„ Cele şapte păcate cardinale” , Cristian Barbosu, Arad, Carmel Print, 2010, 291 p.

Se poate constata în ultima vreme, o creştere a interesului pentru aplicarea Cuvântului lui Dumnezeu, Biblia, la problemele concrete ale vieţii de zi cu zi. Putem spune că într-un fel sau altul, există nevoia unei redefiniri a religiei, în mod deosebit prin realizarea unei apropieri semnificative de problemele cu care ne confruntăm şi la care avem nevoie de o rezolvare autentică. Nu întâmplător, numeroase cărţi de psihoterapie creştină au fost editate şi în limba română, încercând să formeze sau chiar să educe gustul cititorilor în ceea ce priveşte această abordare oarecum neconvenţională în studierea Sfintelor Scripturi.

Cartea „ Cele şapte păcate cardinale” , scrisă de pastorul Cristian Barbosu, ne călăuzeşte în lumea fascinantă a înţelegerii mecanismelor de natură sufletească ce stau la baza diferitelor devieri de comportament şi de caracter, descrise simbolic prin noţiunea de cele şapte păcate: mândria, mânia, îmbuibarea, lăcomia, pofta, invidia, apatia.

Cristian Barbosu, teolog cu vocaţie de scriitor Cristian Barbosu este păstorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). Acesta s-
a născut la Arad şi a urmat trei şcoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute în 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) în 1999, şi Trinity Evangelical Divinity School (PhD) în 2009.

Cristian este căsătorit cu Anne, originară din Franţa şi împreună au doua fete, Tara (8 ani) şi Fiona (12 ani). Printre hobby-urile sale se numără cărţile şi muntele. Cristian Barbosu este autorul volumelor „ Ce vrea Dumnezeu să ştiu despre viaţa de familie” , „ Cele zece porunci” , „ Habacuc” , etc.

I dolii inimii

Clasificarea celor şapte păcate are o istorie mai lungă, ce datează din vremea Evului Mediu, fiind într-o mare măsură legată de teologia romano-catolică a vremii. De-a lungul timpului, această sumă de şapte păcate a fost preluată şi de alte curente religioase, dar şi de artă, în speţă de literatură şi film. Este un lucru deosebit faptul că autorul aduce şi în România, într-o versiune modernă, noţiunea celor şapte păcate.

„ În istoria bisericii, s-au identificat şapte păcate cardinale sau păcate de rădăcină, stări spirituale ce generează o mulţime de alte păcate în viaţa unui om. Aceste păcate rup relaţii, înşeală, înlănţuie şi mint, distrugând vieţi şi destine. Mulţi nu le bagă în seamă, dând vina pe temperament, obiceiuri, trecut, circumstanţe – ele fiind însă idoli ai inimii, probleme spirituale adânci, cu multe implicaţii şi consecinţe grave.”

Întrebări şi discuţii pentru grupa mică

Îmbinând cu talent experienţa pastorală cu aceea de pedagog şi psiholog creştin, autorul reuşeşte să trateze într-un mod original şi axat pe studiul biblic, aceste şapte păcate, schiţând şi eventualele remedii ce se pot aplica. Noutatea acestei cărţi constă în faptul că în loc să se rezume doar la o expunere a celor şapte păcate fundamentale, Cristian Barbosu ne pune în faţă şi diferite chestionare de evaluare, ceea ce o transformă practic, acest volum într-un manual, bazat pe întrebări şi discuţii.

„Fiecare trece pe aici”

În acelaşi timp, inserarea unor studii de caz alături de prezentarea diferitelor învăţături biblice generează o atmosferă de prospeţime care atrage pe cititor şi fixează foarte bine noţiunile ce sunt expuse.

„ Puneţi-vă centurile de siguranţă, fiindcă astăzi vom trece printr-o zonă de turbulenţă maximă, intrăm pe teritoriul unui păcat care probabil face cele mai multe ravagii printre tineri, dar nu numai. Fiecare trece pe aici, de cel puţin de câteva ori în viaţă. Unii ajungem răniţi, alţii zdrobiţi, puţini sunt victorioşi, dar mulţi căzuţi, chiar omorâţi de acest păcat teribil de puternic, de sălbatic, universal: pofta.”

„Cele şapte păcate cardinale”, o carte vie şi atractivă

Având certe calităţi de povestitor, Cristian Barbosu reuşeşte să capteze atenţia şi să o menţină de-a lungul întregii cărţi, cu o adresabilitate maximă în rândul potenţialului public cititor. Din acest punct de vedere, putem spune că nu avem de-a face cu o carte scolastică şi nici cu limbajul de lemn religios, ci cu o carte vie, plină de dinamism, atractivă, pe care dacă începi să o citeşti, cu greu o vei mai lăsa din mână până nu o parcurgi în întregime.

Dincolo de a da sfaturi „ moralizatoare” sau de a genera o atmosferă de predică, discursul autorului se îmbracă în tonalităţi asemănătoare momentelor în care ai sta de vorbă cu cel mai bun prieten al tău. Această calitate deosebită a lui Cristian Barbosu de a se apropia cu înţelegere si dragoste de cei pentru care lucrează în calitate de pastor, se transferă şi asupra relaţiei dintre el şi potenţialul cititor.

Iubirea nu este o stare, ci o acţiune

„ Nu poţi spune Îl iubesc pe Dumnezeu, dacă nu faci nimic să-ţi demonstrezi iubirea. Iubirea, biblic vorbind, nu este o stare, ci o acţiune. Când ştii că există un păcat de care trebuie să te eliberezi şi ştii că acel păcat Îl răneşte pe Dumnezeul pe care tu îl iubeşti, ce faci? Ce iubeşti tu de fapt? Pe cine iubeşti? Păcatul sau pe Dumnezeu?”

Prin astfel de cuvinte, autorul ne conduce către un punct de decizie în care să abandonăm aceste şapte păcate, precum şi ceea ce decurge din ele, având drept fundament iubirea pe care ar trebui să o dovedim faţă de Dumnezeu. Astfel, „ Cele şapte păcate cardinale” se constituie ca o pledoarie convingătoare pentru transformarea interioară pe care Dumnezeu doreşte să o realizeze prin intermediul Cuvântului Său. Am putea spune că autorul, coborând de la înălţimea amvonului, vine în întâmpinarea fiecărui om dispus să asculte, să privească, să creadă şi să acţioneze în direcţia eliberării de sub jugul unor păcate care altfel l-ar distruge atât pe el, cât şi pe cei din jurul său.

Octavian Curpaş
Surprise, Arizona

Zilele acestea eram cu gândul la tot ce înseamnă simțirea poloneză. Am scris despre un concert care-l avea ca protagonist pe tânărul pianist polonez Rafal Blechacz , am scris despre Masacrul de la Katyn, amintindu-mi de evenimentele anului 1940, când elita țării, aproximativ 22.000 de ofiţeri, poliţişti şi civili au fost executaţi de fosta poliţie politică sovietică (NKVD). Katyn, despre care auzisem mai demult fiind o pădure situată la o distanță mică de orașul Smolensk din Rusia. Și în dimineața acestei zile de 10 aprilie 2010 aflu de tragicul eveniment în care și-au pierdut viața Președintele Lech Kaczynski, soția sa, împreună cu alți oameni reprezentanți ai elitei poloneze, printre care Ryszard Kaczorowski – fost ultimul preşedinte al Poloniei în exil, în perioada 1989-1990 ; vicepreşedintele Camerei inferioare a Parlamentului polonez ; directorul biroului de presă al Preşedinţiei ; preşedintele Biroului Naţional de Securitate ; secretarul de stat al Cancelariei prezidenţiale ; subsecretarul administraţiei prezidenţiale ; ministru adjunct al Afacerilor Externe ; şeful Statului Major al armatei poloneze ; vicepreşedintele şi secretarul Comisiei pentru comemorarea victimelor masacrului de la Katyn; câțiva membri al Camerei inferioare a Parlamentului ; avocatul polonez al poporului ; guvernatorul Băncii Centrale a Poloniei; preşedintele Institutului Polonez pentru Memoria Naţională ; un preot romano-catolic și alții, în total 132 de pasageri ai avionului prezidențial polonez. Se îndreptau spre Smolensk, pentru a marca împlinirea a 70 de ani de la masacrul de la Katyn. Corpurile neînsufleţite ale victimelor vor fi transferate la Moscova, pentru a fi identificate, a declarat premierul rus Vladimir Putin, cel care conduce comisia de anchetă a accidentului aviatic de la Smolensk.

Arhiepiscopul Varşoviei a declarat despre accident: ”Este o adevărată tragedie naţională”. Nici nu pot descrie tragedia rudelor, mamelor, prietenilor, nici nu pot vorbi despre copii. Cuvintele sunt prea sărace şi slabe. Este una dintre tragediile naţiunii noastre, momentul în care Polonia a pierdut floarea politicii, culturii şi istoriei sale, pentru a doua oară acum, lângă Katyn”.
Lech Walesa, fostul preşedinte al Poloniei, la aflarea veștii prăbuşirii avionului prezidenţial, a strigat: “Iisuse, Sfântă Maria, este o tragedie de neimaginat, o nenorocire de neimaginat!”

Așa este! ” În urmă cu 70 de ani, la Katyn, sovieticii au eliminat elitele poloneze. Astăzi, elita poloneză a pierit, în timp ce se deplasa pentru a aduce un omagiu polonezilor ucişi în 1940.

Vavila Popovici
Raleigh, North Carolina

Un sezon propice pentru ca să vedem în realitatea noastră umană lucrurile Lui Dumnezeu, în fiinţă, un sezon în care să cerem… (de la El în rugăciune…)

Da, un sezon al lucrării împreună cu Dumnezeu, un sezon în care această lucrare aduce roade vizibile, ce vor afecta realitatea umană, acum şi pentru viitor, de fapt: de cât cerem acum, şi de puterea, convingerea, cu care cerem depinde recolta din sezonul următor.

Domnul însă are atât de mult… atât, atât de mult!!!

Haideţi să ne unim în cerere, să cerem voia Lui! Nimic de la noi, totul de la El: voia Lui, cum El vede lucrurile, ce El cere ca noi să facem.
Da, haideţi să-I dăm în sfârşit locul cuvenit în vieţile noastre, nu doar o parte din inimă… toată, toată inima, da…. Te pun pe primul loc, Isus, pentru că ai îndurat, pentru că ai fost credincios, pentru că m-ai salvat, pentru că m-ai schimbat pentru că îţi recunosc adevărata Faţă, şi doresc să îţi dau locul pe care Tu ai dreptul să-l ai în viaţa noastră.

Numai Tu eşti Cel care poate conduce, recunosc conducerea Ta… iartă-mă că până acum nu Ţi-am recunoscut meritele şi, în loc să Te las în toate să trăieşti, prin mine, să-mi conduci Tu viaţa.

M-am simţit îndreptăţit(ă), să merg înainte fără să Te consult, presupunând că ştiu voia Ta. Iartă-mă că Te-am făcut să suferi obligându-Te să mă priveşti greşind, când din mândrie încăpăţânare, egoism, grabă, frică de oameni, poftă pentru păcat, lipsă de veghere, neascultare etc., nu m-am oprit:

- să te întreb,
- să ascult sfatul Duhului Sfânt dat prin copiii Tăi,
- să ascult,
- să-Ţi dau voie să conduci

E timpul să ne întoarcem cu adevărat la Dumnezeu! Să lăsăm, obişnuinţa, comoditatea, religia, deoparte… Trebuie să ascultăm. Atât!

Haideţi să ne întoarcem la El… Viaţa cu El e trăită în puterea Lui!

Haideţi la El toţi cei ce l-aţi căutat, cu toţii haideţi să-L căutăm, da, El se va lăsa găsit!

Această perioadă e caracterizată de confuzie, siguranţa vine de la Domnul, deci să îndreptăm faţa spre El. Lăsaţi ca Chipul Lui să fie cel care vă conduce.

Roxana Ionescu

– Predici despre viitor scrise la timpul prezent

Există cărţi scrise pentru a-ţi delecta simţurile şi imaginaţia. Există cărţi alcătuite pentru a-l înălţa pe autor. Există cărţi scrise pentru a promova o ideologie. Însă există foarte puţine cărţi care să te conducă la izvoarele vieţii şi la o transformare deplină – adică la Dumnezeu. O astfel de carte este şi „Trăind prezentul în lumina viitorului”, realizată pe baza predicilor susţinute în perioada 2001-2002, de pastorul Iosif Ţon.

Iosif Ţon – un nume important al intelectualităţii noastre
„Pastorul Iosif Ţon, reprezentant de seamă nu numai al evanghelicilor români, dar şi al intelectualităţii noastre cu spirit cucernic” (Petru Dugulescu), s-a născut pe 30 septembrie 1934. Licenţiat al Facultăţii de Limba şi Literatura Română din Cluj, acesta îşi continuă studiile la Seminarul Baptist din Bucureşti şi apoi, la Oxford University, în Anglia. Iosif Ţon este pastor mai întâi la Biserica Baptistă din Ploieşti, apoi la Biserica Baptistă Nr. 2 din Oradea. Începând din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ţon este arestat de mai multe ori, astfel că în 1981, obligat fiind de autorităţile comuniste, acesta părăseşte împreună cu familia România, stabilindu-se în Wheaton, Illinois, SUA.

Iosif Ţon este de asemenea, autorul volumelor „Confruntări”, „Credinţa adevărată”, „Fiţi oameni”, „Trăind prezentul în lumina viitorului”, „Curs de viaţă spirituală” (vol. 1, 2 şi 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viaţa de familie”, „Să ne cunoaştem crezul”, “Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Isus Cristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt”.

