că trebuie schimbat ceva în modul de a înţelege poezia al fraţilor mei creştini evanghelici, aşa că am luptat şi în acest sens.

- Care a fost cea mai mare provocare de pana acum, ca poet? Cum va promovati poemele? Ce surse de inspiratie aveti in prezent?

- Cea mai mare provocare ca poet şi nu doar, este aceea de a-mi depăşi propriile limitări fizice impuse de starea sănătăţii mele. Nu să scriu îmi este greu, ci să-mi promovez şi să-mi vând cărţile. De aceea, am deschis un blog pe Internet, la adresa http://ionatan.wordpress.com, unde îmi postez unele dintre lucrări. Este cel mai bun mijloc de deplasare pentru cineva pe care nu-l ajută picioarele. Cât despre sursele de inspiraţie, nu-mi fac probleme. Întotdeauna se găseşte ceva demn de iubit. Cea mai importantă sursă de inspiraţie pentru mine este dragostea lui Dumnezeu. Dar în această dragoste a Lui încap atât de multe feluri de sentimente înălţătoare şi atâtea frumuseţi de împărtăşit încât, începând de la dragostea faţă de firul de iarbă alintat de răcoarea din rouă, până la dragostea pentru părinţi, prieteni, soţie şi copii, totul mă poate inspira.

- Sunteti multumit de statutul dvs. de poet sau v-ati dori sa fiti altceva? Ati fost implicat si in publicistica? Ce altceva vi se pare relevant in experienta dvs. de pana acum si ati dori sa ne impartasiti?

- Să scriu poezie consider a fi ceea ce vrea Dumnezeu de la mine. Chiar şi boala mea, o privesc ca pe o punere specială de o parte. Dumnezeu mă  obligă să scriu. Nu pot să fac altceva. Aşadar, cum să nu fiu mulţumit cu asta?

Apoi, tot ce consider relevant în experienţa mea, trece automat în poezia mea. Tot ce-mi rămâne de făcut este să vă provoc să o citiţi.

- Unde va vedeti in viitor, ce aspiratii aveti? La ce lucrati in prezent? Ce i-ati sfatui pe cei care abia acum incep sa scrie? Unii sunt de parere ca a scrie poezie este o “pierdere de timp”. Ce le-ati spune celor care gandesc astfel?

- De fapt, nu în viitor mă văd eu, ci în veşnicie. De când Hristos m-a asigurat de posibilitatea asta, nu-mi doresc mai puţin. Aspir către El cu toată fiinţa mea, cu tot scrisul meu. Lucrez pentru asta, chiar şi prin cărţile mele. Acum am gata încă patru manuscrise, două de poezie şi două de proză şi am încă alte câteva cărţi începute, pe care mă rog să-mi dea Dumnezeu putere şi timp să le termin! Astfel, am acoperit viitorii şapte ani cu câte două apariţii – poezie sau proză – pe an.

Dacă sunt tineri atraşi de poezie, îi sfătuiesc să citească mult, să  vadă ce este şi cum se face poezia bună. Să citească  multă poezie şi multă critică de poezie. Apoi, să exerseze, să nu se sperie de eşecuri şi să exerseze iar. Fiindcă a scrie poezie este ceva de foarte mare importanţă. Poate cineva să spună că el însuşi este o pierdere de timp, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, care şi-ar fi irosit timpul creându-l? Suntem creaţia lui Dumnezeu. Poezia este o creaţie a noastră. Ea nu este o pierdere de timp pentru noi, aşa cum nici noi nu suntem o pierdere de timp pentru Dumnezeu…

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

Adina Cicort: Cum este omul Marcel Vasilache şi care este povestea sa în câteva cuvinte?
Marcel Vasilache: Bună ziua. Sunt un om care dacă vreunul dintre planurile mele nu se împlinesc, lupt până la capăt şi obţin ceea ce-mi doresc (cu ajutorul lui Dumnezeu), iar greutăţile normale ale vieţii nu mă copleşesc atât de uşor, fiindcă mă încred în Dumnezeu cu toată forţa şi “ştiu în cine am crezut”. Mi-am cunoscut soţia pe o pagină de internet creştină în ianuarie 2001, am început ca prieteni, ne trimiteam e-mail-uri şi ne scriam despre tot ce ni se întâmplă în viaţa cotidiană, până când a început să se trezească în noi “ceva mai mult”. Eu eram foarte ocupat cu cenaclul “Al. Vlahuţă ” din Bârlad, cu publicări în reviste, ziare, cărţi şi sincer să fiu, nu mă gândeam eu la însurătoare. Dar… mi-a plăcut felul ei de a fi şi după cinci luni i-am propus să ne cunoaştem. Aşa că pe data de 28 Noiembrie 2001 am aterizat pe aeroportul Benito Juarez în Ciudad de Mexico, rămânând impresionat de ceea ce vedeam, de magnitudinea oraşului şi de modernitatea lui.

Începutul… a fost greu! Pentru mine era prima dată când ieşeam din România, în familia mea doar tatăl plecase pe timpul comunismului în Libia cu contract de muncă. Aici, m-a primit cu braţele deschise soacra mea Maria Elena Sandoval şi m-a iubit încă din clipa în care m-a văzut şi m-a protejat de absolut tot ce se întâmpla în jurul meu, fiindca eu vorbeam doar limba engleză, spaniola ştiam doar “te quiero mucho mi amor”, soţia încă râde de mine când îşi aduce aminte cum pronunţam acele cuvinte. Primii doi ani au fost foarte dificili pentru mine findcă mexicanii sunt oameni cu un caracter foarte dur, dar în acelaşi timp foarte prietenoşi şi calzi, care te primesc cu braţele deschise. Aşa că am primit foarte mult sprijin şi din partea fraţilor mei în credinţă din biserică, care se luau după ceea ce spune biblia că pe străin trebuie să îl sprijini (era un sprijin emoţional). În 2003 au ajuns şi părinţii mei să locuiască cu noi şi situaţia s-a mai uşurat, iar în momentul de faţă sunt atât de obişnuit că nu am mai fost în România de şase ani şi nu sufăr.

Rep.: Cum e viaţa ta în Queretaro Mexico? Ce ne poţi spune despre această zonă- locaţie, peisaj, atracţii turistice, oameni, obiceiuri, evenimente?