Omul este o fiinţă interesată de viitor

„În tinereţe oamenii îşi fac visuri, îşi definesc idealuri, îşi fac planuri şi îşi fixează obiective pe care să le atingă. Omul este o fiinţă care nu este determinată numai de trecut sau de nevoile sale imediate. Omul este o fiinţă care se uită în viitorul mai mult sau mai puţin îndepărtat şi aşteaptă ceva de la acest viitor. Mai mult, omul se pregăteşte pentru viitor şi caută să şi-l determine. Cu cât ştie mai bine să-şi pregătească viitorul şi să investească în el, cu atât realizează mai mult în viaţă. De asemenea, se poate spune că mărimea viselor şi a idealurilor determină mărimea acelei fiinţe umane.”
Prin urmare, suntem provocaţi să ne evaluăm viaţa pe care o trăim în prezent, luând în considerare viitorul pe care ni-l dorim sau îl intenţionăm. Nu este simplu să vorbeşti despre viitor trăind în mijlocul unei lumi ce se află într-o continuă schimbare. Nu este uşor să îţi fixezi ţinte când nu ştii ce îţi va aduce ziua de mâine. Şi cu toate acestea, este imposibil să trăieşti o viaţă deplină, dacă nu îţi propui ceva cu privire la viitor. Drept urmare, un creştin va lua tot timpul în calcul viitorul zugrăvit de Sfintele Scripturi, atunci când îşi trăieşte prezentul.

„Străin şi călător pe pământ”

„Pentru un creştin, adevăratul viitor este acela care începe din clipa când trece din lumea aceasta şi intră în lumea spirituală a lui Dumnezeu. Apostolul Pavel spunea că „cetăţenia noastră este în ceruri.” Mentalitatea adevăratului creştin este aceea de străin şi călător pe pământ.”
Diversitatea subiectelor din cuprinsul cărţii „Trăind prezentul în lumina viitorului” ne oferă posibilitatea unei lecturi adaptate satisfacerii anumitor nevoi pe care le putem avea atunci când mergem pe „calea credinţei”. Astfel, putem medita asupra scopului pe care Dumnezeu l-a avut atunci când a creat fiinţa umană pe pământ. Putem vedea bunătatea lui Dumnezeu manifestată faţă de noi. Putem înţelege ce înseamnă să ai o minte luminată de Duhul Sfânt şi deopotrivă, cum se produce schimbarea minţii. Avem ocazia de a înţelege cum se îmbină bunătatea şi judecata lui Dumnezeu, dar nu în ultimul rând, putem să înţelegem cât de provocator este idealul ce ne-a fost pus înainte – de a ne forma acum pentru eternitate.

„Dumnezeu este prea bun ca să ne lase aşa cum suntem”
„Cineva spunea: „Dumnezeu e aşa de bun, încât ne primeşte aşa cum suntrem, dar Dumnezeu este prea bun ca să ne lase aşa cum suntem.” Dumnezeu ne iubeşte aşa de mult, încât doreşte să devenim ca El. Şi dacă suntem una cu Domnul Isus, una cu Duhul Sfânt şi una cu Tatăl şi dacă Ei locuiesc în noi şi dacă avem o astfel de comuniune, atunci dobândim deopotrivă inspiraţia şi puterea de a fi asemenea cu Dumnezeu.”
Toate învăţăturile Scripturilor converg către această ţintă a transformării lăuntrice prin comuniunea cu Dumnezeu. Întreaga Scriptură este inspirată, pentru a ne conduce la acest ideal. Iar în măsura în care ne lăsăm purtaţi de lumina ce se revarsă din Cuvânt, atunci vom descoperi cât de reale sunt promisiunile lui Dumnezeu şi cât de mari sunt planurile Sale pentru fiecare dintre noi.

„Împărăţia lui Dumnezeu”

„Când vorbim despre Împărăţia lui Dumnezeu, vorbim de fapt, despre viitorul nostru veşnic. Vorbim despre Împărăţia Cerurilor, vorbim despre ceea ce aşteptăm de la viitor, despre speranţa noastră şi aşteptarea noastră sigură. Dar Împărăţia lui Dumnezeu nu reprezintă ceva exterior, ci ea este legată de ceea ce se află înăuntrul nostru. Dacă vrem să o găsim, trebuie să o căutăm în viaţa noastră, deoarece Împărăţia lui Dumnezeu vine în primul rând, în cugetul şi inima noastră.”
Făgăduinţa venirii Împărăţiei lui Dumnezeu se materializează în primul rând, în experienţa transformării interioare, numită naştere din nou. Acest lucru i-a dezamăgit pe mulţi dintre ei care au avut privilegiul de a fi contemporani cu Domnul Isus. Şi cu siguranţă, mult mai mulţi au fost dezamăgiţi ulterior. Dar acest lucru nu scade în vreun fel valoarea celor pe care El le-a pregătit pentru noi. Şi din acest punct de vedere, cel mai de seamă dar pe care ni l-a oferit Dumnezeu în Fiul Său, se referă la primirea Duhului Sfânt.
Ziua Cincizecimii
„Ceea ce a adus Ziua Cincizecimii a fost coborârea Duhului Sfânt în cei credincioşi, în cei care L-au primit pe Domnul Isus, în cei care trăiesc după învăţătura Domnului Isus, astfel încât El să rămână să locuiască pentru totdeauna în noi. Apostolul Pavel spunea: „Nu ştiţi că trupul vostru este templul Duhului Sfânt care locuieşte în voi?” Ce înseamnă practic aceasta? Înseamnă că eu nu mai trăiesc doar prin propria mea înţelepciune. Cine îmi dă înţelepciune? Cu siguranţă că Duhul Sfânt dă pricepere celui ce se încrede în Hristos.”
După cum Duhul Sfânt locuieşte într-adevăr în cel credincios, se produce o schimbare completă a perspectivei vieţii. Trăsături de caracter cu totul noi sunt date la iveală – în genul smereniei, bunătăţii, facerii de bine –, iar trăsăturile nefericite pe care le aveam – răutate, invidie, egoism – sunt date la o parte. Însă mai mult ca sigur că transformarea cea mai de seamă se realizează atunci când principiul lepădării de sine devine o notă dominantă a unei vieţi preschimbate prin Duhul Sfânt. Iar simbolul acestei experienţe se distinge lămurit în taina euharistiei cu trupul şi sângele Domnului Isus Hristos.

La Masa Domnului
„La Masa Domnului, dacă am realmente o întâlnire cu Domnul Isus, o reumplere cu Domnul Hristos, o nouă pocăinţă, o nouă curăţire, atunci când voi pleca din locaşul sfânt voi fi mai bun cu partenerul meu de viaţă, mai atent şi mai îndurător cu copiii mei, cu părinţii mei, mai îngăduitor cu fraţii şi surorile mele. Toate acestea îşi au explicaţia în faptul că am trăit experienţa transfigurării şi m-am umplut cu Domnul Isus. Aceasta este o experienţă pe care trebuie să o avem ori de câte ori ne apropiem de Masa Domnului.”
Iar dacă am ajuns să fim transfiguraţi prin experienţa primirii Duhului lui Dumnezeu şi a caracterului Domnului Isus Hristos, atunci nu va rămâne decât o aşteptare cu nădejde a unui viitor plin de slavă, iar prezentul ce se derulează înaintea noastră nu va fi altceva decât calea de a ajunge în Împărăţia lui Dumnezeu.

Comuniunea cu Persoanele Sfintei Treimi

„Trăind prezentul în lumina viitorului” reprezintă astfel, cheia de descifrare a realităţii în mijlocul căreia trăim cu scopul de a trece în lumea lui Dumnezeu. Iar paşii pe care îi facem în această direcţie vor întipări noi şi noi trăsături de caracter, asemnea lui Hristos şi deopotrivă, vor aduce lumină şi binecuvântare în lume.

„Ceea ce ne lipseşte multora dintre noi este să ştim că în cer vom avea activităţi inteligente, antrenante, captivante, ce vă vor cere responsabilitate şi credincioşie. Îmbinarea unor slujbe de felul acesta cu comuniunea Persoanelor Sfintei Treimi va forma mediul fericit în care vom trăi în eternitate. Dar pentru a ne califica cu acest fel de viaţă, şcoala trebuie începută aici, pe pământ.”

Prin urmare, a trăi prezentul în lumina viitorului înseamnă să a ne pregăti pentru împlinirea deplină a destinului nostru, individual şi colectiv, de a fi asemenea cu Dumnezeu şi împreună cu El, pentru totdeauna. Viitorul le aparţine doar celor care vor păşi pe această cale.

Octavian Curpaş
Phoenix, Arizona

Adrian Păunescu este un geniu… ca poet, dar ca om, încercând să se împartă şi pentru politică –pentru ce Doamne! Oare nu i-ai dat destul?– aproape că nu mai este nimic pentru tot românul, el stingându-se încet-încet şi sigur, în sufletele noastre, a românilor iubitori de poezie… Cum a aflat odată Cervesy de la o bătrânică, ca şi de la Iliana, maică-sa, că sperau odată românii în venirea americanilor, nu a ruşilor, tot aşa am sperat şi noi toţi aceştia cărora ne plac poeziile, că şi acest mare poet se va disculpa de trecutu-i precum Montalban, spre exemplu… Dar n-a fost să fie aşa, el continuându-şi „căile-i” alese, cu speranţa că vor fi odată, într-o zi, şi convergente. Poate s-aştepte şi să spere, căci nimenea nu i se va opune. Politica nu poate fi nici artă, nici ştiinţă şi nici „genială”, deci, nu poate fi, după cum nici dracu nu poate fi nici sfânt, nici bun!…

În sfârşit, patriotismul lui Cervesy, va suna aşa în poezie, pentru că aşa şi-l doreşte el a fi:

Un Paşte la români înseamnă ouă roşii,
şi mai înseamnă totodată cozonac şi miel,
Lumină provenită din Iubire şi Speranţă,
o condamnare grea şi pe nedrept rostită,
un sacrificiu însuşit în acea moartea crudă,
urmate de Învierea ce n-are precedenţă
a Celui care-apoi s-a ridicat la Cer!
Familie, credinţă cu rituri şi tradiţii:
Isus fu răstignit pe o cruce de lemn…
Murit-a pentru noi, şi-n sufletele noastre
lăsându-ne dovada că cei ce vor nu pier!
În fiecare an creştinii iau lumină,
şi proslăvesc atunci, Mielul sacrificat:
plata pentru păcatul nostru, păcătoşii,
credinţa că, din Cer şi Tatăl ne-a iertat!
Să ne gândim, de Paşte, măcar odată-n an,
să alungăm cu toţii al naţiei noastre somn,
slăvindu-L pe-Acela, măcar o zi din an:
„HRISTOS A ÎNVIAT!”

N-a fost atunci El Rege, de-atunci însă e DOMN!

Era anul 1996, an în care Paştele a fost rânduit de Ortodoxism să cadă pe data de patru Mai. Cervesy împreună cu ceilalţi şapte muncitori, care trebuiau să formeze „trupa de început” a domnului Eugen aici în Israel, au fost sculaţi de colegi, pentru a merge la şantier ca invitaţi, să celebreze această Sărbătoare Creştinească împreună cu colegii mai vechi ca ei, ultimii veniţi. Ajunşi acolo au fost întâmpinaţi de şeful lor de şantier, ing. Vasile, care îi aştepta cu masa deja pregătită.

Se făcuse ora zece dimineaţa şi oamenii, dintre cei care dormeau în Incinta acelui punct de lucru, încă nu dădeau semne să se scoale din paturile lor. Aşadar, Vasile se văzu nevoit să treacă pe la fiecare baracă pentru a da deşteptarea cu bătăi violente de pumni în fiecare uşă strigând comicăros:

- Sculaţi-vă băăă!!! …’mama voastră de puturoşi… Era cât se poate de nostimă această încercare a lui de a-i trezi pe acei oameni, cu atât mai mult cu cât ne era dat nouă, celor ce asistam de departe la acea scenă plină de humor, să vedem cum apărea în uşă cu greu câte o faţă buimăcită de un somn aşa de scurt, pentru că seara dinainte fusese Seara de Ajun şi se vedea de cât-colo pe chipurile lor „împărtăşite”, că băuseră zdravăn.