M.V.: Mexic e ţara de care în afară de Blanca… m-a îndrăgostit! Din câte ştiu face parte dintr-un top 10 ale ţărilor cele mai vizitate din lume. În Discovery Channel s-a spus că are plajele cele mai frumoase din lume. Eu locuiesc în central ţării, la doar 9 ore depărtare de graniţe cu Statele Unite. Queretaro este doar statul (judeţul), fiindcă noi locuim în Tequisquiapan, un sat de vreo 40.000 de locuitori, centrul istoric a fost construit de către spanioli, este punctul de atracţie turistic cel mai important din tot judeţul, un sat cu ape termale şi ştranduri împrăştiate mai peste tot. Aici locuiesc foarte mulţi europeni şi canadieni; când sunt mondialele sau euro cupa, ne întâlnim în casa unuia dintre noi, italieni, austrieci, elveţieni, norvegieni… etc.

Este o zonă semideşertică, fiindca este primăvară tot timpul anului, cu temperaturi de 33 de grade în luna lui Martie, luna cea mai călduroasă a anului. Aici sunt foarte multe atracţii turistice. Queretaro, un oraş de 2.000.000 de locuitori care se află doar la jumătate de oră de noi, are restaurante cu specific mexican, malaezian, chinezesc, columbian… mall-uri foarte mari, un centru istoric nemaipomenit de frumos. La şaisprezece km de noi se găseşte San Juan del Rio, un oraş cu 270.000 de locuitori, unde de multe ori mergem să facem cumpărăturile şi unde se găseşte biserica în care noi ne congregăm. Bernal, un alt punct turistic important al judeţului, centrul său istoric se găseşte construit la poalele unui vârf de munte, este foarte frumos şi auzi pe străzi tot felul de limbi străine. Oamenii sunt cuminţi, calzi şi prietenii pe care ni i-am făcut aici sunt ca o familie pentru noi în momentul în care ai nevoie de ei, eu în România niciodată nu am avut astfel de prieteni. În obiceiurile şi evenimentele de aici nu facem parte, fiindcă sunt tradiţii prehispanice şi catolice.

Rep.: Ţi-e dor de casă?

M.V.: Îmi este dor în zilele de Crăciun sau Revelion, să merg cu corul bisericii cu colindul. Îmi este dor de zăpada care îmi îngheţa picioarele şi când ajungeam în casa bunicii îmi plăcea să mă încălzesc la gura sobei. Mirosul cozonacilor care ieşea de cuptorul făcut din lut, făcându-mă să uit de mine. Să văd pe mama cum face schimb de cozonaci cu prietenele ei şi cu familia. Îmi aduc aminte acum de ţara mea natală prin cozonacii pe care încă îi face mama aici în Mexic şi prin sarmalele atât de delicioase. Oamenii în Mexic din cauza lipsei de zăpadă pun vată pe garduri pentru a da impresia de zăpada, dar… nu se compară. Dacă îmi este dor de ţară?

Rep.: Cum e să fii căsătorit cu fiica unei cântăreţe mexicane faimoase?

M.V.: În momentul în care am ajuns în Mexic, soacra-mea deja avea mai mulţi ani de când lăsase cariera de cântăreaţă, fiindcă se îndrăgostise ca şi mine de acelaşi Mântuitor, de Domnul Isus. Maria Elena Sandoval şi era faimoasă între anii 60-80. Pe youtube puteţi vedea un video despre aceasta: http://www.youtube.com/watch?v=PxkbcrM1OvQ sau http://www.youtube.com/watch?v=PxkbcrM1OvQ

Blanca a primit o foarte bună educaţie şi pot spune că este o mare binecuvântare pentru mine în viaţa de zi cu zi. Nu a vrut să se dedice la aceeaşi carieră ca şi mama ei, cu toate că are o voce foarte frumoasă.

Rep.: Ce îţi place cel mai mult din viaţa alături de familia ta în această ţară?

M.V.: Cred că mi-a schimbat felul de a vedea viaţa. Mi-a arătat că de fapt poţi fi fericit şi pe alt pământ, unde găseşti împliniri spirituale enorme, sentimentale, cu cineva care a trăit departe de mine cu mii de kilometri, dar cu care am atâtea lucruri în comun. Clima, aş putea spune că este nemaipomenită, imaginativă, pomi înfloriţi în Decembrie. Şi nu credeam că ar exista oameni atât de prietenoşi, care sunt capabili de orice pentru a te ajuta. Posibilităţile infinite de a putea pune o afacere fără prea multă birocraţie. Am cunoscut multe ţări până acum, dar pot spune că Mexic mi-a furat inima.

Rep.: Ce nu îţi place din ceea ce vezi în jurul tău?

M.V.: Nu îmi place când oamenii nu sunt punctuali. În Mexic este un cuvânt urât de mine, cuvântul “ahorita”, care în traducere înseamnă “acum” în sensul de imediat. Vă dau un exemplu. Am împrumutat o scară unuí aluminier şi mi-a spus că mi-o aduce “ahorita”… a trebuit să îl sun să îi aduc aminte că trebuia să îmi dea scara înapoi, după trei zile. Şi mama este foarte dezamăgită de acest cuvant. Ea le spune celor cu care se întâlneşte despre acest defect al mexicanilor. Dar acest lucru nu este atât de semnificativ când poţi vedea atâtea lucruri bune ale lor.

Rep.: Ai prieteni români în Mexico? Există o comunitate românească în această ţară?

M.V.: În Mexic, nu există o comunitate românească, de fapt, după câte cunosc fiindcă îmi plac statisticile, suntem doar vreo 600 de români împrăştiaţi prin toată ţara. Mexic are un teritoriu de aproape două milione de kilometri pătraţi, vă puteţi imagina că este foarte difícil să găseşti un român. Am un singur prieten aici în acelaşi sat cu mine, Radu, care este în Mexic de douăzeci şi patru de ani. Ne bucurăm mult împreună şi împărtăşim amintiri care ne leagă de România.

Rep.: Simţi că ai un mesaj de transmis oamenilor prin creaţiile tale? Ce anume?

M.V.: Am un singur mesaj în poeziile pe care le scriu… Dumnezeu. Oamenii au uitat în aceste vremuri atât de tulburi de Dumnezeu, fără să conteze religia pe care o avem, fiindcă eu nu mă adresez unor cititori în special. În momentul de faţă când criza loveşte cu atâta putere, lumea şi mai ales pe cei slabi de FIRE, avem nevoie să ne aţintim privirile înspre Cel care ne-a spus că dacă păsările au ce mânca, dar noi care suntem mult mai importanţi decât ele, El va avea grijă de noi. Am citit în ziar despre oameni de afaceri care s-au sinucis fiindcă au pierdut bani la bursă… oameni care s-au încrezut în puterea lor economică şi nu au privit înspre Dumnezeul care dă speranţă şi bucurie oamenilor, care în momentul în care toţi te dezamăgesc, tu îţi pui nădejdea intr-un Dumnezeu care te sprijină fără să conteze studiile sau puterea economică. Asta vreau să fac prin creaţiile mele, să le aduc oamenilor aminte de Dumnezeu.