Dar stupoare!… Unul se apropie de noi tremurând, spunând că vecinul lui de pat nu vrea nici-cum să se scoale…

- Toarnă-i bă o găleată de apă în cap şi-ai să-l vezi cum sare… ca ars! Îi răspunse şefu’ adăugând desigur şi obişnuitul său „’mama lui de puturos!”, …fără însă a-şi arunca privirea, ce-i era ocupată cu grătarul plin de hălci de carne de miel, înspre faţa înspăimântată a sărmanului om, ce prevestea o foarte mare catastrofă…

- Şefu’, am făcut tot ce s-a putut, dar nu… s-a mai… trezit! Atunci Vasile se opri din glume, privi scurt faţa mahmură a speriatului om şi fugi repede la baracă, împreună cu el alergând şi noi. Şi am văzut cu toţii cum colegul acelui om, speriat pe bună dreptate, într-adevăr murise, pentru că în seara precedentă consumase singur un litru de vodcă, peste asta mai turnând încă în el şi bere cât cuprinde, căzând astfel victimă acelei sufocant de călduroase clime.
Sărbătoarea noastră avea deci să se spargă imediat, iar bietul domn Vasile începu să împartă iute oamenilor băutura şi carnea de miel friptă, încercând astfel a face „curăţenie” până la venirea Miliţiei. Ştiia că Cervesy nu bea, dar înbiindu-l insistent cu o sticlă de un litru cu bere, acesta şi-a zis în final, că nu e tocmai potrivit momentul de a-l refuza, aşa că i-a primit-o spunându-i că o va bea în linişte la dormitor. A dus-o deci cu el şi a pus-o în frigider, de unde făcu repede picioare, după cum şi era de aşteptat, …târziu desigur, căci „trebuia” să treacă şi prin părculeţ, mai ales după un aşa eveniment catrastrofal…

În autobuzul care-i ducea spre casă, unul mai cherchelit nu avu de lucru şi-i şopti la ureche:

- Ştiţi ce cred eu? …Marin a vrut să plece la Domnu’, chiar acu’ de… Înviere, pentru a fi însoţit, spre cer, de îngerii Domnului!
Indignat de o aşa ne-permisă tălmăcire, Cervesy, i-a tăiat-o scurt:

- Zău mă? …Atunci mai toarnă-ţi şi tu în tine, când ajungi acasă, să ţi se „umple” paharul, şi să vezi cum ai să te duci şi tu fuga, după el, însoţit, dacă aşa vrei tu, de aceiaşi „îngeri”…
Dar, iute se simţi vinovat oarecum de replica sa dură şi căută să-i explice acelui biet om, chiar dacă era şi cam băut, că, atât el cât şi alţii ca… Marin bună-oară, n-ar mai fi judecat aşa, dacă ar fi beneficiat la timp de cunoaşterea literei scrise şi a înţelepciunii Sfintelor Scripturi, dacă ar fi primit, bineânţeles, o altfel de educaţie de la familie şi o altfel de influienţă de la societate. Acestea erau trei lucruri capitale pentru Cervesy, peste care nu trecea nici în ruptul capului, în orice discuţie, dară-mi-te într-una ca aceasta cu „iz” de morală creştină, punct prin care mai loveau în ortodoxie, mai ales şi fără milă chiar, toate denominaţiunile nou-testamentare. Dar acuma, a făcut-o? A făcut-o! Asta e… şi-i părea rău.
Simţea acest gând al mustrării, ca pe o împroşcătură de stropi reci aruncaţi de o nemiloasă furtună peste obrajii săi roşii ca racul acuma, spunându-i-se parcă „misterios”, …pe un ton poruncitor în lăuntru-i: „scrie, că tot văd că-ţi place să scrii, …poftim, cele mai triste versuri, în această noapte!…”

Buimăcit de subconştientul ce „tuna” parcă-n el, a coborât din acel autobuz şi a luat direct drumul către părculeţul său, cetatea lui de scăpare, zicându-şi în gând că mult mai bine i-ar cădea, dacă ar mânca ultimul în această seară sau… dacă n-ar mai mânca deloc. Se ridicau, din umbrele acelei seri ce se lăsa încet-încet şi peste prealiniştitul lui loc în care se afla, gândurile unei „povestiri” care îi tot amintea neîncetat „cine este?” şi „ce-o căuta oare el aici?”- da(!), tocmai aici…- între cei mai necontrolaţi oameni parcă, întâlniţi în viaţa sa. Striga de-acuma ca un disperat printre lacrimi, precum săracul său „Luceafăr”: „…te iubesc, popor al meu…” …bătaia de joc a tuturor celor ce-au aplaudat intrarea tancurilor ruseşti, dorindu-şi aşa, a se ridica la putere spre a te putea conduce cât mai prost cu putinţă… „Iubesc blândeţea şi omenia ta”, …ce o reverşi neaşteptat de dezinteresat, până şi peste cei mai răi duşmani ai tăi, care iată, în doar patruzeci şi ceva de ani au reuşit a te face total indiferent faţă de tine însuţi, coordonaţi de secretarii lor de partid, …toţi învăţându-te a-ţi turna în pahar cu dărnicie mai multă băutură faţă de cât ţi-ar fi fost îndeajuns pentru a te simţi bine la o aşa Mare Sărbătoare!

Putea scrie acuma liniştit, pe hârtiuţa sa, tot ce l-a contrariat în aceşti ultimi ani trăiţi în libertate, unda de timp ce încerca a romanţa orizontul său de altădată şi care acuma doar că mai putea da câte o anemică boare de vânt spre a undui mult decoloratul lui steag al amintirilor. Monstruozitatea acestui neaşteptat motiv, vroia să-i interzică parcă amintirea, bariera vie dintre prezent şi acel sfârşit al nopţii-n care încerca, până mai ieri parcă, a se ridica furtunos şi peste singularitatea minunatei sale copilării şi adolescenţe, peste care însă veghea pe atunci sufletul de leoaică al vigilentei sale mame, cât timp el încă mai era, fără cârmă, dus de valul vieţii, …până-n acea zi când „corabia” sa avea să fie brusc trezită la adevăr cu zorile.

Momentul de azi al „victorioasei” morţi, îl punea în antiteză cu acea zi în care ea s-a luptat zadarnic cu el pentru a i-o fura pe mamă-sa, iar când altădată a putut totuşi să i-o ia, apăi va fi nevoită a recunoaşte că el …era departe de casă şi de ea, săraca…

De atunci această tăioasă furtună descarcă continuu grindina-i de gheaţă peste îndurerata sa inimă, căci din clipa când a aflat că a murit mamă-sa Iliana, s-a simţit, acolo unde era, în Germania, …dintr-odată şi sărac şi singur, …un înverşunat luptător cu această înşelătoare moarte, care, până şi aici în Israel îşi dorea a râde de el, întâlnindu-l, în mod special parcă, cu o româncă ce avea un sân extirpat şi care acum, după două rânduri de tratamente cu citostatice, cancerul întinzându-i-se şi la celălalt sân, …iat-o că-şi dorea să moară!

Între timp, mult după mizul nopţii, el scriind versurile sale… cele triste:
„În Cer e lipsă de Români!”
Născut-Sa din fecioară, un Prunc sărac pe lume,
altfel de neam regesc, în Israelul Său,
Cuvântul-adevăr să-l dea la ori-şi-cine,
plătind cu răstignirea, pentru curajul Său!
El, chiar a fost în lume, dar… nu L-a cunoscut!
Venit-a la ai Săi, iar ei… nu L-au primit…
Dar tuturor acelor, ce-or crede-n al Său Nume,
le-a dat dreptul să fie, copii, Celui Preasfânt!
Iar eu, în acest Nume, acum te sfătuiesc,
să te apleci atent peste mesajul Său,
să-L vezi cum hotărât, de veac nu conteneşte,
să cerceteze lumea şi pe poporul tău.
Pe mine-n rugăciuni, cu El, când mă-ntâlnesc,
mă răscoleşte-n neam, încă de la străbuni…
Şi tainic îmi şopteşte, cu a Lui voce blândă:
„Iubitul Meu, în Cer, e lipsă de români!”
Şi când aflu că-n Cer e lipsă de români,
şi când văd răutatea… din ce-în-ce mai mare,
îmi vine să te-ntreb, fratele meu de neam:
De ce refuzi continuu această Veste Mare?
Tu trebui’ să-nţelegi menirea morţii Sale!
Nu crede că-i deajuns, de El, dac-ai citit…
Modelul lui de viaţă, de nu-l primeşti în tine,
nu-ţi poate ajuta: Nu poţi fi mântuit!
Ascultă-mi acum sfatul, spre a ajunge liber,
şi spre-a primi odihnă în suflet, dacă vrei:
Întoarce-te din drum, acum, cu hotărâre,
la Creatorul-Tată, prin dragostea-I dintâi!
Lasă-te acum de rele, de nepăsarea-ţi oarbă,
ce nu ţi-a dat decât o şansă-nşelătoare,
şi-ncepe-ţi un drum nou, cu minte-un pic mai multă,
privind înspre Hristos şi a Sa Veste Mare!
Leapădă-acuma toate, ce-s adunate-n tine:
Ură, frică şi groază, …şi tot ce nu mai ştii!
Adună-ţi iar iubirea şi dragostea de semeni,
dezgroapă-te din rele şi-ncepi iar om să fii!
Copiilor, femei, să mă-nţelegeţi bine:
Pe toţi vă-ndemn acuma, cât voi putea de tare!
Tu mamă, frate drag, şi tu, frate creştine:
Trebuie să primiţi aceasă jertfă mare!
Sunt două mii de ani de când ne ştim creştini
sub crucea strămoşească făcută la altare…
Şi libertate-n ţară avem acum, din plin(!),
…şi-n comportarea noastră, …rar vezi, …câte-o schimbare!
Dragostea să domnească, de azi inima-n tine!,
Lasă-o de acum pe ea să poat’ să te conducă!
Căci ea va lucra-n tine, cum a lucrat şi-n mine:
O altfel de gândire, …şi-o inimă, mai sfântă!
Iată, cum azi ne-adună această Veste Mare,
căci s-au rugat atâţia, plângând în rugăciuni…
„Ai milă, Doamne Sfinte, îţi cerem îndurare:
…De-o jumătat’ de secol e lipsa de români!”
Iată, de ce rostesc acum, aşa chemare
şi iată şi de ce te rog să nu amâni:
„-Ia-ţi crucea!”, Ii porunca. „-Urmează-L!”, mi-e chemarea,
că-n Cer cred, cea mai mare, e lipsa de Români!

Este prea simplu să nu poată să înţeleagă oricine că „mult râvnitul şi imaginatul Cer” este locul numai al oamenilor buni! Eu vă spun că el a scris aceste versuri sub presiunea sentimentelor sale de patriotism, constatând izbitoarea diferenţă de comportament uman, odată cu fuga sa în Germania, şi nedorindu-şi de-atunci altceva decâ a-şi salva românii din ghearele răului şi a nepăsării, inoculare dirijată de la Moscova în masele de moldoveni cu precădere, căci ei au fost, în fond „bariera de ne-trecut” în faţa Estului mereu năvălitor, …până la al II-lea Război Mondial, când acesta, a putut distruge-n voie pe moldoveni, desţelenindu-i cu sălbăticie.
Totuşi, primi solicitaţi şi cei mai apreciaţi constructori peste hotare, tot ei sunt, iar în Ţară, pentru a deduce singuri cât au fost de apreciaţi dar şi „solicitaţi”, vă voi reda cuvintele spuse studenţilor, printre care se afla şi Cervesy, de şeful de şantier de la „Lotru” din anul 1980: „Când ni se îmbolnăveşte sau –Doamne fereşte!– ne moare un moldovean, noi zicem că ni s-a stricat un buldozer”. Pe de altă parte însă Stalin, a ras, pur-şi-simplu de pe faţa pământului lor, pe moldovenii de dincolo de Prut, desţelenindu-i şi mutându-i forţat împreună cu saşii în toată Siberia. Pe toţi copii de acolo i-a înscris forţat în internate, cu limbă rusă obligatorie, şi le dădea dreptul la o vacanţă de numai zece zile pe an… În România, comuniştii nu au putut face chiar aşa cu Ana Pauker, un fel de „Monika Levinsky” a zilelor noastre(!), …ce s-a vârât în patul lui Stalin, crezând că aşa îşi va putea atinge uşor scopurile. Dar mai există şi-un Creator în tot acest Univers, nu numai un drac pe Pământ, căci Stalin omora orice femeie îmediat ce se ridica de pe ea, fie ea şi o Ana Pauker!!! Apoi cu Ghe. Ghe.-Dej nici atât măcar reuşind, şi-au găsit totuşi „Iordul” în persoana lui Ceauşescu, care le va împlini dorinţa, desţelenindu-i şi împânzindu-i şi pe moldovenii de dincoace de Prut în toată România, pentru cele mai grele munci, lăsând această zonă a lor în cea mai lucie sărăcie. Ducându-mă la o verişoară la Vaslui, am oprit în drumul meu, la Mărăşeşti, pentru a cumpăra nişte ciocolate la copiii de acolo. Am întrat într-o cofetărie şi am cerut zece. Auzindu-mă, vânzătoarea mi-a reproşat: Dumneata vrei să-ţi baţi joc de noi aici-şa? Noi nu am mai văzut ciocolată de zece ani, nici măcar la culoare! Eram în anul 1985…

În Bucureşti, după Revoluţie chiar, manipulantul tramvaiului în care se afla şi Cervesy odată, în drum către servici, nu-i deschise uşa unuia ce venea alergând să-l prindă, căci plecase din staţie (la Lizeanu), şi deci nu mai avea dreptul acesta, conform legilor. Atunci cel ce alerga, pentru că semaforul se pusese „roşu”, îl ajunse şi-i zice: „(…) –n mă-ta de Moldovean!” Atunci şi manipulantul îi răspunde supărat: „(…) ba-n mă-ta, bă, că eu sunt Ardelean!” Ura aceasta, …dispreţul acesta nemotivat, nu a existat între români înainte de cel de-al II-lea Război Mondial, iar în special ospitalitatea moldoveanului s-a conservat deosebit de bine, reuşind a rezista comunismului instigator până-ncoace de 1970 chiar, iar după cutremurul din 1977, pe când Ceausescu se întorcea din Coreea de Nord, nu mai era decât jalea pe-acolo, …prin satul Podoleni al mamei lui Cervesy.

Fac o micuţă paranteză, cu referire la „lipsa din Cer a românilor” despre care atenţionează Cervesy, pentru a fixa în timp efectul acesteia, când se va face auzit românilor, între care în proporţie de optzeci la sută dintre cei ce erau la lucru în Israel, tot moldovenii erau, iar cei ce aveau a umple la refuz Lăcaşul acela al „Immanuel Lutheran Church”, tot ei au fost să fie, puţin mai târziu când el, nevoit fiind, avea să caute o altă reşedinţă în încurcata şi mult contrariata ţară în care, deşi atunci nu ştia încă, a trebuit să locuiască pentru mai multă vreme, iar noua „cetate” a găsit-o chiar acolo, vis-a-vis de Lacaşul acela sfânt, în Immanuel Hostel, unde eu l-am ştiut timp de şase luni ca primul voluntar român din istoria acelui Hostel şi a Israelului poate. Am încheiat paranteza şi acest capitol…

Alexandru TOMA
Madrid, Spania
Paşti 2010

Volumul de versuri „Trecerea prin icoană” – partea întâia, de Ionatan Piroşca, a apărut în 2009, la editura Hypogrammos, din Oradea. Volumul este dedicat Sorinei, soţia autorului, fără de care, “scrierea acestei cărţi” nu s-ar fi întâmplat. Stihurile din acest tom sunt un simbol al fiinţei poetului şi poartă însemnele creştine consacrate, precum rugăciunea, lumina, învierea. Propria experienţă religioasă, umblarea pe calea mântuirii, înălţarea spirituală sunt tot atâtea teme ce vorbesc în „Trecerea prin icoană” despre permanenta căutare a lui Dumnezeu de către autor. Cele două poeme care alcătuiesc volumul de faţă – “Rază pentru ochi senini” şi “Fântâna în clocot” – surprind cu sensibilitate dorinţa poetului de a pune ordine în propria relaţie cu Creatorul, de a elimina orice contradicţie ce mai există între omul pământesc şi cel spiritual, dar şi fiorul dragostei, remarcabil transpus în ludic.