Rep.: Te rog menţionează câţiva prieteni de condei şi persoane care te susţin în activitatea literară.

M.V.: În România am fost sprijinit de către întreg cenaclul “Alexandru Vlahuţă” de la Casa de Cultură “George Tutoveanu”, unul din colegii mei de condei pe care eu îl apreciez mult este poetul Ioan Gabriel Puşca, directorul Casei de Cultură din Barlad, Domnul Virgil Giuşca. În Mexic, soacra mea Maria Elena Sandoval, soţia mea Blanca şi atâţia alţii ale căror nume aş putea să le pun aici, dar nu aş mai avea spaţiu suficient.

Rep.: Care sunt cele mai îndrăzneţe realizări pe care ţi le-ai propus în cariera de scriitor?

M.V.: Vreau ca creaţiile mele să ajungă să fie cunoscute în toată America Latină şi să fie traduse cărţile mele în multe limbi. Nu vreau să fiu faimos doar pentru a-mi satisface mândria, ci aş vrea doar ca oamenii să fie ajutaţi prin inspiraţia pe care o am, atât!

Rep.: Cu ce te mai ocupi în afară de scris?

M.V.: Îmi ajut soţia când are nevoie de mine la agenţia de voiaj pe care o are şi care se numeşte Vasilache Viajes S.A de C.V, iar eu cumpăr terenuri şi construiesc case în zone rezidenţiale, chiar dacă nu sunt arhitect, case pe care le vând pentru a reinvesti în afaceri imobiliare. Mai dau clase de limba engleză la copii şi consiliez pe străinii care au nevoie cu actele necesare pentru a putea munci sau pentru a se căsători cu cetăţeni mexicani.

Rep.: Care este relaţia ta cu Dumnezeu?

M.V.: Relaţia mea cu Dumnezeu… aş putea spune că este difícil să răspund. Un bătrân pe patul de moarte mi-a spus că el chiar la acea vârstă încă mai avea de învăţat multe lucruri. Eu aş putea răspunde că fac tot ceea ce îmi sta în puteri pentru a-mi menţine ochii îndreptaţi înspre Mântuitorul meu, chiar dacă sunt atâtea piedici în lumea în care trăim, multe înşelăciuni şi mulţi oameni care înţeleg greşit scopul pe care îl au în această lume. Ştiu doar atât: Dumnezeu e viu!

Cȃti dintre cei care calatoresc pe teritoriul Statelor Unite isi mai amintesc de numele vreuneia dintre zecile sau sutele de localitati prin care au trecut in drum spre destinatie sau in care au oprit, doar ca sa faca plinul? Strabatand drumul dinspre Arizona spre California cu expresul I-10, ultima localitate pe care o intalnesti, apartinand statului Marelui Canion este Quartsite, care ar trece cu siguranta, neobservata, sortita sa ramana la fel ca atatea alte locuri, in anonimat, daca nu si-ar face aparitia dupa aproximativ nouazeci de minute de calatorie prin desert. Asezat la 125 de mile de capitala Phoenix si 129 de mile de localitatea turistica Palm Springs din California, la aproximativ 20 de mile de Blythe, primul oras din California, situat chiar pe granita cu Arizona, Quartsite are aproximativ uun milion si jumatate de vizitatori anual, in perioada octombrie-martie, Quartsite se distinge prin numeroasele sale zone istorice, cum ar fi Spanish Wall, Crystal Hill, Tyson Tanks. In aceasta localitate aflata pe granita cu statul California, isi duce existenta un conational de-al nostru, pastorul John Todor.

John Todor s-a născut şi a trăit în România până la vârsta de 14 ani, când va începe o nouă viaţă, alături de familie, dincolo de ocean. A locuit mai întâi la Chicago, iar apoi, din 1996 până în prezent, cu o întrerupere de şase ani, când a revenit în România, în Phoenix, Arizona. Anul 2004 îi aduce bucuria de a deveni soţul lui Mythyl Grace, originară din Filipine, amândoi fiind părinţii unei fetiţe de un an, care s-a obişnuit deja să audă vorbindu-se în casă, română filipineză şi engleză. Din toamna lui 2006, românul John Todor este pastorul unei biserici americane, “First Baptist Church” din Quartzsite, Arizona, pe care o slujeste cu devotament si consacrare. De când este pastor aici, biserica are un departament pentru copii, iar predicile sunt difuzate la o statie locala de radio, pentru ca zeci de mii de persoane aflate pe timpul sezonului de iarnă în această localitate, să audă Cuvântul lui Dumnezeu pe unde radio. John Todor este de părere că pentru a fi pastor trebuie să ai mai întâi chemare de la Dumnezeu, întrucât această profesie este mai mult decât o profesie oarecare, mai mult decat un job şi oricine intră în lucrare ar trebui sa fie conştient de acest lucru. Chiar dacă a trăit atât ca student la teologie, cât şi în viaţa de credinţă, momente de răscruce, John Todor Îi este recunoscător lui Dumnezeu pentru că a ales această cale şi consideră că nimic nu este mai important decât ca sămânţa Evangheliei să fie semănată, după modelul bisericii primare. De altfel, când vine vorba despre credincioşii români şi cei americani, el spune că în ciuda asemănărilor şi deosebirilor dintre ei, rămâne valabilă afirmaţia apostolului Pavel, din Efeseni 4: 5 – “UN DOMN, O CREDINTA, UN BOTEZ”, iar pentru 2009 nu îşi doreşte altceva decât ca biserica să rămână şi pe mai departe, sub autoritatea lui Hristos. Românul care este pastor la “First Baptist Church” din Quartzsite, Arizona are atributii ce tin de slujba unui Senior Pastor, studiază minimum cinci ore pe zi şi îşi petrece timpul liber citind, cântând la chitară sau pescuind.

- Știu că din toamna lui 2006 sunteti pastor la “First Baptist Church” din Quartzsite, Arizona. Aţi venit aici după o şedere de opt ani în România. Ce v-a atras la “First Baptist Church”, de ce această opţiune?

- Ceea ce ne-a atras cel mai mult la “First Baptist Church”a fost dragostea pentru Cuvantul lui Dumnezeu si dragostea fata de frati si fata de cei nemantuiti pe care am descoperit-o la membrii si apartinatorii acestei biserici.