Cartea aceasta a apărut după ce poetul, care deja suferea de o  paralizie foarte veche, a mai aflat ceva: că a  primit un carcinom (cancer) hepatocelular benign care, omeneşte vorbind, i-ar putea curma viaţa. Dar cum la Dumnezeu toate sunt cu putinţă, înţelege să accepte aceasta ca pe o încercare prin care trebuie să treacă şi nu se gândeşte decât la ceea ce Dumnezeu i-a incredinţat: scrisul spre lauda Domnului.

De aceea, face un apel către toţi aceia care ar putea să-l ajute financiar, fie pentru ca să-şi scoată următoarea sa carte (“Trecerea prin icoană” – partea a doua), care e gata şi al cărei manuscris aşteaptă editarea, fie pentru cheltuielile implicate de tratarea acestor boli. Dacă se găseşte cineva căruia Dumnezeu îi pune pe inimă un astfel de ajutor, poetul poate fi contactat pe e-mail la adresa ionatan.p@gmail.com sau la telefon  +4.0339.110240. Numele celor care îşi oferă ajutorul, la dorinţa lor, va fi menţionat în carte.

“Le stil c’est l’homme”

Pentru Ionatan Piroşca versurile pe care le plăsmuieşte sunt o exprimare a întregii sale vieţi. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodată să făurească stihuri, ci s-a trezit pur şi simplu făcând acest lucru de îndată ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a aşternut primele rime pe hârtie, fără să ştie că se apucase de ceva special, de o activitate complexă. Poeziile lui se remarcă printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteşte cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic creştin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede în conceptul de “artă pentru artă” şi nici nu depinde de anumite condiţii pentru a scrie.

Ionatan Piroşca a debutat publicistic cu două grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, de la Braşov. În acelaşi an, acesta obţine şi primele două premii la concursuri literare naţionale. Abia după zece ani, în 1994, după mai multe premii şi recunoaşteri publicistice în diverse reviste literare, Ionatan Piroşca debutează editorial cu placheta Cu faţa la cruce. Era poezie scrisă de-a lungul anilor, dar schimbată şi regenerată astfel încât să reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului său – întoarcerea cu faţa către Hristos şi către crucea Sa mântuitoare. Până în prezent, poetul a publicat şase volume de poezie şi are în pregătire încă patru.

“Roagă-te definitiv”

“De obicei, scriu ca o exprimare a întregii mele vieţi. Ca o reîntoarcere către frumos şi sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lăsat desăvârşit şi curat pe pământ şi care a fost pervertit de păcat. A propriilor mele simţiri, care nu pot fi recuperate de adevăr decât prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunţa la a mă închina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, creştinismul nu este numai o influenţă în poezie, ci însăşi concepţia mea despre lume şi viaţă, care stă la baza întregii mele existenţe şi a tuturor manifestărilor mele. O altă dimensiune definitorie care trebuie să caracterizeze o poezie creştină este aceea de… poezie, de excelenţă literară”, mărturisea poetul Ionatan Piroşca.

Iată de ce, poezia lui este impregnată de pasiunea pentru Dumnezeu, astfel că personalitatea sa profund religioasă răzbate din fiecare vers. Rugăciunea este folosită ca simbol, ca soluţie viabilă pentru efemeritatea vieţii. Dimensiunea religioasă a liricii lui Ionatan Piroşca vorbeşte despre natură, ca trimitere la creaţiune, ca o desprindere de teluric. “pe Dumnezeu nu poţi să-L scoţi din jurul mâinilor Lui/când vrei mângâiere roagă-te definitiv/ca atunci când trec anii/şi vei pricepe un colţ de frunză un capăt de drum/o întoarcere seara acasă/ca un pahar cu apă în Numele Lui/după masă.”

“Doamne, condu-mă până acasă”

Aspiraţia poetului spre lumea de dincolo, spre paradis, are legătură cu miracolul învierii. Viziunea sa este uşor mistică – “să ştiu cum să trec prin icoană nerănind-o” – iar marea trecere este legată de împlinirea menirii sale pe acest pământ. Abia atunci când şi-a împlinit menirea pentru care a fost hărăzit, “porţile deschise” nu îl vor mai durea pe poet şi pătrunderea în raiul creştin va deveni o integrare în absolut. “Doamne când şi porţile deschise mă dor/şi mă întreb de ele cu tot decorul/mai lasă-mă trei zile cât o înviere/apoi fă să scârţâie zăvorul Tău/ca să ştiu cum să trec prin icoană nerănind-o.”

Expresia lirică este dominată de imaginar. Poetul evocă realitatea de aici, dar şi o realitate de dincolo, imposibil de văzut altfel decât cu ochii spirituali. Umbra este simbol al universului reflexiv, vorbind despre o deconectare de la concret. Frontiera dintre teluric şi paradisiac este marcată de această umbră, “importantă” pentru poet. Este seară, amurg, iar timpul nu mai are valoare. “Doamne condu-mă până acasă/în seara asta sunt singur nu stau mult/deşi mi se pare atât de importantă umbra/şi parcă a trecut un univers de când/traversam strada.”

“Culorile curcubeului”

Creaţia lui Ionatan Piroşca are o notă de mister, inedită şi specifică  în contextul civilizaţiei moderne. Culorile în care poetul îşi zugrăveşte sinele sunt cenuşii, dezolante. Totuşi, elementul religios creştin vine să restaureze această tristeţe, să aducă speranţă, să salveze. Deşi aflat într-o situaţie limită, poetul evocă în versurile sale curcubeul, a cărui frumuseţe contrastează cu accentele terne şi sumbre de până acum. “cutremurele vin din/adânc eu nu le văd/ori plâng ori mă bucur plutesc/sus în lacrima Lui de acolo şoptesc/cutremurele nu strâmbă niciodată/culorile curcubeului.”

Versurile sunt de altfel, în concordanţă cu declaraţiile autorului: „Niciodată nu am scris poezie în mod neserios”, spune Ionatan Piroşca. „E ceva neserios în a respira ? De fapt, totul a decurs cât se poate de dramatic, aş spune. Întreaga mea biografie poate fi privită ca o corabie plutind pe o mare. Numiţi marea aceasta poezie, apoi imaginaţi-vă toate furtunile şi toate pânzele care poartă această corabie până se rup şi furtunile, dar şi pânzele… Numai susurul blând şi subţire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman liniştit.”

„Duminici albe”

Cromatica lui Ionatan Piroşca include şi albul, care devine reper. Albul simbolizează puritatea, curăţenia, liniştea. Duminica, ziua prin excelenţă a cultului creştin, este comemorarea învierii lui Hristos, o zi aducătoare de bucurie sfântă. Cu toate acestea, duminica, simbolul renaşterii spirituale, înseamnă pentru poet, întoarcerea într-un trecut în care sacrul era exilat. Prins în labirintul lumii profane, autorul trăieşte într-un ritm ameţitor o existenţă ce stă sub semnul tragicului. „duminici albe duminici lungi duminici iar/drojdia lumii schimonosindu-le singurătatea/învolburate secunde jucându-se-n mirişti/de neînchinare de suflete în răspăr  /pe aici a luat-o şi inima mea odinioară/când timpul s-a scris cu cerneală ecosez/ea călărea peste cadavre era era/toate aceste cadavre călăritoare.”

În continuare, asistăm la o stare de graţie absolută, într-o lirică meditativă, în versuri în care sacrul se transformă într-o manifestare a iubirii jertfitoare. Comuniunea dintre om şi Dumnezeu se realizează prin intermediul sacrificiului mântuitor, laborios exprimată în stihuri bogate şi sensibile. „aşa s-a frânt El în bucăţi pentru ca eu şi tu/aşa a curs El în potir pentru ca eu şi tu/ca frângerile şi curgerea lumii eu şi tu/noi pentru ca pâinea ca trupul Său ca iubirea.”

„Numai ziua mea”

Versurile lui Ionatan Piroşca sunt tributare metaforei. „de aici încolo cât vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanţă calendarul luna anul data/nu mai contează/de aici/încolo dau drumul florilor de salcâm/să-şi viziteze albinele vedeţi nu întârziaţi prea mult/că vine seara vine ora parfumului aşa e şi ziua mea/şi aş dărui ziua aceasta ştie cineva/cum se întoarce iubirea/ca să sune la soare şi-un sfert fix adică/peste un om şi ceva după ce scriu.” Floarea, în speţă floarea de salcâm, iar ulterior, cea de cireş, este un simbol al principiului pasiv, dar şi al dragostei şi al armoniei. Floarea reprezintă copilărila, puritatea, inocenţa şi are legătură cu Edenul. Floarea este un centru spiritual.

Aspiraţia spre absolut a poetului se realizează prin faptul că el are conştiinţa unei misiuni ce trece dincolo de timp. „de aici încolo cât vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanţă calendarul luna anul data.” Ionatan Piroşca nu mai resimte fragilitatea şi efemerul existenţei. Stilului sobru şi întunecat de până acum îi iau locul limpezirea, lumina, floarea de salcâm. Poetul acceptă realitatea şi dobândeşte pacea interioară. Nonşalanţa exprimării  dovedeşte că speranţa este de acum înainte sursa de inspiraţie, că Ionatan Piroşca a atins o dimensiune spirituală superioară, că trecerea prin icoană s-a produs. Versurile sale vorbesc despre această realitate: „eu ştiu unde îmi este izvorul oriunde-aş curge.”

Este posibil să umblăm zi de zi în unire sfântă cu Dumnezeu? Cât de adevărat este că Domnul Isus Hristos devine una cu cei ce doresc să Îl urmeze? Ne susţine şi ne ajută Duhul Sfânt, Mângâietorul, atunci când suntem în nevoie? Iată doar câteva din întrebările la care Iosif Ţon ne răspunde pe larg, pe parcursul unui curs de viaţă spirituală, intitulat sugestiv „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt”. Având la bază acele principii cardinale care se constituie ca fiind fundamentul învăţăturii Domnului nostru Isus Hristos, volumul de faţă ne aduce mai aproape de esenţa creştinismului şi ne oferă soluţii pentru a umple golul spiritual pe care îl dobândim după convertire. În fiecare dintre noi este necesară o schimbare, astfel încât să devenim oameni de caracter, după chipul şi asemănarea Celui ce ne-a creat. Formarea unei concepţii corecte despre lume şi viaţă, intrarea într-o legătură de dragoste cu Creatorul, dar şi o credinţă care să ne zidească sunt tot atâţia paşi de urmat în transformarea noastră pe calea ce duce la cer. Şi fiecare din aceşti paşi este exemplar dezvoltat în cartea lui Iosfi Ţon, „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt”.

„Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt”

Odată cu acest volum, pastorul Iosif Ţon ne oferă ocazia de a studia, nu numai de a citi, un curs de viaţă spirituală, care să răspundă cerinţelor severe ale vieţii de zi cu zi, atunci când sunt puse la încercare principiile de credinţă pe care într-un fel sau altul, le-am învăţat de-a lungul timpului. Talentul deosebit al lui Iosif Ţon este acela de a ne pune la dispoziţie un astfel de manual, prin intermediul cărţii „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt.”

Semnificaţia titlului volumului este bine redată de Iosif Ţon în următoarele cuvinte: „Titlul acestui curs este „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt. M-am gândit la titlul acesta ca fiind un titlu general al tuturor cursurilor pe care le-am ţinut. Titlul acesta uneşte trei expresii biblice. Prima este „umblarea cu Dumnezeu” cu referinţă biblică „Enoh a umblat cu Dumnezeu trei sute de ani (Geneza 5:22) şi pentru aceasta nu a mai gustat moartea. A doua expresie este preluată din 1 Tes. 5:10, unde stă scris că Domnul Isus a murit „ca să trăim împreună cu El”. Iar trăirea aceasta se face sub călăuzirea Duhului Sfânt.”

Despre fundamentele vieţuirii creştine

Pe parcursul a 17 capitole, avem ocazia să înţelegem bazele evlaviei creştine, pornind de la elemente de teologie ce îmbină talentul de păstor al lui Iosif Ţon cu cel de profesor de teologie. La prima vedere, s-ar părea că avem de-a face cu un curs destinat unor studenţi la teologie, fiindcă primul lucru care izbeşte privirea este extraordinara sistematizare a informaţiei şi o rigurozitate aproape ştiinţifică în exprimarea diferitelor elemente de adevăr. S-ar părea că doar persoanele care au un anumit nivel de învăţătură în ce priveşte dogma creştină vor putea să se bucure de complexitatea gândurilor exprimate de Iosif Ţon în această carte. Însă, la o citire mai atentă, se observă cu uşurinţă că prin intermediul acestui curs de viaţă spirituală, oricine doreşte poate să înţeleagă fundamentele vieţuirii creştine. „Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt” este o carte complexă, dar ea se deschide cu uşurinţă înaintea celui care doreşte să o citească, oferind lumină şi îndrumare şi mai presus, călăuzindu-ne să-L privim pe Mântuitorul nostru.
Este deosebit de greu să vorbeşti simplu, atunci când ai dobândit înţelesul profund al lucrurilor într-un anumit domeniu de activitate. Se cere un talent cu totul special pentru a reda în simplitatea vorbirii de zi cu zi ceea ce este profund şi tainic. Însă doar atunci se poate vedea talentul de pedagog al unui om, doar în astfel de condiţii, calitatea de păstor poate fi în mod clar evidenţiată, iar din acest punct de vedere, Iosif Ţon ne surprinde, ne uimeşte şi ne încântă deopotrivă. Această carte se constituie ca un manual pentru toţi creştinii, indiferent de confesiunea religioasă, pentru toţi oamenii, indiferent de gradul lor de pregătire.

Ce se întâmplă după convertire?

Povestea acestei cărţi sau mai bine zis, nevoia care a stat la baza alcătuirii ei, ne este redată în mod direct şi personal, chiar din secţiunea introductivă, unde autorul ne spune: „Problema care mi s-a formulat a fost aceasta: ce învăţătură ar trebui să le dăm oamenilor, după convertire, adică după ce vin la Domnul Isus? Am observat ca regulă generală, că facem evanghelizări, îi introducem pe cei convertiţi într-un scurt şi adeseori, superficial curs de cateheză, îi botezăm şi apoi îi lăsăm să trăiască liniştiţi în biserică, fără să mai avem pentru ei un program sistematic şi coerent de învăţătură.”
Dilema bisericii creştine a rămas dintotdeauna aceeaşi. Pe de o parte, există un efort puternic în a-i chema pe oameni la Isus Hristos, dar după aceea este foarte dificil să gândeşti şi să realizezi programe de creştere spirituală a celor care au răspuns chemării. În acest sens, Iosif Ţon ne spune: „Cea mai mare tragedie din biserici sunt pastorii care nu ştiu ce să predice şi care caută disperaţi, cu ce să umple timpul alocat pentru predici. Unii spun anecdote, ca să-i facă pe oameni să râdă, alţii spun istorioare, care să emoţioneze şi să-i facă pe oameni să plângă, alţii spun ce se mai întâmplă prin lume, din ceea ce văd la televizor sau citesc în ziare, spun orice altceva numai învăţătură despre trăirea cu Dumnezeu nu dau! Şi cea mai jalnică situaţie este aceea a unei biserici din care oamenii pleacă acasă, întrebându-se cu ce s-au ales de la orele petrecute în biserică.”
O carte destinată să producă oameni de caracter
Acest adevăr crud l-a determinat pe Iosif Ţon să nu rămână pasiv şi s-a decis să caute o soluţie. Astfel, autorul ne relatează: „Mi-am dat seama că starea aceasta de gol spiritual este în primul rând rezultatul lipsei de învăţătură după convertire şi am început să intuiesc ca fiind cea mai mare nevoie în bisericile noastre aceea a unei învăţături sistematice despre modul în care se trăieşte viaţa cu Dumnezeu.” Mai departe, Iosif Ţon ne spune modul în care a întocmit primele cursuri de viaţă spirituală pe care le-a prezentat şi cum a alcătuit un plan de predare a diverselor subiecte care să ne conducă la unirea noastră cu Dumnezeu.

În acest sens, o revelaţie deosebită este redată astfel: „În întreaga mea carieră de predicator al Cuvântului lui Dumnezeu, un scop principal al predicilor mele a fost acela de a produce oameni de caracter. Acum când am văzut că toată Biblia este doar istoria modului în care Sfânta Treime lucrează să formeze oameni după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu, am început să lucrez şi mai sistematic pentru elaborarea unor lecţii despre transformarea caracterului şi schimbarea comportamentului.”
Concepţia despre lume şi viaţă

În continuare, Iosif Ţon ne relatează fundamentele dogmatice ale schimbării caracterului omului, iar în final, ajunge după multe căutări şi cercetări în acest sens, să elaboreze principiile de bază ale transformării interioare sub puterea Duhului Sfânt. Acestea sunt 12 şi între ele le vom aminti pe primele trei. „1. Începem cu Sfânta Treime, trei Persoane perfecte, trăind în relaţii desăvârşite. El ne invită să Le privim, să Le cunoaştem, să Le iubim şi să dorim să fim în comuniunea Lor. 2. Dumnezeu ne spune că scopul Său este ca noi să fim sfinţi ca El, desăvârşiţi ca El şi să fim asemenea Lui. 3. Sfinţenia, desăvârşirea, asemănarea cu Hristos se realizează numai dacă intrăm aici şi acum în unire cu Hristos şi cu Duhul Sfânt şi învăţăm să trăim în părtăşie cu Dumnezeu.”

Pasul fundamental în ceea ce priveşte umblarea cu Dumnezeu este reprezentat de dobândirea unei drepte „concepţii despre lume şi viaţă”, iar acest lucru se obţine studiind revelaţia dată de Dumnezeu în Cuvântul Său. „Concepţia despre lume şi viaţă reprezintă cel mai important lucru pentru fiecare fiinţă umană. Cum văd eu lumea aceasta? În cazul în care concepţia mea despre lume şi viaţă nu corespunde cu realitatea, înseamnă că eu trăiesc o minciună, pentru că eu una cred şi alta este realitatea. E extrem de important să am o concepţie corectă despre lume şi viaţă, iar aceasta nu mi-o poate da decât Creatorul lumii şi al vieţii.”

Relaţia cu Dumnezeu
Punând temelia unei concepţii corecte despre lume şi viaţă prin studiul Cuvântului Sfânt, trecem la următoarea lecţie fundamentală pentru o viaţă spirituală autentică. Este vorba despre „Relaţia cu Dumnezeu, o relaţie de dragoste.” De fapt, cum ne-ar ajuta convingerea că Dumnezeu există, iar lumea aceasta a fost creată de El, dacă nu am ajunge la o relaţie vie cu Creatorul nostru? Ar fi ca şi cum un Dumnezeu străin, necunoscut, ne-a creat şi apoi, ne-a lăsat în voia forţelor naturii sau a noastră. Din punctul acesta de vedere, Cuvântul lui Dumnezeu urmăreşte mai mult decât să ne vorbească despre geneză şi ne invită să intrăm într-o legătură de dragoste cu Creatorul.

Simboluri sau metafore

În acest sens, în cuprinsul Bibliei sunt folosite mai multe simboluri sau „metafore”, numite de autor astfel: „metafora Olarului şi a lutului”, „metafora Păstorului cu oile Sale”, „metafora stăpânului cu robul său”, „metafora tatălui cu fiii săi”, „metafora prieteniei” şi „metafora soţ – soţie.” Toate acestea exprimă oferta de dragoste a lui Dumnezeu pentru umanitate.

„Relaţia adevărată cu Dumnezeu e o relaţie care dă bucurie, care dă plăcere, care dă fericire. Dar există o condiţie: relaţia ta să fie de dragul Persoanei. De fapt, toate acestea sunt spuse în ceea ce Domnul Isus a numit ca fiind cea mai mare poruncă pe care a dat-o Dumnezeu şi care exprimă dorinţa cea mai de seamă a Sa. Aş zice că nu e o poruncă. E o dorinţă, e tânjirea Fiinţei lui Dumnezeu ca eu să Îl iubesc pe Domnul Dumnezeul meu, cu toată inima mea, cu tot sufletul meu, cu toată puterea mea şi cu tot cugetul meu, adică cu toată mintea mea.”
Rolul credinţei
Având puse bazele în ce priveşte concepţia despre lume şi viaţă şi relaţia pe care o stabilim cu Dumnezeu, următorul pas se referă la „Rolul credinţei în cunoaşterea lui Dumnezeu şi în relaţia personală cu El.” „Noi Îl cunoaştem pe Dumnezeu nu prin vedere, ci prin credinţă. Toată viaţa trăim prin credinţă. Am început prin a-i crede pe părinţii mei, apoi ceea ce îmi spuneau alţi oameni şi mai târziu, ceea ce îmi spuneau profesorii. Astfel, ne-am format întreaga noastră concepţie despre lume şi viaţă prin credinţă.”
Mai departe, Iosif Ţon ne spune cu privire la conţinutul credinţei care corectează şi însumează tot ceea ce putem şti despre Dumnezeu, lume şi univers: „Credinţa care a fost dată sfinţilor, credinţa pe care a dat-o Domnul Isus apostolilor şi proorocilor Săi, credinţa pe care ne zidim viaţa reprezintă o sumă preţioasă de informaţii ce trebuie păstrată de fiecare dintre noi. Nu este orice credinţă, ci acea credinţă pe care Domnul Isus a dat-o apostolilor Săi. Lupta credinţei e de fapt, lupta pentru conţinutul credinţei, e lupta pentru puritatea ei. Conţinutul credinţei este vital pentru fiecare dintre noi, fiindcă ea este organul de cunoaştere a tot ceea ce există.”
Cunoscând planul principal şi planul secundar al lui Dumnezeu
De îndată ce discernem rolul credinţei în Dumnezeu şi cât de important este conţinutul acesteia, ajungem la cunoaşterea „Planului principal şi a planului secundar al lui Dumnezeu.” În această privinţă, Iosif Ţon ne spune: „Planul principal al lui Dumnezeu a fost să realizeze o capodoperă. Lucru exprimat prin cuvintele „Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră.” (Gen. 1:26). Iar planul secundar reprezintă răspunsul la întrebarea „Ce trebuie făcut pentru omul căzut în păcat?” Cu privire la planul secundar, Sfânta Scriptură ne vorbeşte în mod clar despre jertfa care avea să fie adusă pentru noi, prin intermediul întrupării, vieţii, suferinţelor şi morţii lui Isus Hristos. Acest plan secundar ne conduce în cele din urmă, la atingerea obiectivului din planul primordial, şi anume ca oamenii să fie desăvârşiţi, după cum şi Dumnezeu este desăvârşit.

În acest sens, Iosif Ţon relatează: „Repet, Domnul Isus a murit pentru păcatele noastre. Dar de ce a făcut-o? Numai ca să ne spele şi să ne lase acolo, în mocirlă? Predica Domnului Isus începe cu „Pocăiţi-vă şi credeţi în Evanghelie!” Şi am văzut care este Evanghelia şi anume, „Predica de pe Munte.” Domnul Isus nu ne iartă ca să ne lase în păcat, ci pentru a ne aduce înapoi, în planul lui Dumnezeu.”
Sfinţirea vieţii
Elementul distinctiv al prezentării lui Iosif Ţon în raport cu alte cărţi ce tratează viaţa spirituală este accentul pus pe transformarea interioară, adică pe transpunerea chipului divin în noi. De îndată ce am înţeles planul lui Dumnezeu, atât în forma lui principală, cât şi secundară, trebuie să trecem la îmbrăcarea cu „omul cel nou” sau sfinţirea vieţii. „Ce înseamnă aceasta? Natura esenţială a lui Dumnezeu este adevărul. Însă Dumnezeu este Adevărul, pentru că El este Adevărul, în El existând simţul deplin şi absolut de dreptate. În absolut toate lucrurile, Dumnezeu este drept. Adevărul din El produce dreptate şi sfinţenie care cuprind la modul absolut tot ce este perfecţiune, mai precis sfinţenia este egală perfecţiunii. În Noul Testament, de multe ori, în loc de „sfinţenie” găsim „desăvârşire”. „Voi să fiţi desăvârşiţi, aşa cum Tatăl vostru este desăvârşit”, spunea Domnul Isus.”

Acest standard este deosebit de înalt, dar din fericire, ne vine în ajutor descoperirea Chipului lui Dumnezeu în Persoana Domnului Isus Hristos. Prin intermediul întrupării Domnului Isus Hristos şi a rămânerii Sale în părtăşie cu natura umană, fiecăruia ni se deschide posibilitatea de a atinge ţinta pusă înainte privind sfinţirea deplină a vieţii. Principalul impediment în realizarea acestui lucru rămân „Dorinţele fundamentale ale inimii umane”. „Dumnezeu a scris în inima noastră toate dorinţele care sunt acolo. Dacă Dumnezeu le-a pus acolo, înseamnă că El vrea să le împlinească dincolo de orice imaginaţie a noastră.”
Cheia biruinţei
Enumerând dorinţele fundamentale ale inimii umane, putem aminti câteva dintre ele – dorinţa de a iubi şi de a fi iubit, dorinţa frumuseţii desăvârşite, dorinţa după apreciere, dorinţa de a trăi în armonie şi pace, dorinţa de a avea, de a fi stăpân, dorinţa de a exercita autoritate, dorinţa de a te bucura de viaţă, aspiraţia inimii după plăcere, aspiraţia inimii după desfătare şi aspiraţia după fericire. Toate acestea au fost puse în noi de către Creator şi doar El le poate împlini pe deplin, oferta Satanei fiind doar o înşelătorie amară şi o contrafacere ce aduce numai nefericire. Vestea cea bună este că prin Isus Hristos ne sunt oferite toate bogăţiile materiale şi spirituale care ne vor împlini în abundenţă toate dorinţele inimii.
„Iată cheia biruinţei: când Îl aduci pe Domnul Isus în realitatea omului dinăuntru, în realitatea sufletului tău, a minţii tale, a inimii tale, atunci intri în armonie cu realitatea spirituală şi capeţi din această realitate puterea necesară să zici: „Nu!” dorinţelor trupului şi îndemnurilor firii pământeşti.” În continuare, Iosif Ţon ne spune: „Dacă aspiraţia spre frumuseţea Domnului Isus nu este mai mare decât atracţia plăcerilor firii pământeşti, atunci aducerea la tăcere a acesteia va fi foarte dificilă. Dar dacă aspiraţia spre frumuseţile Domnului Isus este mai mare, e copleşitoare, atunci mă uit la plăcerile de o clipă ale păcatului şi zic: „Sunteţi nimic!” pentru că mă atrage ceva mai puternic.”