- Aţi refuzat o altă ofertă pentru “First Baptist Church” din Quartzsite?

- Desi contactasem biserica « First Baptist » din Quartzsite, (pentru interviuri, examinari, etc), tineam legatura si cu o alta biserica americana din Arizona si asteptam un semn de la Domnul, pentru a sti la care din cele doua biserici va dori El sa obtin postul de pastor. Desigur, aceasta presupunea sa renunt la una dintre ele, iar din momentul in care am primit semnul de la Domnul, am continuat sa pastrez legatura cu biserica din Quartzsite. Conform datelor bisericii din Quartzsite, aproximativ doua sute de pastori americani au solicitat acest post.

- Cum aţi descrie din punct de vedere teologic, biserica pe care o păstoriţi, este o biserică tradiţională, conservatoare sau una adaptată societăţii de consum?

- Biserica « First Baptist » este conservatoare, de altfel chiar apartinem de Conservative Baptist Association, dar nu suntem rigizi in inchinare. Cu toate ca facem din cursul saptamanii un plan de desfasurare a programului pentru duminica urmatoare, Ii lasam Duhului Sfant libertatea de a fi la lucru pe moment. Nu tinem la forme, atata timp cat ramanem langa Cuvant.
- Ce schimbări se văd în aceşti doi ani, de când sunteţi pastor la “First Baptist Church” din Quartzsite, Arizona?
- Nu ma simt prea confortabil sa vorbesc despre realizari, as prefera ca biserica sa va raspunda la aceasta intrebare, dar intrucat interviul isi propune sa sublinieze puterea si maretia lui Dumnezeu, o sa va dau doua sau trei exemple :

Cand am devenit pastor la « First Baptist Church » nu am gasit copii in biserica. Pentru ca nu avea cine sa se ocupe de ei, parintii cu copii care intentionau sa participe la serviciile divine de la « First Baptist » erau nevoiti sa caute in localitate o alta biserica, desigur, una care sa aiba si departament pentru copii. Prin mila Domnului, imediat dupa ce am venit aici, am infintat un astfel de departament. Duminica trecuta de exemplu, am avut optsprezece copii, instruiti de invatatori din biserica noastra. Slava Domnului !

Biserica din Quartzsite era o biserica tipic americana, care termina programul la o ora fixa. De exemplu, serviciul divin incepea la zece dimineata si se incheia dupa 60 de minute, la unsprezece. Fara sa ii constrang in vreun fel, fratii au renuntat la conceptia aceasta. Incepem la zece, dar nu stim exact cand vom termina. Uneori, programul se incheie la 11 :15, 11 :30 A.M., dar au fost servicii divine care s-au terminat si la 11 :40AM, totul depinde de modul in care Domnul coordoneaza programul.

De un an ne rugam si postim pentru ca Domnul sa ne largeasca hotarele, sa putem ajunge cu Evanghelia la cat mai multi oameni din Quartzsite, care sunt reticienti atunci cand vine vorba sa paseasca intr-o biserica. In urma cu doua luni, Domnul a raspuns rugaciunilor noastre. In fiecare duminica, de la ora doua PM, predicile noastre sunt difuzate la o statie locala de radio si astfel zeci de mii de persoane ( snowbirds ) care se afla in Quartzsite pe perioada iernii, pot auzi Cuvantul lui Dumnezeu vestit pe unde radio.

- Se poate vorbi de o reinventare a acestei comunităţi americane, dat fiind faptul că pastorul este român?

- Nu stiu daca se poate vorbi de o reinventare a acestei comunitati americane, ceea ce pot sa va spun este ca dat fiind faptul ca pastorul este roman, in biserica “First Baptist Church” din Quartzsite, se simte oarecum stilul european, ca sa fiu mai direct, as spune stilul specific romanesc… si unele persoane chiar au fost atrase de acest lucru, la biserica noastra, in ultimii doi ani.

- Ce forme a îmbrăcat slujirea dvs. în această biserică?

-Slujirea mea implica atributii ce tin de slujba unui Senior Pastor. De exemplu, predic de trei ori pe saptamana, fac vizite pastorale, consiliere si multe alte lucruri.

- Ce asemănări şi ce deosebiri există între credincioşii baptişti de aici, “de peste ocean” şi cei din România?

- Sunt deosebiri de gandire, de port, dar si in alte privinte, deosebiri ce se datoreaza mediului in care am crescut si am trait. In ceea ce priveste asemanarile, l-as cita pe Apostolul Pavel, in Efeseni 4: 5 – “UN DOMN, O CREDINTA, UN BOTEZ”.

- Ce înseamnă din punctul dvs. de vedere să ai chemare pentru profesia de pastor?

- Chemarea de pastor inseamna sa fi chemat de Domnul si nu de oameni. Bineinteles ca atunci cand Dumnezeu cheama pe cineva, El se foloseste si de oameni pentru a sustine si a confirma chemarea, insa aceasta nu este a oamenilor, ci a lui Dumnezeu. Profesia de pastor este mai mult decat o profesie, mai mult decat un job si oricine intra in lucrare ar trebui sa fie constient de acest lucru.

- Aţi avut o chemare specială?

Da.
- Cine sunt după părerea dvs., cei chemaţi?
- Sunt multe de raspuns la o astfel de intrebare, dar o sa fiu scurt: dupa parerea mea, cei chemati sunt cei care primind chemarea nu se simt vrednici de ea, iar dupa ce raspund acestei chemari, nu se mai uita inapoi.
- Când v-aţi început studiile teologice şi la ce universitate?

- Mi-am inceput studiile teologice in anul 1998, la Institutul Teologic Baptist Bucuresti, cunoscut sub numele vechi de Seminarul Teologic Baptist, aflat pe Strada Berzei, Nr.29.

- Care a fost obiectul de studiu cel mai apropiat de sufletul dvs., pe parcusul anilor de facultate?

- De vreme ce Domnul m-a chemat sa predic evanghelia, homiletica a fost materia mea preferata.
- A existat în viaţa dvs. de student la teologie un moment de răscruce?
- Da. Inca din momentul in care am intrat la seminar, la numai doua saptamani de la inceperea studiilor, Domnul m-a supus la un mare test, pentru a-mi vedea credinta. In inima mea stiam ca nu exista drum inapoi, iar chemarea Lui a fost atat de puternica, incat imi dadeam seama ca daca renunt, El imi va lua viata. Totusi, in momentele de incercare, diavolul imi soptea sa renunt pentru ca nu merita. Multumesc Domnului pentru oamenii pe care I-a trimis in viata mea, pentru incurajare si pentru promisiunile Lui, care mi-au fost si imi sunt alaturi si ne insotesc pe noi toti, in permanenta.
- Dar în viaţa de credinţă ?