„Domnul Isus… vrea prieteni”

Înţelegerea faptului că prin harul lui Dumnezeu ne sunt împlinite toate dorinţele fundamentale ale sufletului ne va conduce la cizelarea unei noi identităţi. „Trebuie să ne formăm obiceiul ca zilnic să ne aducem aminte cine suntem şi anume, că suntem una cu Dumnezeu, cu Domnul Isus, că suntem copii ai lui Dumnezeu, că Domnul Isus şi Duhul Sfânt locuiesc în noi. Dacă Dumnezeu ar avea nevoie de roboţi, El ar zice: „Tu nu mai faci nimic, ci Eu apăs pe toate butoanele şi totul se întâmplă după cum vreau Eu.” Dumnezeu nu vrea roboţi, ci vrea fii. Domnul Isus nu vrea roboţi, ci vrea prieteni.”

Prin unirea noastră cu Domnul Isus Hristos, ajungem să intrăm în relaţie cu Dumnezeu care ne va oferi putere în mijlocul unei vieţi pline de încercări, suferinţe şi ispite. Însă cu toate acestea, omul cel credincios va putea depăşi orice fel de probleme, fiindcă relaţia cu Dumnezeu îl va întări. „Intru în relaţie cu Dumnezeu, dar El m-a pus într-o lume ticăloasă, mă lasă să fiu ispitit de cel rău şi m-a pus între fraţi mincinoşi. Însă relaţia mea cu Dumnezeu şi armonia pe care mi-o dă această relaţie nu trebuie să fie în vreun fel afectată.”

„Te iubesc din inimă!”

Orice relaţie presupune un timp de părtăşie, mai precis oferirea unui cadru în care aceasta să aibă loc într-un sens special. „Pentru foarte mulţi oameni, credinţa sau religia lor stă mai degrabă, în a spune o rugăciune dimineaţa, dar nu a se ruga. Se spune o rugăciune care a fost memorată şi întotdeauna e cam aceeaşi. Aceasta nu înseamnă că se roagă, ci că doar se zice o rugăciune. Trebuie să facem distincţie între a rosti o rugăciune şi a ne ruga cu adevărat, lui Dumnezeu. Omul pleacă la lucru, vine seara târziu, obosit sau îl oboseşte televizorul şi după aceea, chiar înainte de a se culca mai zice o rugăciune. Eventual zice o rugăciune şi la masă. Dacă la atât se reduce religia ta, tu nu poţi să spui că ai părtăşie cu Dumnezeu, nici chiar dacă adaugi la aceasta şi faptul că te-ai angajat să citeşti Biblia într-un an.”

De fapt, părtăşia cu Dumnezeu nu este altceva decât o reprezentare a închinării noastre faţă de Creatorul universului şi ea poate cuprinde citirea Scripturii, meditarea la textul citit, rugăciunea şi lauda. Toate acestea, cu scopul de a ajunge să conştientizăm prezenţa lui Dumnezeu. „Când Dumnezeu îmi devine real şi când Îi văd caracterul, nu mai am altceva de făcut, decât să spun: „Te iubesc din inimă!” Şi de multe ori, la momentul acela, mă ridic, mă prostern la pământ şi zic: „Aici e Dumnezeu” şi mă închin.”

Relatând experienţa părtăşiei cu Dumnezeu, Iosif Ţon ne spune: „Ce este închinarea în duh şi în adevăr? Închinarea este actul prin care mă prezint înaintea lui Dumnezeu, mă deschid lui Dumnezeu, mă ofer şi mă dăruiesc Lui, Îi cer să lucreze în mine ceea ce El doreşte şi apoi Îi aduc mulţumiri, Îl laud şi Îi dau slavă, cinste şi onoare.”

„Nu vă strângeţi comori pe pământ”

Finalul acestui curs de viaţă spirituală este atins prin intermediul unei lecţii, ce ne îndeamnă să ne gândim la lucrurile de sus sau la „patria cerească”. „Haideţi să ne gândim la lucrurile de sus, să împlinim porunca aceasta şi să ne gândim la ceea ce va fi acolo, să începem prin ceea ce ne spune Domnul Isus: „Nu vă strângeţi comori pe pământ, ci strângeţi-vă comori în ceruri.” (Matei 6:19-20) Adună-ţi comorile acolo sus!” Acest apel al lui Iosif Ţon se adresează tuturor celor care îşi vor lua timp să citească cursul de viaţă spirituală privind umblarea cu Dumnezeu. Cu siguranţă că avem de-a face cu o lucrare de maturitate a autorului, în care sunt sintetizate temele principale ale lucrării sale de profesor, evanghelist şi predicator. Într-un cuvânt, ne aflăm lângă o carte „vie” ce se recomandă oricărui om care doreşte să aprofundeze relaţia cu Dumnezeu.
„Umblarea cu Dumnezeu, în unire cu Domnul Isus Hristos, sub călăuzirea Duhului Sfânt” este un volum ce se adresează tuturor creştinilor, fără a avea un caracter confesional, fiind creştină în esenţa ei şi în tot ce afirmă. De aceea, putem spune că oricine va citi această carte se va îmbogăţi spiritual şi va putea să îşi structureze viaţa de aşa natură, încât să ajungă la unirea cu Domnul Isus Hristos. Şi nu în ultimul rând, studiind cu atenţie lecţiile oferite de către Iosif Ţon vom reuşi să trăim sub călăuzirea Duhului Sfânt. Domnul să îl binecuvânteze pe cel care a scris această carte şi deopotrivă, pe cel care o va citi!

Octavian Curpaș
Phoenix, Arizona

Cand am plecat din Romania, am luat cu noi mai mult decat un bagaj de cunostinte si sfaturile de bine ale mamei, am luat copacul din fata casei, curcubeul, petecul de cer, lumina si speranta diminetii, ploaia ce aduce uitarea, dangatul duios al clopotelor din biserica, si am mai luat si…poezia. Poezia care sa ne dea speranta, curaj si alinare cand viata da navala peste noi si lucrurile au luat-o pe un fagas nedorit, cand dorul de casa te inconjoara, cand amintirea a ceea ce a fost odatata ti se strecoara in suflet sau cand dimpotriva, bucuria ce o traiesti e prea navalnica sau prea mare sa o exprimi in cuvinte obisnuite.

Sufletul omului are atatea taine, si nimic nu stie sa il atinga, sa il descifreze sau sa il descrie mai bine decat poezia…noi romanii, am avut sansa ca de-a lungul unei istorii milenare, impletita din chin si suferinta, sa producem o pleiada de poeti valorosi care si-au pus amprenta asupra literaturii romanesti si ADN-ului nostru artistic, formand totodata un izvor nesecat de talent si frumos in ale caror ape ne potolim setea si acum.

Versurile poetilor nostri de referinta Mihai Eminescu, George Cosbuc, Octavian Goga, Alexandru Vlahuta, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, ale poetilor crestini Traian Dorz si Costache Ioanid, versurile de dragoste ale Veronicai Miclea, recitate cu multa sensibilitate de realizatorii acestui frumos eveniment: Smaranda Livescu, Ilie Maxim, Ileana Aparaschivei, Lidia Nicoara, Alina Enciu, Alina Frantz, Anisoara Faur, Cristina Arnaut, Olga Bota, Dinu Nicholas, Ellie Niculas si Emanuel Faur, au retrezit in noi mandria de a fi roman, dragostea si respectul pentru poezia romaneasca, nevoia organica de a o asculta, citi si reciti. Solistii vocali Sorin Feldiorean si Ruben Borza au transmis emotia si fiorul artistic in piesele muzicale atat de sugestiv alese iar acordurile muzicii lui George Enescu, Ciprian Porumbescu, Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe si Andrei Baltaga, asemeni unui liant dintre versurile recitate si trairile noastre, ne-au readus aminte de frumusetea, unicitatea si geniul muzicii romanesti. Partea tehnica, prezentarile PowerPoint si realizarea coloanei sonore au intrat in atributiile lui Nicu Niculas, care impreuna cu sotia sa, Ellie Niculas au facut o echipa formidabila.

“Aceasta este prima actiune de acest gen-ne spune Ellie Niculas, initiatoarea si promotoarea acestei actiuni culturale- si ideea s-a nascut din dorinta de a revoca cultura nostra romaneasca care este o comoara si pe care, din cauza timpului limitat si a faptului ca traim in Statele Unite, vorbim numai engleza la serviciu, nu mai avem timp pentru a ne adapa din aceste comori. Eu am fost intotdeauna sensibilizata de poezie, mostenire de la tatal meu, dar timpul e scurt, epuizarea isi spune cuvintul. Acum vreun an sau doi am vorbit cu pastorul nostru, Teofil Cocian, care mi-a sugerat sa dau niste lectii de romana tinerilor nostri nascuti aici, sau care sunt veniti de mici, deci fara a sti nimic din ce e romanesc, in afara de limba. Am acceptat aceasta propunere, dar din nefericire, am intimpinat vesnica problema: lipsa de timp a mea si a parintilor care trebuiau sa-si aduca copiii. Insa in tot acest timp aveam o nostalgie a pierderii identitatii romanesti- copiii nostri nu au habar de marii poeti, compozitori, pictori, nu stiu nimic din tara parintilor lor; cultura romaneasca e in pericol de a pieri si noi nu facem nimic. In sensul acesta, fiindca biserica noastra celebreaza un sfert de veac de la infiintarea ei, am primit cu o bucurie deosebita sa organizez o seara de poezie si muzica. Poate ca tinerii, copiii nostri vor prinde gust si vor dori, macar din cind in cind, sa se delecteze din cintecele si poeziile romanesti. Nu in ultimul rind, am dorit sa ne cunoastem- sintem o comunitate care a crescut exponential in ultimii ani, dar sintem organizati in grupurile noastre, cu barierele noastre, si nu pot sa cred ca nu ne putem bucura de prezenta unora sau altora in lucrurile care ne unesc.”

Invitatia lansata cu generozitate de biserica First Romanian Baptist Church din Lawrenceville, Georgia a fost primita cu mult entuziasm de un grup foarte mare de invitati care au participat la aceasta seara extraordinara in care poezia si muzica romaneasca au fost sarbatorite cu dragoste si mult respect. Marele nostru poet Octavian Goga spunea ca “adevaratele poezii incep acolo unde se sfarsesc pe hartie”, iar seara de poezie si muzica la care am participat, ne-a facut partasi pret de cateva ore la un eveniment deosebit; indiferent de apartenenta noastra religioasa sau de zona noastra de provenienta, am simtit cu totii dragostea pentru “dulcea limba romaneasca”, pentru versul poetic, pentru struna de vioara ce ne-a adus aminte de acasa.

In incheierea programului artistic vocile tuturor celor prezenti s-au unit armonios intr-o minunata colinda romanesca, “O, ce veste minunata!” Festinul literar a fost urmat de o masa festiva incarcata de delicii culinare dintre cele mai apetisante. Usor timide la inceput, discutiile au devenit mai animate, si inspre finalul serii am simtit cu totii ca seara aceasta e doar un inceput, un inceput pentru momente frumoase si de suflet, pentru evenimente si actiuni similare pe care multi dintre noi am dori sa se repete si in viitor, depinde de noi, de fiecare sa cautam si sa pastram frumosul in viata noastra!

Doresc sa felicit pe toti cei implicati in acest frumos eveniment, pe Rev. Titi Cocian si Rev. Cristian Cocian pentru ca alaturi de credinta si evlavie crestina, incurajeaza si sustin dorinta de a impartasi poezia, muzica si cultura romaneasca, interpretii si solistii programului, si in mod special pe Ellie Niculas care a reusit sa transforme o seara obisnuita intr-un eveniment inaltator si frumos. “Poezia – definita atat de frumos de scriitorul Eusebiu Camilar – este dimineaţa omenirii, istoria sentimentelor inaltatoare, indemnul permanent catre bine si adevar”, si ar trebui sa o avem prezenta mai des in viata noastra…cu totii avem nevoie de un strop de frumos, un dram de gingasie si sensibilitate si cat mai multa poezie!

Daca doriti sa vizionati inregistrarea video integrala a evenimentului, va rugam sa accesati link-ul de mai jos:

http://frbcatlanta.org/index.php?nav=511

Mara Circiu,
Atlanta, Georgia
www.saltmin.com

Motto: „Aţi luptat vreodată cu somnul? Teribilă luptă.”

Este uşor sau greu să te lupţi cu somnul? Aceasta este întrebarea pe care ne-o punem, atunci când deschidem volumul „Lupta cu somnul”, al pastorului Petru Lascău. Răspunsul ne este oferit de-a lungul a peste 322 de pagini, ce cuprind diferite articole ce au văzut lumina tiparului începând cu anul 1985. „De la sosirea mea în Statele Unite, în anul 1985”, spune Petru Lascău în „Introducere”, „m-am dedicat scrisului şi publicisticii. Am editat o revistă creştină, timp de 12 ani, pe care am numit-o „Exodus”… Fiecare număr al revistei conţinea un editorial, uneori şi articole scrise de mine. Cartea de faţă conţine o mare parte din aceste editoriale şi articole pe care le-am publicat timp de 12 ani, precum şi altele pe are le-am publicat în diverse publicaţii româneşti şi eseuri pe care nu le-am publicat niciodată.”

Aşa cum menţionează în „Introducere”, Petru Lascău ajunge în lumea nouă, în 1985. Aici, acesta locuieşte 16 ani la Chicago. Din anul 2001, autorul se află în Phoenix, Arizona, unde slujeşte şi în prezent, ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com). Printre creaţiile sale se numără volumul de versuri „Semnătura iubirii”, precum şi “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”. „Lupta cu somnul” aruncă o privire asupra realităţilor din lumea creştină, într-o abordare diversă. Se discută de asemenea, noţiuni de dogmatică, probleme privind relaţiile interconfesionale, precum şi elemente de ecumenism. Cartea se distinge printr-un stil natural, documentat şi bine argumentat teologic. Volumul este o invitaţie la a-L cunoaşte pe Isus Christos şi a birui prin El, în lupta cu somnul, pe care orice creştin o are de dus.