- Da, au fost momente in care credinta mi-a fost pusa la incercare.

- Consideraţi că studiile teologice sunt importante pentru a rezolva problemele unei comunităţi sau sunt suficiente doar rugăciunea, consacrarea, capacitatea de a asculta, de a reflecta şi de a găsi răspunsuri în “Scriptură” ?
- Cunosc pastori fara studii teologice, pe care Domnul ii foloseste cu mare putere in lucrare. Nu cred ca studiile teologice sunt raspunsul la problemele cu care se confrunta biserica. Rugaciunea, Biblia, consacrarea, ascultarea de Domnul, …etc sunt primordiale. Dar totusi, studiile teologice il ajuta enorm de mult pe slujtorul lui Dumnezeu in pregatirea pentru lucrare.

- Cu ce viziune aţi pornit la drum după terminarea facultăţii şi în ce măsură s-a schimbat aceasta, odată cu trecerea timpului?
- Dupa termiarea facultatii, (in conditiile in care revenisem in Romania pentru o anumita perioada), viziunea mea a fost sa raman in tara si sa ajut lucrarea de acolo, pentru un timp. Am stiut ca va veni vremea cand ma voi intoarce in State, dar niciodata nu am crezut ca voi fi pastorul unei biserici americane.

Cu doi ani in inainte de a ma intoarce in America, Domnul mi-a facut cunoscut ca vrea sa slujesc in biserica americana. Pentru mine a fost un soc si pot spune ca desi iubesc enorm de mult poporul roman si bisericile romane, ma simt implinit si binecuvantat ca impreuna cu familia, am harul de a sluji fratilor americani.

- John Todor este un pastor ocupat?

- Da. Cred ca sotia mea ar raspunde la intrebarea aceasta: “Da, foarte ocupat”
- Cum comentaţi conceptul de pastor care lucrează o singură zi pe săptămână?

- Nu ii condamn pe cei care gandesc astfel, pentru ca stiu ca fac o asemenea afirmatie in necunostinta de cauza. Dar din experienta personala pot sa va spun ca un pastor care lucreaza cu adevarat, ca pentru Domnul si nu ca pentru oameni, munceste mai mult de 40 de ore pe saptamana. Munca pastorului e continua, si practic nu poate fi incadrata intr-un anumit orar.
- Credeţi că există oameni predispuşi la pastoraţie şi oameni predestinaţi pentru această profesie?

- Nu cred in existenta a doua categorii de persoane care pastoresc. Personal, cred ca un pastor trebuie sa aiba o chemare divina speciala, ceea ce exclude posibilitatea de a mai exista o alta cale pe care sa o aleaga. Oratoria sau orice alte calitati, oricat de bune ar fi, nu califica pe nimeni pentru pastorire.

- A fost greu începutul la “First Baptist Church”?
- In general, slujba de pastor nu este una usoara. In lucrare avem parte de multe bucurii si impliniri, dar si de incercari si greutati. Insa, daca ar fi sa vorbim despre perioada mea de inceput la “First Baptist”, pot sa va spun ca a fost mult mai usor decat m-as fi asteptat. Desi eram venit dintr-o alta cultura si nu mai slujisem intr-o biserica americana, membrii m-au incurajat si m-au sustinut. Multumesc Domnului pentru asta. Sotia mea de asemenea, mi-a fost si imi este de mare ajutor. Dragostea, sustinerea si rugaciunile ei ma insotesc in fiecare zi.
- Comunitatea v-a susţinut spiritual din momentul în care v-aţi instalat sau aceasta a venit pe parcurs, pe măsură ce enoriaşii au ajuns să vă cunoască?

- Il slavesc pe Dumnezeu pentru ca am fost sustinut de la inceput decomunitate, chiar din momentul in care am fost chemat ca si pastor.

- Cum arată, în viziunea lui John Todor o zi în care este mulţumit de ceea ce a realizat pentru biserica sa ?
- Bineinteles ca in fiecare duminica, la sfarsitul zilei, ii sunt recunoscator Domnului si sunt multumit in inima mea pentru ca samanta Evangheliei a fost semanata. Dar multumirea mea vine si pe alte cai si o sa va dau un exemplu in acest sens.

In mai anul acesta (2008), ma aflam intr-o dimineata, la biroul bisericii. Am auzit cum cineva intra in parcare si am mers sa vad cine era. Dintr-o masina luxoasa a coborat un domn care imediat, a izbucnit in plans. M-a intrebat daca eu sunt pastorul bisericii. I-am spus ca da, iar el mi-a declarat ca are probleme mari si ar vrea sa vorbeasca cu mine. L-am invitat in birou. Era un important businessman din America, se ocupa cu aprovizionarea supermarketurilor cu legume si fructe. Mi-a impartasit problemele sale. Era disperat. Dupa aproape doua ore in care am stat de vorba cu el, (Duhul Sfant dandu-mi cuvintele potrivite), a plecat ca un om “nou” si increzator in puterea lui Dumnezeu. Nu mai stia cum sa imi multumeasca. Inainte de a ne desparti l-am intrebat cum de a ajuns in Quartzsite si de ce a venit tocmai la “First Baptist Church” pentru consiliere.

Mi-a povestit ca era in masina, pe expresul I-10, disperat si parca cineva l-a impins sa iasa din expres tocmai in Quartzsite si sa caute o biserica. “N-am mai iesit niciodata de pe express, aici”, spunea el. “Am vazut vreo trei indicatoare cu biserici la voi in localitate, am ales sa ma ghidez dupa unul dintre ele, si pur si simplu am ajuns la voi.” A doua zi, parintii acestui domn m-au sunat sa imi multumeasca pentru ajutorul acordat fiului lor. Atat parintilor, cat si lui le-am spus ca nu mie trebuie sa imi multumeasca, pentru ca eu am fost doar un instrument de care Dumnezeu s-a folosit, in contextul potrivit.

La sfarsitul unei zile de munca, astfel de cazuri imi aduc multumire in inima si ma indeamna sa Il laud pe Domnul pentru ca El este un Dumnezeu al minunilor… El este acelasi, ieri azi si in veci!