Obişnuinţa cu cele sfinte

Scopul pentru care a fost scrisă cartea este evident, încă din „Introducere”. Aici, Petru Lascău ne spune: „Public aceste eseuri dintr-o sfântă dorinţă de a-i ajuta la rândul meu, pe alţi creştini, în lupta lor cu somnul. Probabil, că unora le voi lua somnul de pe ochi, iar pe alţii îi voi adormi de-a binelea cu scrisul meu. Oricum, nimeni nu poate satisface pe toată lumea. Cei ce dorm de-a binelea, învinşi de obişnuinţa cu cele sfinte, şi peste care apatia a căut ca un somn dulce, oricum nu vor citi aceste rânduri. Ele vor sluji celui care nu vrea să se lase pradă mrejelor adormirii.” Cu siguranţă că nimeni nu doreşte în mod conştient „să se lase pradă mrejelor adormirii” şi tocmai de aceea, cartea lui Petru Lascău reprezintă un instrument util de a alunga somnul nesănătos din lucrurile spirituale.
De-a lungul a 45 de eseuri, dintre care câteva sunt scrise de Rodica Lascău, soţia autorului, avem şansa să urmărim o expunere dinamică, instructivă şi captivantă a luptei cu somnul în diferitele ei ipostaze. Printre titlurile capitolelor se numără: „Bucuraţi-vă”, „Care este calea spre locaşul luminii?”, „Mi-am isprăvit alergarea”, „Ce vom alege?”, „Crucificarea”, „Falsul”, „Ingratitudinea”, „Hollywood – Fabrica de vise produce coşmare”, „Umnaismul laic”, „Libertare sau robie”, „Forest Gump?”, „Profeţii sfârşitului”, „De-am fi fost acolo!”, „Cât de biblice sunt experienţele noastre?”
Paleta subiectelor este destul de largă, astfel că trecând de primul articol, ce dă titlul volumului, putem explora subiecte diverse. Acestea privesc relaţia dintre bisericile evanghelice şi cele istorice, în speţă biserica ortodoxă. De asemenea, facem cunoştinţă cu dilemele etice din creştinismul contemporan, în relaţie cu o societate secularizată. În explorarea acestei teme, vom avea ocazia să urmărim o paralelă între evoluţia creştinismului penticostal în România, precum şi în Statele Unite ale Americii. Pe de altă parte, această carte nu se adresează strict credincioşilor penticostali, ci este dedicată tuturor creştinilor, fiind axată pe o problemă existenţială, legată de manifestarea darurilor Duhului Sfânt de-a lungul timpului şi mai ales, în perioada pe care o trăim. Nu în ultimul rând, în volumul de faţă găsim articole şi gânduri cu privire la evenimente cu care am fost contemporani în ultimii ani.

Dacă îţi iei ca aliat, Iubirea

Revenind la primul articol, „Lupta cu somnul”, merită amintite următoarele cuvinte: „Dormim, în timp ce umbra crucii se lungeşte pe pământ, odată cu asfinţitul acestui secol. Dormim. Cine şi cum o să ne trezească, oare?” În acest fel, Petru Lascău deplânge starea de toropeală care domneşte în biserici, un somn paralizant, în ciuda binecuvântărilor şi a luminii revărsate de la Dumnezeu prin Sfânta Scriptură şi darurile spirituale. Este inexplicabil faptul că în pofida binecuvântrilor prezente şi a confortului de care beneficiem în raport cu alte timpuri, răspunsul celor care iau asupra lor Numele lui Hristos este atât de departe de ceea ce ar trebui să fie. Şi pe bună dreptate, autorul se întreabă ce este de făcut şi „oare ce ne va smulge confortului şi tihnei noaste doctrinare? O nouă doctrină, o criză, o suferinţă, o persecuţie? Nu ştiu, probabil că toate la un loc, sau poate cu totul altceva. Numai Dumnezeu ştie, noi însă avem nevoie de trezire.”
Răspunsul ne este dat la finalul articolului. „În lupta noastră cu noaptea şi somnul avem ca aliat doar iubirea. Singura care veghează în aşteptare e dragostea. Ea scrutează mereu orizontul, într-o continuă aşteptare. Iar aşteptarea este freamăt şi nesomn, este dor şi pregătire.” Soluţia pe care o propune prin urmare, Petru Lascău, este de a uni dorul reîntâlnirii cu Hristos cu pregătirea, în vederea intrării în Împărăţia cea veşnică, totul motivat de iubirea pe care ar trebui să o avem faţă de Mântuitorul nostru.
Este extraordinar modul în care autorul transcende cadrul strict al penticostalismului, atingând marile teme creştine şi întâlnindu-se astfel, cu frământările, problemele şi incertitudinile tuturor celor care Îl caută pe Hristos, indiferent de biserica de care aparţin. Mergând pe aceeaşi linie, un articol cutremurător din cartea „Lupta cu somnul” este cel intitulat „Au dispărut darurile Duhului Sfânt”. Parcurgând evoluţia istorică a poziţiei bisericii vizavi de doctrina dispariţiei darurilor duhovniceşti, se constată cum oameni mari din istoria creştinismului au influenţat într-un mod nefericit concepţia vremii asupra prezenţei darurilor Duhului Sfânt, până acolo încât au interzis manifestarea lor în biserică.

Fără îndoială că Augustin de Hipo „în loc să caute motivele dispariţiei darurilor duhovniceşti din biserică în starea morală a epocii sale, a emis ipoteza că ele ar lipsi pentru că Dumnezeu le-a retras, nemaifiind necesare bisericii. În acest mod, prezenţa Duhului Sfânt este dată la o parte din biserică, prin chiar doctrinele formulate de aceasta. Lucru cu atât mai trist, cu cât chiar şi teologii protestanţi formulează poziţii asemănătoare. Analizând argumentele doctrinei inexistenţei darurilor spirituale, suntem surprinşi de diferitele raţionamente care au însoţit interdicţia manifestării lor chiar de către slujitorii bisericeşti, în ciuda a ceea ce stă scris în Biblie. Şi legând acest articol de tema volumului, ne putem întreba dacă nu cumva o cauză principala a somnului care a cuprins creştinismul nu se află tocmai în respingerea darurilor pe care Dumnezeu vrea să ni le ofere.
Cardinalul şi poetul ţăran

Dacă însă, cineva s-ar fi aşteptat ca volumul „Lupta cu somnul” să fie o apologetică a penticostalismului sau a evanghelicalismului, se înşeală. Fiindcă în articolul „Cardinalul”, vedem cum Petru Lascău demonstrează o reală apreciere faţă de o personalitate care s-a stins din viaţă, din sânul bisericii catolice. Mai precis, eseul abordează subiectul morţii cardinalului Bernardin din arhidioceza catolică a oraşului Chicago. Pe parcursul mai multor pagini, învăţăm despre viaţa exemplară pe care a dus-o acest om, despre care Petru Lascău spune: „Moartea cardinalului mi-a dovedit că se poate muri frumos. Că puterea şi înălţimile unei slujbe atât de mari nu pot corupe un suflet sincer şi păstrat mereu curat, spălat de sângele jertfirii divine şi de lacrima rugăciunii. Ea a dovedit că se poate birui spaima morţii prin credinţa dată sfinţilor odată pentru totdeauna. În faţa morţii, nu mai suntem catolici sau protestanţi şi nici măcar cardinali sau mireni. Suntem numai mântuiţi sau nemântuiţi. Suntem numai cu Christos sau fără El. Cardinalul era cu Christos.”

Un alt articol care merită menţionat este cel dedicat memoriei lui Traian Dorz, cel care a fost conducătorul mişcării Oastea Domnului din România. Traian Dorz, fiu de ţăran din Livada Beiuşului, a demonstrat de-a lungul vieţii o consacrare de excepţie, manifestată prin scrierea „a mii de proverbe versificate, a mii de poeme, unele intrate pentru totdeauna în muzica sufletului nostru, prin cântările Oastei Domnului…” Astfel, Traian Dorz a fost „cel mai prolific scriitor creştin pe care l-a cunoscut vreodată, ţara noastră… Minunea este cu atât mai mare cu cât din cei 75 de ani ai săi, 17 i-a petrecut în închisori şi lagăre de muncă forţată.”

Nu putem să nu fim de acord cu Petru Lascău când spune: „Cel mai mare poet ţăran, cum l-a numit unul dntre poeţii români contemporani, s-a plămădit ca om şi mesager divin pe plaiurile Bihorului, la coarnele plugului, în foşnetul pădurilor de fagi, în unduirea holdelor de grâu, în sudoarea nobilă a ţăranului. Citindu-i poezia, meditaţia, uneori, de profunde pătrunderi filozofice, nu poţi să nu simţi mirosul fânului de curând cosit. Nu poţi să nu auzi ciocârlia şi cântecul voios al secerătorului.” În cuvinte pătrunse de împreună simţire creştină, Petru Lascău realizează astfel, o prezentare vie şi sensibilă a celui ce a fost Traian Dorz, a acestui om de excepţie, care scria: „Isus, Isus noi te-aştepăm/ Cum crinii aşteaptă roua./ Privind spre ceruri Te chemăm/ Cu mâinile-amândouă.” La finalul acestui articol, Petru Lascău nu poate să nu afirme: „Analizându-i opera, nu-ţi vine să crezi că este posibil ca într-o viaţă atât de scurtă şi atât de zbuciumată, un om fără o educaţie deosebită să scrie atât de mult şi atât de bine.” Iată un exemplu de creştin care a reuşit să învingă somnul epocii sale.

Un alt articol care ar merita menţionat este „Cruciadă în România”, inspirat din experienţa călătoriei misionare pe care Petru Lascău împreună cu formaţia „Elim”, din biserica pe care o păstorea, la Chicago, au făcut-o în 1992. În cuvinte simple şi făcând, aşa cum spune autorul, „haz de necaz”, ne sunt relatate principalele momente ale acestui drum, din Statele Unite ale Americii în România. Cu această ocazie, autorul şi grupul „Elim” au ocazia să revadă locuri dragi din cuprinsul ţării, trecând prin bisericile penticostale din patria mamă. O concluzie interesantă pe care autorul o formulează este că „România îşi construieşte azi, bisericile. Pretutindeni în ţară se construiesc biserici. Singurele proiecte la care se lucrează, singurele ce au fonduri sunt construcţiile bisericeşti.” Cât de adevărate erau aceste cuvinte în 1992, când a fost scris aricolul şi cât de mult am vrea să rămână valabile şi astăzi, în anul 2009. La final, autorul spune: ”Pot afirma cu încredere, la sfârşitul acestei prezentări, că pretutindeni, românii au rămas ospitalieri, în ciuda sărăciei şi a preţurilor astronomice. Creştinul a rămas acelaşi om de bine, dornic de părtăşie frăţească, dornic de Dumnezeu.”
Astăzi S-a născut Christos

Pentru cei interesaţi, volumul „Lupta cu somnul” oferă multe alte surpize plăcute, inclusiv un articol despre Bill Clinton şi afacerea Levinsky, despre modernism şi impactul său asupra creştinismului, despre relaţia dintre bisericile protestante şi biserica ortodoxă română, despre istoria penticostalismului, despre dilema alegerilor prezidenţiale în Statele Unite ale Americii şi multe alte subiecte care se recomandă oricui doreşte să învingă în lupta cu somnul.
În încheierea acestui volum, nu putem să nu ne oprim asupra articolului „Zăpezile de altădată”, scris de Rodica Lascău, articol care adaugă ultimele două file la experienţa luptei cu somnul. Autoarea reia momentul Crăciunului şi al acelor timpuri când spune ea – „simţeam mirosul paielor pe care sta culcat Pruncul. Şi noi eram prunci, şi El venise în primul rând, la noi, în lumea bucuriei noastre copilăreşti, pentru că noi eram poate, cel mai aproape de El, de lumea Lui”. Rodica Lascău exprimă la sfârşit, o idee călăuzitoare în lupta cu somnul: „Unde era Pruncul de curând născut? Crescuse cum şi noi crescuserăm. L-am căutat la iesle şi ieslea era goală şi pustie. Am alergat la casa dulgherului şi nu era acolo. Târziu, pe colina sinistră din marginea oraşului, am găsit o cruce. Am urcat dealul şi am plâns la poalele ei, când ni s-a spus că murise în locul nostru… Am descoperit acolo, la crucea din Dealul Iubirii, că El, Pruncul, Se întrupase în fiecare dintre noi, din lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii. Vedem de atunci, acele albastre ţărmuri, cu ochii Lui…, sperând în cuvintele Lui şi trăim deja, în lumea Lui, a Pruncului ce a adus bună-învoire între cer şi pământ, prin crucea jertfei Sale.” Cu alte cuvinte, în lupta cu somnul putem fi biruitori numai atunci când Christos Se întrupează în fiecare din noi prin „lacrimile pocăinţei şi ale regăsirii”.

Prin urmare, somnul este consecinţa logică a despărţirii de Dumnezeu. Somnul este expresia unei lumi aflate în întuneric spiritual şi departe de Împărăţia Cerească a Luminii. Somnul se exprimă printr-un modernism deşănţat, printr-o religiozitate lipsită de Christos, prin manifestarea patimilor şi a desfrâului de orice fel, prin media care prezintă păcatul în multitudinea formelor sale. Cu toate acestea, trezirea ne stă la îndemână, atunci când prin lacrimile pocăinţei „ne apropiem de Christos şi când „aşteptarea devine freamăt şi nesomn, devine dor şi pregătire”.

Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii. Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea, “Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea dimineţii”.

Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal. „Un mare poet se ridică din Ardealul răstignit de istorie încă odată prin acest fecior de ţărani cât munţii, biciuit de flăcările teologiei şi de pucioasa unor ani amirosind a blestem şi ură şi apostazie, din care Dumnezeul cel viu l-a smuls şi azvârlit ca pe un Iona în pântecul chitului exilului pustiitor. Vorbeşte o conştiinţă şiroind pe crucea veacului în ranele Mielului răstignit de la începutul lumii pentru izbăvirea neamurilor şi a fiecăruia dintre noi,”, spunea despre Petru Lascău, poetul Ioan Alexandru.Volumul „Semnătura iubirii” include versuri grupate în capitolele, “Ferestre”, “Portrete”, “Satul meu”, “Fulgi albi” şi “Apocalips”. Petru Lascău locuieşte în SUA de peste două decenii. Din cei douăzeci și cinci de ani de viaţă pe care acesta i-a petrecut pe pământul făgăduinţei, 15 ani a locuit la Chicago. În urmă cu zece ani, poetul se mută în Phoenix, Arizona, unde locuieşte şi slujeşte şi în prezent, ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com). Drumul său în lumea nouă începe mai întâi, în suflet şi în minte: “Cer paşaport de-a emigra/Într-o ţară unde se poate visa.” („Cerere”) Ajuns într-o astfel de ţară, autorul trăieşte în continuare, acelaşi destin nefericit. „Mi-e sufletul uneori/ ca o gară/ în toamnă târzie/ în care opresc trenuri/ si pleacă/ din care nimeni,/ vreodată,/ nu urcă,/ nici coboară.” („Aşteptare”) De fapt, condiţia poetului este aceea de exilat, izolat într-o lume secularizată, de pământean care ştie că singura certitudine rămâne cerul. „Te-aştept, Isuse, ca pe-o-ntoarcere acasă/ Din ţări necunoscute şi ostile.” („Te aştept”) Căutător de absolut, om al credinţei, cu o aspiraţie perpetuă spre eternitate, Petru Lascău crede în idealul creştin. „Un cort/ nu lasă urme/ decât în conştiinţă/ dar şi acolo/ numai dacă alături de el/ din pietre nepângărite/ de daltă şi ciocan/ se ridică altarul.” („Avraam”)

De altfel, majoritatea poeziilor sale face trimitere la pasaje binecunoscute din “Biblie”, cu o încărcătură simbolică profundă, cum ar fi mersul pe apă al lui Isus – „De ce să fii doar întâmplare,/ Când Isus umblă încă, pe mare?” („Portret”), cea de a doua venire a Mântuitorului – „va veni, târziu,/ în noapte/ şi numai cei ce vor crede/ vor vedea gloria/ Lui Dumnezeu/ Pe Chipul Său.” („Maranta”) sau vaiurile – „Vai vouă păzitori de legi/ Pe care voi vi le-aţi creat/ Voi cântăritori de muştar şi chimen/ Judecători, scribi şi preoţi,/ Plini de filacterii şi ură.” („Vai de voi”). Poezia creştină a lui Petru Lascău se menţine într-o dimensiune general-umană, trăirile nu sunt hiperbolizate, amplificate, voinţa divină sau firea pământească a omului – „o, Iacov, fiul marilor părinţi/ eşti singur în noaptea din pustie/ cu pofta inimii mereu mai vie/ de case, de avere şi arginţi.” („Iacov”), fiind redate în detaliu şi fără ambiguităţi inutile.

Patosul cu care Petru Lascău scrie dovedeşte că are fascinaţia nostalgică şi melancolică a identităţii colective. Deşi un exilat aflat departe de ţară, el păstrează în inimă valorile naţiunii căreia îi aparţine, prin naştere, şi le cântă. Mai mult, sentimentul naţional se transformă la acesta într-o adevărată ars poetica, în care elementele de bază, puse într-o permanentă antiteză, sunt devastatoare prin adevărurile pe care le transmit: „De jarul şi amarul tuturor/ Inima-i o vistierie plină/ Să curgă mierea şi veninul ei/ Prin pana mea de umbră şi lumină.” („Ars poetica”)

Dacă în „Ars poetica” latura dominantă a stihurilor este hotărârea, imposibilitatea de a renunţa, mistuirea interioară care cere ca preaplinul inimii să se reverse – autorul asumându-şi aici, rolul de a deveni vocea, exponentul celor mulţi şi îndureraţi – odată cu poemul „Cenuşă”, intrăm într-un nou registru. Asistăm astfel, la o experienţă individuală, particulară, ce îi oferă lui Petru Lascău ocazia de a se metamorfoza într-un Francois Villon mioritic. Asemenea lui Villon, care se întreabă, „Dar unde sunt zăpezile de altădată?”, Petru Lascău este răscolit de „dorul zăpezilor de altă dată”, ce îi „bate-n porţile închise.” Dacă mai devreme, acesta afirmă că „inima-i o vistierie plină”, acum, prin contrast, spune: „mi-e visteria inimii prădată/ şi e târziu în goalele-i culise.” („Cenuşa”) Sentimentul neputinţei, al tragismului condiţiei umane, al imposibilităţii de a depăşi limitele sunt perfect redate de Petru Lascău printr-un adverb de timp . Acel „târziu” din „Cenuşă” devine „prea târziu”, în „Umbre adormite”: „E prea târziu să mai visez/ când doru-i aripa de lemn/ la albe feciorelnice zăpezi/ trecute-n pasul timpului solemn.” Albul zăpezii este atributul purităţii interioare, ce face trimitere la Cartea Apocalipsei. Încărcătura simbolică şi teologică a textului este bogată, sugerând durere, însingurare, dar şi o continuă căutare.

Aceeaşi căutare pe care o întâlnim la Eminescu, atunci când vorbeşte despre condiţia Luceafărului eminescian. „Şi din a chaosului văi,/ Jur împrejur de sine,/ Vedea, ca-n ziua cea de-ntâi,/ Cum izvorau lumine;/ Cum izvorând îl înconjor/ Ca nişte mări, de-a-notul…”, spune Mihai Eminescu în „Luceafărul”, în timp ce Petru Lascău vorbeşte despre un ocean interior. Dramatismul versurilor lui exprimă foarte bine condiţia poetului, a celui care prin artă ajunge să se identifice cu Divinitatea. Aşa cum lumea a fost creată prin Cuvânt, şi universul poetic a lui Petru Lascău se întrupează tot din cuvânt: „O singură suferinţă/ mi-a mai rămas./ E dorul de-a naşte/ Creând: cuvântul fără seamăn/ Ce creşte în mine/ Din acel ocean interior…” („Ocean interior”) Petru Lascău se află în căutarea înfrigurată şi patetică a nemuririi. Poetul Petru Lascău ştie că nemurirea poate fi atinsă prin opera care rămâne în urmă. Creştinul Petru Lascău are certitudinea că nemurirea se obţine în urma credinţei şi a jertfei mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu. Dacă Hyperion Îi cere Creatorului – „Reia-mi al nemuririi nimb/ Şi focul din privire”, prin contrast, Petru Lascău declară că are puterea de a renunţa, tocmai pentru că în sine, „creşte…nemurirea”: „Renunţ mereu la tot ce-i trecător/ La tot ce poate să farmece privirea/ mi-e doru-n piept cu-atât mai arzător/ cu cât îmi creşte-n muguri nemurirea.”

Şi totuşi, frământările dramatice ale poetului sunt departe de a se fi încheiat. Până să atingă certitudinea nemuririi, Petru Lascău ne mărturiseşte: „păşesc încet prin vântul rece/ spre Patmosul exilului din mine/ tot mai bătrân cu ora care trece/ şi mai senin cu ora care vine.” („Amurg singuratic”) Eul poetic traversează o serie de metamorfoze. Lumea sa interioară nu este una viguroasă, nu se detaşează prin vitalitate, iar Patmosul, o exprienţă dusă la extrem, devine un termen simbol, o invitaţie la meditaţie şi la cunoaştere. De altfel, îmbătrânirea fizică („tot mai bătrân cu ora care trece”) conduce la o maturizare, la o înţelepţire a poetului, care îl face să accepte cu seninătate („şi mai senin cu ora care vine”) amurgul vieţii. În poezia lui Petru Lascău, timpul, ora se desfăşoară, evoluează, „între oglinzi”. Oglinda reflectă adevărul, sinceritatea, conţinutul inimii şi al conştiinţei. „E mult prea multă bucurie pură/ În zborul timpului între oglinzi/ Că s-ar putea de mâna ţi-o întinzi/ s-apuci eterna cerului aură.” („Oglinzile albastre”) Sentimentul creştin, emoţia creştină sunt subsumate în poezia sa luminii sacre, exprimată prin metafora „eterna cerului aură”. Dacă la Lucian Blaga întâlnim dualitatea „lumina mea/lumina altora”, la Petru Lascău, lumina este una singură şi ea invită la cunoaşterea Divinităţii prin contemplare şi rugăciune, care izvorăsc în „bucurie pură”.
De altfel, dacă Petru Lascău are vreo fobie, atunci aceasta este legată de cei cărora sentimentul creştin le este străin. „Mă tem de cei ce nu se roagă/ Cu cea mai terifiantă fobie/ A veacului nostru mare urgie/ Mă tem de cei ce nu se roagă.” („Fobie”) Veacul nostru este caracterizat de flagelul necredinţei, al absenţei credinţei sau al unei false credinţe. Petru Lascău reuşeşte în doar câteva versuri să facă o radiografie a societăţii contemporane, în care lipsa legăturii cu Divinitatea are ca rezultat îndoiala şi sărăcia sufletească, ambele concretizate în nimicirea stării de iubire. „Nu pune la probă iubirea/ Acest crin imaculat/ Al lumii./ Iubirea nu se-ncearcă,/ Ci se crede.” („Test”) Pentru poet, iubirea este simbolul regalităţii – crinul semnifică regalitatea – şi acea credinţă care întreţine flacăra vieţii interioare.

Mai mult, iubirea înseamnă cuplul adamic, ce le-a servit de model clasicilor. Poezia „Semnătura iubirii”, care dă şi titlul volumului, vorbeşte despre eros ca un sentiment fundamental, întemeiat odată cu lumea. „La marginea cărărilor din noi/ lăsaşi iubirea ca pe-o semnătură/ c-o descifrăm de-atuncea amândoi/ purtând pe frunţi a cerului aură.” Poezia erotică a lui Petru Lascău stă sub acelaşi semn al divinităţii. „Privirea Ta ne-nseninează zarea/ Mereu mai pură-n sfinte limpezimi/ Sub paşii noştri se despică marea/ Mirositor a miei şi a azimi.” („Semnătura iubirii”) Natura asistă la nunta celor doi, care ia proporţii cosmice. Elementele acvatice – marea, limpezimile sfinte – simbolizează permanenta regenerare spirituală. Trimiterea biblică la momentul traversării Mării Roşii de către poporul evreu este evidentă şi denotă idealitatea, perfecţiunea.
Elementele acvatice predomină şi în poezia naturii, la Petru Lascău. „Pădurile ude de ploile verii/ jilavele temple cu umbrele verzi/ te cheamă în taină visarea să-ţi pierzi/ o pecete de vânt pe aripa serii.” („Pădurile„) Metafora „pe aripa serii” sporeşte misterul, taina. La fel ca şi Magda Isanos, care îşi doreşte să simtă „beţia plantaţiei ce moare inundată”, Petru Lascău ştie să dea o înfăţişare paradisiacă naturii, menită să indice vitalitate şi trăiri intense. Acelaşi element acvatic, de data aceasta luând proporţii de potop biblic – „potop de vinuri”, „lacrime” – este reluat şi în poemul „E prea târziu”, sugerând din nou, abundenţa, bogăţia. „E un exod de mere coapte peste sat/ oştiri de care vin îmbelşugate/ potop de vinuri iară s-a lăsat/ din lacrime de soare-nsângerate.”
Satul lui Petru Lascău este posesorul acelei spiritualităţi populare pe care Lucian Blaga a definit-o exemplar, atunci când a afirmat: „eu cred că veşnicia s-a născut la sat.” La rândul său, George Călinescu vorbea despre „o lirică a liniştii şi a fericirii rurale…”, care se regăseşte şi în versurile lui Petru Lascău. Contemplarea vieţii la ţară, cu evenimentele sale cotidiene îndeamnă la seninătate şi denotă o stare de bine, ce rezultă din frumuseţea peisajului românesc. La Petru Lascău, imaginile sunt vizuale, senzoriale, iar contururile clare şi vaste. Acelaşi fior cosmic, care aminteşte de poemele lui Eminescu, se simte şi în scrierile sale. În „Salcâmul”, poetul aduce un adevărat elogiu vieţii rustice. „O, prietene,/ de-ai şti să ascuţi/ pledoaria unui singur/ salcâm înflorit!” La Petru Lascău, poezia naturii este de inspiraţie folclorică, amintind de stihurile lui Vasile Alecsandri – „este şi doină din fluier de fag/ lacrimi de dor şi de drag”. Frumuseţea clasică a versului – „albul din turme de miei/ arome de fân şi floare de tei” („Impresii de Crăciun”) redă spiritualitatea spaţiului românesc, păstrând sobrietatea şi simplitatea ritmului popular.

Universul poetic al lui Petru Lascău este complex şi metaforic şi prin excelenţă, pacifist. „Să-nfrângem ura prin cântare/ s-aducem pacea sfântă pe pământ/ cântând din harfa ta nemuritoare/ să dezrobim popoarele prin cânt.” („Harfa lui David”) Asemenea lui Blaga, Petru Lascău este în acelaşi timp un autor modern, dar capabil de a pãstra legãtura cu fondul arhaic, ancestral. Aspiraţia sa spre absolut, reflexivitatea, condiţia de exilat sunt admirabil exprimate în aceeaşi „Aşteptare”: „Pe pe peronul veşnic pustiu/ Sub ceasul/ Cu arătătoarele rupte/ Mă aştept pe mine/ Singur şi tăcut/ Privind la crizantema/ De plastic, ofilită/ Ce mi-o voi dărui/ Spunându-mi:/ – Bun venit!/ – Sau Adio!”

Să urmăm îndemnul lui Ioan Alexandru – „Ascultaţi-l pe Petru Lascău, poet-păstor ridicat pe crucea limbii române la acest sfârşit de mileniu” – şi să descifrăm „Semnătura iubirii”.

Octavian Curpaș

Phoenix, Arizona