- Ce planuri şi ce strategie aveţi în continuare, pentru comunitatea pe care o păstoriţi?
- Pe scurt, pot sa va spun ca planul nostru este si va fi sa ramanem in continuare sub autoritatea lui Hristos. Biserica primara este modelul nostru: “Ei staruiau in invatatura apostolilor, in legatura frateasca, in frangerea painii si in rugaciuni” Fapte 2:42

- “First Baptist Church” este o biserică lucrătoare, cu membri activi sau este formată cu precădere din spectatori?
- Ca in fiecare biserica, avem si spectatori, dar foarte, foarte putini, in comparatie cu cei care sunt activi.

- Credeţi că un pastor profesionist ar trebui să permită sau nu ca biserica să trăiască o senzaţie de acalmie, în care ideea de orientare pe misiune este practic, inexistentă?

- Un pastor NU trebuie sa permita o astfel de stare in biserica. Acalmia nu isi are locul in Biserica lui Hristos. Mesajul Domnului Isus: “Mergeti si faceti ucenici din toate neamurile” trebuie predicat si trait de noi toti. Incepem cu Ierusalimul (locul unde ne aflam) si continuam sustinandu-i pe cei care sunt chemati sa faca misiune in zonele mai indepartate ale lumii.
- Consideraţi că pastorul ar trebui să fie forţa motrice, factorul de schimbare dintr-o comunitate?
- Bineinteles. Domnul are asteptari mari de la noi! Cu siguranta, Duhul Sfant produce schimbarea si misca lucrurile intr-o comunitate, dar personal, cred ca de obicei, schimbarea incepe sau trebuie sa inceapa cu cel caruia Dumnezeu i-a incredintat slujba sa conduca respectiva comunitate.

- Aţi avut multe botezuri în comunitate în aceşti doi ani de când păstoriţi “First Baptist Church”?

- Am avut doua botezuri. Quartzsite este o localitate in care pe perioada iernii avem multi “snowbirds”, (persoane care locuiesc aici iarna, iar vara se muta in acele zone din America in care clima nu esta foarte calda). Unii dintre cei care L-au primit pe Domnul Isus in inima in Quartzsite, AZ in timpul iernii, au fost botezati vara, in bisericile de care apartin. Personal, nu botez pe nimeni imediat, asa cum este obiceiul in majoritatea bisericilor americane. Dupa ce Domnul Isus este primit in inima ca Domn si Mantuitor, stau de vorba cu persoana respectiva si apoi o invit sa participe la o serie de studii Biblice.

- Aveţi programe personalizate pentru fiecare categorie socială din biserica dvs.?

- Da.

- Cum vă relaxaţi la sfârşitul unei zile lungi şi obositoare?

- Ascultand muzica, jucandu-ma cu fetita noastra Elshana si mergand la plimbare cu sotia si fetita.
- Cât timp alocaţi studiului personal?

- Aproximativ, minimum cinci ore pe zi, dar sunt si zile cand studiez mult mai mult.
- În ce măsură reuşiţi să păstraţi un echilibru între a vă informa prin mijloacele mass media şi preocuparea pentru o gestionare cât mai eficientă a timpului liber pe care îl aveţi la dispoziţie?
- Acasa nu avem televizor. Acum sase luni am renuntat la cablul TV, mai ales ca observasem ca dupa o zi de lucru la birou, cand veneam acasa, pentru a fi informat, petreceam doua sau trei ore ascultand buletinele de stiri. Este mai bine de cand nu mai avem cablu, pentru ca pot petrece mai mult timp cu familia atunci cand ajung acasa, iar stirile le iau de pe Internet. De obicei, dimineata, caut stirile de ultima ora, iar apoi in timpul zilei, cand mai fac cate o pauza, citesc de asemenea, stiri, pentru a fi informat.
- Vi se întâmpla şi dvs., ca pastor, să vă irosiţi timpul cu lucruri nespirituale?
- Caut sa nu imi irosesc timpul. Desigur, nu toate lucrurile pe care le facem ca si crestini au o nuanta spirituala. De exemplu, cu totii avem nevoie de momente de recreere, cum ar fi un joc de fotbal sau un mers la pescuit, etc. Astfel de lucruri, desi nu au o conotatie spirituala, sunt necesare si deci, nu le consider timp irosit. Dar desigur, sunt si lucruri care ne mananca timpul, in mod inutil. Imi place sa ma implic in tot ce este folositor si evit sa irosesc timpul pe care ni-l acorda Domnul.
- Sunteţi soţ şi tatăl unei fetiţe care în curând va împlini un an.

Cum face faţă familia dvs. obligaţiilor pe care le presupune slujirea creştină?
-Prin mila Domnului si cu ajutorul Lui incercam sa impletim obligatiile ce tin de slujire cu obligatiile familiale…Multumim Domnului pentru calauzirea, intelepciunea si sustinerea Lui.

- Sunteţi susţinut de soţie în munca de pastoraţie? Soţia dvs. se implică în misiune în general, şi cu precădere în misiunea femeii?

- Da, Domnul m-a binecuvantat cu o sotie buna, iubitoare si deosebit de consacrata in lucrarea Domnului. Sotia mea este coordonatoarea departamentului de lucrare cu copiii din biserica. De asemenea, este Vice Presedinta “Societatii Surorilor”.

- Vă interesează politica?

- Nu sunt pasionat de politica. Dar pot sa va spun ca ma intereseaza politica nu pentru a face politica, ci pentru cultura mea personala. Incerca sa fiu cat de cat informat si in acest domeniu. Ca slujitor al Evangheliei, consider ca este extrem de important sa cunosc ce se intampla in jurul meu.
- Sunteţi de părere că noul model de slujitor al bisericii trebuie să fie cel al pastorului care se lansează şi impresionează în viaţă socială?

- Nu. Termenul “impresioneaza” nu cred ca isi are locul in viata de slujire a unui pastor. Domnul nu ne-a chemat sa impresionam, ci sa slujim cu lepadare de sine. Domnul ridica si inalta pe cine vrea, iar noi trebuie sa ramanem umili si credinciosi Marelui Stapan.

- Care din cele 66 de cărţi ale “Sfintelor Scripturi” este preferata dvs.?

- Imi place in mod special 2 Timotei. Cand citesc cu ochii credintei ceea ce ii scrie Pavel tanarului Timotei, mi-l imaginez pe apostol adresandu-mi-se mie… In general, atunci cand parcurg epistolele pastorale, si in special 2 Timotei, capitolul 2, am lacrimi in ochi.

- De care dintre personajele biblice vă simţiţi cel mai aproape sufleteşte?

- Bineinteles ca Domnul Isus este modelul perfect pentru noi in slujire si in toate lucrurile. Sunt multe alte personaje biblice de care ma simt aproape, sufleteste. Dar ca sa raspund direct la intrebarea dumneavoastra, as zice : Ghedeon. Il iubesc foarte mult pe Ghedeon, pentru ca, la fel ca si el, nu m-am asteptat niciodata sa fiu chemat de Dumnezeu in lucrare. Pentru mine, a fost un soc sa primesc de la Domnul chemarea de a intra in lucrare. Eram un tanar timid si neobisnuit sa stau inaintea multimii… Dar Slava Domnului ca atunci cand ne cheama, tot El ne si pregateste pentru misiune.
- Credeţi în puterea exemplului personal ?

- Da, foarte mult. Cuvintele urmeaza exemplului personal, care face ca ascultatorii ori cei necredinciosi sa primeasca sau nu mesajul salvator. Imi place mult expresia lui Francis de Assisi – “Predică Evanghelia în tot timpul…dacă este nevoie, foloseşte cuvintele.”

- Faceţi parte dintr-o grupă de rugăciune ?

- Da, in fiecare miercuri, la opt dimineata, ne adunam un grup de frati, pentru rugaciune si partasie.

- Ce hobby-uri aveţi?

- Imi place sa citesc, sa cant la chitara si sa merg la pescuit.

- Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri pentru anul 2009?

-Va doresc ca in noul an sa aveti parte de binecuvantarile lui Dumnezeu. Nu uitati, Isus Hristos este: ‘CALEA, ADEVARUL SI VIATA’ si adevaratele binecuvantari se gasesc numai in El.

Interviu realizat de Octavian D. Curpas

[Show as slideshow]

Interviu cu poeta, prozatoarea si eseista, Tabita Chiriac-Merlea.

- Va rog pentru inceput, sa ne oferiti cateva date biografice despre dvs.
- M-am nascut intr-o iarna cu multa zapada, pe 20 ianuarie 1958, in casa parintilor mei, in satul Bragadiru, din judetul Teleorman. In Romania nu am facut decat scoala primara de 8 clase. Cu toate ca eram stralucita la invatatura, mi-a placut sa am banii mei, sa ma descurc singura si la numai 15 ani m-am angajat la un atelier de foto-retus, unde am invatat meseria ca ucenic. Apoi, m-am casatorit si am avut 4 copiii, dintre care am pierdut unul, pe ultimul, o fetita dragalasa, care a trait numai 7 zile. Sotul meu, Marian Chiriac, de origine tot din Teleorman, m-a incurajat sa public. 

- Inainte de aceasta prespun ca ati mai scris, cel putin ocazional…
- Eu scriam deja poezii si proza, dar numai pentru mine, pentru prieteni sau pentru unele ocazii: nunti, botezuri… De fapt, inca din clasa a 6-a am fost remarcata de catre profesorul de limba romana, Ghena Stan, ca am talent la literatura, insa mult mai tarziu, la 40 de ani, am publicat primul roman “Floare de dovleac”. Mai tarziu, in Belgia, am facut liceul si scoala de contabilitate, meserie pe care o practic de 8 ani. Asa ca ziua ma joc cu cifrele, si seara cu literele…

- De cat timp sunteti in Belgia si cum v-ati acomodat? 
- Sunt in Belgia impreuna cu familia din 1991 si ma simt “ca la mine acasa”. Acum locuiesc in orasul Hotton, din provincia de Luxemburg. In primii ani de casatorie am continuat sa frecventez cenaclul literar din Alexandria, asa cum obisnuiam sa fac de pe vremea cand eram adolescenta, insa odata cu venirea primului copil m-am dedicat cu trup si suflet cresterii lui, dupa care au urmat si ceilalti. La ora actuala sunt mandra de ei si culeg cu placere roadele anilor in care m-am ocupat de educatia lor. Consider ca am facut o buna investitie. Dar asta nu a impiedicat derularea ideilor, romanelor si poeziilor in mintea mea, fara a le pune insa pe hartie. 

- Ne puteti descrie o situatie in care poezia dvs a avut un impact deosebit?
- Imi amintesc un episod din anii tineretii, cand aveam cred, vreo 21 de ani. Lucram la atelierul foto si seful meu a murit de o boala fulgeratoare. Pentru inmormantrea lui, colegele de atelier si familia lui m-au rugat sa scriu o poezie, ceea ce am si facut, apoi a trebuit sa o recit alaturi de sicriu, sus, in carul mortuar. Fara nici un pic de emotie, cu voce grava si mult curaj, intr-o liniste deplina, mi-am derulat strofele una dupa alta, ca pe scena teatrului din Paris. (Poezia aceea nu o mai pastrez, imi pare rau). Cand am incheiat, toata lumea a izbucnit in plans, emotionata probabil de cuvintele auzite, iar eu plangeam de asemenea din cauza complimentelor pe care le primeam: ce poezie frumoasa, ce bine ai recitat, ce talent ai…. Le-as fi strigat la toti in gura mare : “Dati-mi voi timp si mijloace ca sa pot sa continui asa, caci asta e scopul vietii mele”. Au trecut de atunci 30 de ani… si tot in stadiul acela ma gasesc, adica tot cu dorinta neinplinita… In zece ani am publicat numai doua romane si doua volume de poezii. As fi putut sa am de zece ori pe atata, insa…

- Care sunt titlurile romanelor dvs. si cand anume le-ati publicat?
- Primul roman se intituleaza “Floare de dovleac” si l-am publicat in 1998 la editura „Vremea” din Bucuresti. Apoi, a urmat altul in limba franceza, “Le prix d’un geste”, in anul 2000, pe care l-am publicat la editura „Lux” din Luxemburg, dupa care am publicat un volum de poezii “Un susur bland si subtire” in 2001, la editura „Zappy’s” din Campina, si acum astept sa iasa de sub tipar un al doilea volum de poezii, “Intersectie de timp”, tot la editura „Zappy’s”. Mai am doua romane in lucru, am scris deja cate trei capitole la fiecare si alte doua romane in minte, care nu au facut deocamdata, cunostinta cu foaia de hartie… Si poezii continui sa scriu, ele se aduna in decursul timpului asa, pe nestiute si cand ajung la un numar destul de mare, hotarasc sa le strang intr-un volum. 

- Ce inseamna “originalitatea poeziei” din punctul dvs. de vedere? 
- Originalitatea poeziei consta in implicarea caracterului poetului in poezie. Insa dupa cum in societate ne imbracam, vorbim, ne comportam si in functie de ce zic altii, nu doar in functie de ce simtim, tot asa si in poezie strecuram cuvintele aranjate de asa maniera ca sa placa cititorului sau sa nu deranjeze sau sa starneasca unele sentimente. Personal, admir poezia cu vers alb, fina si subtila. Dar avand un temperament realist, scriu poeie practica, care se poate recita in diferite ocazii si pe care sa o inteleaga oricine. Poezia abstracta ma dispera, ma face chiar sa rad… In general, poetii scriu poezii care sunt intelese numai de alti poeti sau de persoane cu o mare sensibilitate literara. Dar pentru restul lumii, cine sa scrie? O poezie sanatoasa, cu rima sau fara, recitata pe scena sau citita in gand, care sa faca cititorul sa traiasca intens momentul, e mai putin apreciata in lumea poetilor, insa mult mai cautata in randul maselor. Deci, fara sa scuz in vreun fel stilul de poezie pe care il folosesc si avand un temperament realist, am optat pentru poezia dedicata publicului larg.

- Cum vedeti importanta traducerii poeziilor dvs in limba franceza? 
- Personal, nu vad nici un interes in traducerea unor versuri. Proza, da, insa cu poezia… nu sunt de acord, deoarece niciodata nu poti atinge sensibilitatea corzii originale intr-o traducere. Consider ca traducerea amputeaza frumusetea versurilor. Iar ca sa scriu poezie direct in limba franceza, eu care am venit in Belgia la 33 de ani, as vedea lucrul acesta ca o insulta adusa poeziei insasi. Niciodata nu poti gasi intr-o limba invatata la varsta adulta, subtilitatea cuvintelor din limba materna. Proza, da !

- Obisnuiti sa mergeti des in Romania? Ce anume va place sa faceti cand vizitati tara natala?
- Despre Romania? Ah, Romania… Cine nu simte nostalgia locului unde s-a nascut si a copilarit! In primii 15 ani dupa venirea mea in Belgia, mergeam in tara in fiecare vara. Apoi am rarit-o. Prietenii sunt si ei plecati in alte tari, parintii nu mai sunt, rudele sunt prinse cu ocupatiile lor… Peisajul imi lipseste totusi! Mi-e dor de campurile cu porumb si grau de pe marginea soselei, de maracinii de la marginea satului, de iarba uscata de caldura din santuri, de “nea” Sandu si “tusa” Tudora, “tata” Floarea, “mos” Marin… Nu doar “madame, monsieur”. Mi-e dor sa spun : “Mi-e dor!” Cu toate ca Belgia e o tara primitoare si bine organizata, as vrea sa dau fuga in Romania, din cand in cand. Noi, cei din diaspora, suntem ca un miel care suge la doua oi. Castigam un pic mai mult in ce priveste lucrurile materiale, capatam un pic mai multa experienta decat cei ramasi, in schimb pierdem putin din identitate… Cine isi asuma riscul acesta poate sa traiasca in strainatate, cine nu, se intoarce in tara.

- Ce ne puteti spune despre tara dvs de adoptie? Ce parere aveti despre nivelul spiritual al poporului belgian, dar despre gradul lui de cultura? 
- As putea spune despre Belgia ca este vazuta “buricul” Europei, iar Bruxelles-ul, cireasa din mijlocul tortului. Insa nu asa stau lucrurile si in interiorul ei. Dupa parerea mea, seamana cu un elastic intins la maximum si care cum este atins, zbarnaie si scoate un sunet amenintator. Si foarte multi politicieni francofoni si flamanzi se amuza sa-l piste ca sa trepideze si mai tare. Dar cand s-o rupe… are sa faca ravagii! Si va lovi in amandoua partile! Si francofonii si flamanzii vor avea de suferit. Iar noi, cei implantati pe teritoriul acestei micute tari, vom fi scuturati ca niste purici din blana unui caine care iese din apa. Nu vreau sa credeti in ce spun eu acum, ca intr-o profetie, acesta e numai punctul meu de vedere, personal. In ohii mei, poporul belgian este un popor laic in ce priveste religia. Credincios, dar discret. Nu exalteaza in nici un cult si poate, nici in cultura. E un popor pasnic, cu o mare influenta germanica. Sarbatorile de iarna se petrec in familie, copiii sunt foarte respectati, li se acorda titlul de persoana inca de la nastere. Teoretic si la noi in tara este asa, insa pana pe la 18 ani, daca nu si mai tarziu, sun considerati “copii”, adica jumatate de persoana, fara a se tine in seama parerea, sugestiile sau avizul lor. 

- Cam cati conationali de-ai nostri locuiesc in capitala Belgiei? 
- Nu am nici cea mai mica idee cati romani sunt la Bruxelles, dupa parerea mea sunt foarte multi. Romanii aici sunt vazuti ca niste oameni curajosi, muncitori, inventinvi, cu cea mai rapida putere de adaptare intr-un loc strain. Belgia se mai numeste si “mica America”. In ea gasesti toate nationalitatile. In Bruxelles, de exemplu gasesti biserici din toate religiile si de toate limbile. O diversitate interesanta, care contribuie la frumusetea “capitalei Europei”. Numai romanesti sunt cateva: ortodoxe, penticostale, adventiste si cred ca mai sunt si altele, despre care nu am auzit inca. 

- Cum ati descrie capitala Belgiei, privita prin ochii dvs., de roman?
- Frumosul Bruxelles, cu cladiri seculare si o bogata istorie, in care se afla palatul regelui, real si vizibil, nu ca in povestile cu Feti-Frumosi si Cosanzene, e plin de straini. In piete nu auzi niciodata vorbindu-se frantuzeste sau flamanda, ci araba, romaneste, ruseste, poloneza… Un oras cu peste un milion de locuitori, condensat pe o suprafata mica (165 km²), cochet si mistic, dar suferind de astm… Acesta e Bruxelles-ul in ochii mei, de roman. Eu prefer la tara, pe iarba, cu picioarele desculte, alergand dupa minge cu catelul si nepotii si iesind din cotet cu cosul plin de oua. Imi place sa traiesc in natura aproape de de animale, sa ascult greierii cantand noaptea pe balta, sa dorm sub cerul liber si sa fiu mai aproape de Dumnezeu.

- Ce planuri de viitor aveti? 
- Pentru viitor inca nu mi-am facut planuri, las zilele sa se depene una dupa alta, in ritmul lor. Nu-mi doresc decat o viata linistita, in natura, sa am timp sa-mi ascult gandurile si sa le pun apoi pe hartie. E cea mai mare dorinta a mea.